• MAGAZIN CRITIC se confruntă cu cenzura pe rețelele de socializare și pe internet. 
• Intrați zilnic direct pe site pentru a vă informa. Contactați-ne: aici

MAGAZIN CRITIC – ziar de orientare conservatoare. Contează pe ȘTIRI ce contează

Articolul Două interviuri prilejuite de lansarile ”Cerșetorului…” apare prima dată în Glasul.info.

Rușine, pentru că nu e doar literatură, nu sunt efuzii lirice și șiraguri de cuvinte cioplite să cadă bine, perpendicular pe ochiul cititorului. Sunt hălci întregi, macre, mustind încă de vervă, din sufletul meu de îndrăgostit de Hristos. Desculțul și Bunul meu Înviat. Dăruitorul tainei vieții mele. Un dar atât de înalt că doar tăcerea l-ar onora îndestulător.

Ar trebui să tac, nu să scriu.

Să plâng, nu să scriu.

Să pășesc, nu să scriu.

Să cânt, nu să scriu.

Să dansez, beat de fericirea întâlnirii cu Învierea, pe poteca vieții mele, fără să conteze nimic altceva. Așa ar trebui să fac.

Am sentimentul unei despănușări în public, al unei dezveliri ușor indecente, al aprinderii bruște a luminii într-o cămară împărătească doldora de lacrimi de fericire, al unei impietăți grosolane, ca o fluierătură mitocănească într-un muzeu de artă.

Poate că ar trebui să scriu cursiv și recognoscibil, într-un tempo clasicizat, cu intrigi și personaje, cu descrieri și întorsături spectaculoase ale fluxului narativ. Nu pot minți, trăiesc în îndoiala că scriind cartea asta, am apăsat lumea cu mărturisirile mele, o lume și așa prea plină de ale ei. Nimic nu mi se pare mai înalt, pe măsură cum trec anii, ca tăcerea sufletului care-L cunoaște pe Dumnezeu. Adevărații prieteni ai lui Dumnezeu tac fericiți, și mă bântuie frica de a nu fi greșit.

Să fiu iertat, în veacul de acum și în celelalte care vor urma, pentru toate îndoielile și căderile mele. Pentru cuvintele netăcute, pentru copacii tăiați pentru hârtia cărții ăsteia, pentru spaimele mele că vorbind despre Taină, luminând-o cu etericele mele diatribe, îi macin într-un mod ireversibil misterul.

Așadar, Cerșetorul de albastru va fi lansată la apa limpede care clipocește în pieptul meu, după cum urmează:

Luni, 19 august, Baia Mare, ora 18

Marți, 20 august, Bistrița, ora 18

Miercuri, 21 august, Cluj, ora 18

Vineri, 23 august, București, ora 18

Luni, 26 august, Constanta, ora 18

Vă invit, dacă vă stă în putință, la aceste întâlniri de suflete. Să sudăm niște gânduri, să vă povestesc cum aleargă Desculț Dumnezeu prin mine, să mă mângâiați pentru toate fricile mele și să ne îmbrățișăm în Dumnezeu-Care-Iubire-Este.

Pentru început, 19 august, luni, la Baia Mare, la Biblioteca Județeană din Baia Mare.

O redistribuire m-ar ajuta.

Cu recunoștință.

Crin-Triandafil Theodorescu

Post scriptum: aflu, cu uimire, că deja poate fi comandată, dumneaei-cartea, printr-un e-mail trimis la distributie@revistatango.ro

Pentru o presă întru adevăr, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Nihil Sine Deo.

Articolul Cu mare îndoială și cu oarece rușine vă anunț, după îndelungi ezitări, apariția noii mele cărți: Cerșetorul de albastru apare prima dată în Glasul.info.

Alice Nastase Buciuta și Anca Bolos, nu suntem normali! Bastionul Măcelarilor? Cum o să atacăm noi sâmbătă, la Baia Mare, Bastionul Măcelarilor? Ăștia erau cei mai fioroși cetățeni ai cetății, înveliți în șorțurile lor mustind de umori viscerale, învârtind la capătul brațelor noduroase satâre de dimensiuni ciclopice, sfărâmând oasele oricui ar îndrăzni să se apropie de reduta lor, detașând cu lungi mișcări membre și organe de trupuri rămase diforme, suspendate într-o formă brusc necunoscută, într-o geometrie nemaivăzută! Nu puteam ataca noi bastionul poeților, al producătorilor de halviță, bastionul pălărierilor?

Și după primul gând, deodată, înțeleg.

Că dragostea toate le crede, toate le nădăjduiește, dragostea nu caută ale sale. Că toate cad, cetățile se vor face nisip, gândurile noastre rândunele cu cioc roșu, amintirile noastre vor deveni floare de trifoi la marginea unui gard de cimitir uitat, dar dragostea nu cade niciodată.

Așadar, dacă sunteți din Baia Mare și aveți sâmbătă niște timp prin buzunare, vă aștept la Bastionul Măcelarilor să înnobilăm zidurile cu iubirea Înviatului meu drag. Le voi însoți pe scintilanta Alice Năstase Buciuța, în antologia căreia mi s-a făcut loc inexplicabil, și pe Anca Boloș, editorița din garajul cu cărți, nașă a ”Într-o zi se va termina” și proprietara unor povești de viață zăpăcitor de emoționante.

Vom ataca Bastionul Măcelarilor cu toată dragostea și-l vom cuceri, în numele Dumnezeului-Iubire.

de Crin-Triandafil Theodorescu

Articolul Abia după ce văd afișul înțeleg unde și mă bufnește râsul. apare prima dată în Glasul.info.

M-am trezit azi dimineață că-mi e dor de Vasile. Deodată, după ce crezusem că uitasem asta, dar vezi bine, omule, ceea ce îți trece prin inimă nu se pierde și duci cu tine în cer, cum duc măgărușii bolovanii de sare în vârful munților. Nu știu nimic despre acest Vasile, dar ce știu îmi stă în inimă, comoară rară, și din când în când cobor acolo să-i dau luciu și să mă gândesc la inima lui frumoasă. Că tot ce știu despre el, e inima lui. Și uneori, în timpul proscomidiei, după ce termin de scos miride pentru toți ai mei, scot și pentru inima lui Vasile.

Vasile e un băiat cam de vârsta băiatului meu. Mihai avea vreo 19 ani atunci, și-i sună într-o seară telefonul, băi Mihai, sunt Vasile, băi Mihai, voi aveți un motan roșcat acasă? Da, zice Mihai. Avem. Și la capătul celălalt de telefon se așterne un oftat sfâșietor. Mihai, îmi pare rău, dar vi l-am călcat cu mașina seara asta. L-am omorât. A sărit drept sub roata mea și l-am omorât, băi Mihai, iartă-mă…. Mihai tace și el un timp, și pe urmă întreabă și ce-ai făcut, Vasile?

Am tras pe dreapta, am pus capul pe volan și-am plâns. Asta am făcut, Mihai. Am plâns….

Mihai a închis telefonul. Am plâns și eu, în hohote. Nu după motanul ăla roșcat, moașă-sa pe gheață, nu după el. Ci de dragul sufletului lui Vasile. Mergi pe stradă, un motan ucis de-o mașină, și la volan, prăbușit în lacrimi, un băiat, la poarta maturității, plângând. Păi nu e asta icoană, nu e Dumnezeu revărsat în drum, la îndemână, măr copt să-l muști cu sete? Că atunci va fi sfârșitul lumii, când oamenii nu vor mai avea lacrimi de plâns.

Mă gândesc uneori la Vasile. Și la inima din el. Să-i fi rămas așa plângăcioasă și miloasă, de pâine caldă, inima lui Vasile.

Că nimic nu are omul afară de inima din el și cine-i fură candoarea nu va avea parte de odihnă-n vecii vecilor.

Și-mi vine așa deodată o înjurătură lungă și turcească pe buze, de-aia suculentă, de oriental cu volute semantice, de aia. Cum ați trimis voi băieții ăștia să omoare alți băieți râzând, în loc să plângă la marginea drumului c-au călcat un motan.

Crin-Triandafil Theodorescu  | MAGAZIN CRITIC

Articolul M-am trezit azi dimineață că-mi e dor de Vasile… apare prima dată în Glasul.info.

  Sunt monarhist pentru că iubesc misterul, și frumosul, și emoția distincției. Ca atunci când răscolești un pietriș pe malul unei ape și descoperi o monedă care lucește. Nu e mult, dar e totul. E bucuria că poate fi și altfel. Monarhul e privirea în oglindă (ca într-o ghicitură) a imaginii pierdute. A omului încoronat de Dumnezeu care suntem fiecare dintre noi. Că toți purtăm coroane de duh în jurul frunții, doar că am abdicat prea ușor, prea demult și prea prostește, renunțând tovărășește la flamurile cu care ne-a încoronat cerul.

Republica e ideea remizei și-a resemnării. Ochii plecați în pământ. În pământul din ceilalți, nu totdeauna arat bine, nu întotdeauna împodobit cu flori. E, în sine, o chestiune vulgă. Re publica. O natură publică, gratuită, demonetizată, îmbrăcată în uniformă cenușie, eminamente cantitativă și niciodată selectivă. O definiție cu ridicata, cu aproximare, o construcție vrac, la sac sau la vagon.

Sunt monarhist pentru că Tata a fost, și Bunicul, și Străbunicul meu, toți devotați Tronului. Străbunicul, ofițer în flota Principatelor, la biroul căruia încă mă așez, emoționat până-n punctul în care mi se dilată inima și-mi dă pe dinafară, lichefiată, prin hublourile ochilor. Bunicul, ofițer în Marina Regală, cel mai iscusit pilot de la Dunărea de Jos, eroul de la Odessa, o poveste de mult, de mult timp uitată de istorici. Și Tata. Doamne. Anii ăia, în care ascultam vocea Regelui la Vocea Europei Libere, și-l simțeam înfiorat fără motiv. A doua zi îmi puneam cravata roșie de pionier și plecam cu Regele în suflet la liceu, pe dedesubt, cum dedesubt era și Hristos, și crucea, și dreptatea de care se bucură dragostea. Că marile comori se țin în sipeturi adânci. Într-o zi l-am întrebat, Tată, de ce ar fi Regele mai bun decât oricare altcineva? A lăsat ochii în mine și-a zis pentru că s-a născut să caute dreptatea și nu cunoaște alt destin decât datoria. Ăla pe care îl alegi știe ca va pleca. Regele e botezat în duhul țării și va face mai degrabă voia Lui, decât voia lui, înțelegi? Au trecut anii, și într-o zi l-am luat pe Principele Nicolae în peșteră, pe ascuns, să nu știe presa, discret, i-am cumpărat cizme din ”pciața Năsăudului”, auziți, dați-mi o pereche mai bune că le iau pentru un prinț, și-a râs ăla, ca de-o glumă bună într-o dimineață cu cețuri, și în peșteră nimic n-a mișcat necuvenit, Alteță, în peșteră eu sunt șeful, să fim înțeleși. Și-a înțeles. Nici un pas greșit, nici un act de indisciplină, și-atunci mi-am amintit de Tata și vorbele lui, că doar pe el l-am îngropat, duhul lui Tata e ceață luminoasă prin cerul din pieptul meu, datoria. Simțul datoriei.

Și, în fine, sunt monarhist pentru că, deși știu că omul e un amestec omogenizat din două naturi, una născută din pământ și alta dăruită din văzduh, cred cu încăpățânare că aia din urmă e coloidală și definitorie. Și momentul ăla în care Regelui Mihai i-a fost turnat mir sfințit pe cap, după rânduiala încoronării împăraților din Bizanț, ăla a fost momentul în care în fiecare dintre noi, supuși morții, se naște spre înviere desăvârșită ideea absolutului din noi. Că toți suntem prinții luminii, copiii cerului, ai Împăratului singurei împărății fără de sfârșit, aia din sufletul nostru. Că împărăția lui Dumnezeu e în noi. O țară republicană e o țară fără metatorium. O corabie cu vele înalte căruia i-a bătut cineva cârma-n cuie. O busolă care în loc să arate susul din om, indică platitudinea unui destin teluric și blestemat să nu se rupă de metabolismul unui bun nivel de trai.

O țară care are Rege e o țară care visează cu ochii deschiși împărăția de dincolo.

Și asta n-o poate șterge nimeni din inima mea.

Sunt monarhist pentru că inima mea e o împărăție, nu o republică.

Sunt monarhist pentru că iubesc misterul, și frumosul, și emoția distincției. Ca atunci când răscolești un pietriș pe malul unei ape și descoperi o monedă care lucește. Nu e mult, dar e totul. E bucuria că poate fi și altfel. Monarhul e privirea în oglindă (ca într-o ghicitură) a imaginii pierdute. A omului încoronat de Dumnezeu care suntem fiecare dintre noi. Că toți purtăm coroane de duh în jurul frunții, doar că am abdicat prea ușor, prea demult și prea prostește, renunțând tovărășește la flamurile cu care ne-a încoronat cerul.

Republica e ideea remizei și-a resemnării. Ochii plecați în pământ. În pământul din ceilalți, nu totdeauna arat bine, nu întotdeauna împodobit cu flori. E, în sine, o chestiune vulgă. Re publica. O natură publică, gratuită, demonetizată, îmbrăcată în uniformă cenușie, eminamente cantitativă și niciodată selectivă. O definiție cu ridicata, cu aproximare, o construcție vrac, la sac sau la vagon.

Sunt monarhist pentru că Tata a fost, și Bunicul, și Străbunicul meu, toți devotați Tronului. Străbunicul, ofițer în flota Principatelor, la biroul căruia încă mă așez, emoționat până-n punctul în care mi se dilată inima și-mi dă pe dinafară, lichefiată, prin hublourile ochilor. Bunicul, ofițer în Marina Regală, cel mai iscusit pilot de la Dunărea de Jos, eroul de la Odessa, o poveste de mult, de mult timp uitată de istorici. Și Tata. Doamne. Anii ăia, în care ascultam vocea Regelui la Vocea Europei Libere, și-l simțeam înfiorat fără motiv. A doua zi îmi puneam cravata roșie de pionier și plecam cu Regele în suflet la liceu, pe dedesubt, cum dedesubt era și Hristos, și crucea, și dreptatea de care se bucură dragostea. Că marile comori se țin în sipeturi adânci. Într-o zi l-am întrebat, Tată, de ce ar fi Regele mai bun decât oricare altcineva? A lăsat ochii în mine și-a zis pentru că s-a născut să caute dreptatea și nu cunoaște alt destin decât datoria. Ăla pe care îl alegi știe ca va pleca. Regele e botezat în duhul țării și va face mai degrabă voia Lui, decât voia lui, înțelegi? Au trecut anii, și într-o zi l-am luat pe Principele Nicolae în peșteră, pe ascuns, să nu știe presa, discret, i-am cumpărat cizme din ”pciața Năsăudului”, auziți, dați-mi o pereche mai bune că le iau pentru un prinț, și-a râs ăla, ca de-o glumă bună într-o dimineață cu cețuri, și în peșteră nimic n-a mișcat necuvenit, Alteță, în peșteră eu sunt șeful, să fim înțeleși. Și-a înțeles. Nici un pas greșit, nici un act de indisciplină, și-atunci mi-am amintit de Tata și vorbele lui, că doar pe el l-am îngropat, duhul lui Tata e ceață luminoasă prin cerul din pieptul meu, datoria. Simțul datoriei.

Și, în fine, sunt monarhist pentru că, deși știu că omul e un amestec omogenizat din două naturi, una născută din pământ și alta dăruită din văzduh, cred cu încăpățânare că aia din urmă e coloidală și definitorie. Și momentul ăla în care Regelui Mihai i-a fost turnat mir sfințit pe cap, după rânduiala încoronării împăraților din Bizanț, ăla a fost momentul în care în fiecare dintre noi, supuși morții, se naște spre înviere desăvârșită ideea absolutului din noi. Că toți suntem prinții luminii, copiii cerului, ai Împăratului singurei împărății fără de sfârșit, aia din sufletul nostru. Că împărăția lui Dumnezeu e în noi. O țară republicană e o țară fără metatorium. O corabie cu vele înalte căruia i-a bătut cineva cârma-n cuie. O busolă care în loc să arate susul din om, indică platitudinea unui destin teluric și blestemat să nu se rupă de metabolismul unui bun nivel de trai.

O țară care are Rege e o țară care visează cu ochii deschiși împărăția de dincolo.

Și asta n-o poate șterge nimeni din inima mea.

de Crin-Triandafil Theodorescu / MAGAZIN CRITIC

Articolul Sunt monarhist pentru că inima mea e o împărăție, nu o republică. apare prima dată în Glasul.info.

Nu pot înțelege. Nu pot. Mă opresc, stupefiat, ca în fața unui zid dincolo de care nu se mai vede cerul.

Nu mi-am făcut niciodată iluzii. Sunt preot de-o viață, curând o să-mi împachetez un patrafir vechi, o să-mi iau o iconiță în buzunar și-o să plec spre alte zări, mai calde, o să o șterg frumușel spre cer, după rânduială, țopăind într-un picior ca un copil care se bucură că s-a întors acasă. Cunosc omul până în cele mai ascunse sertărașe din dressingul inimii lui, acolo unde-și leapădă toate veșmintele, rămânând gol ca la botez, am coborât în sufletul și-n mintea lui ca într-o fântână, ca într-o peșteră, pe corzi, rănindu-mă în palme, zgâriat, învinețit și zdrobit uneori, și nu am găsit acolo lumină mereu. Le-am auzit pe toate, și când nu le-am auzit, le-am înțeles, că trebuie să aflați asta, sunt oameni care se spovedesc fără cuvinte, doar cu lacrimi și suspine, și din astea îngerul din urechea ta îți împletește șoptit toată tragedia. Nu mi-am făcut iluzii, știu că sub purpura catifelată a obrazului nostru zac demoni încătușați, gata să se dezlănțuie la cea mai mică neatenție. Aveam un profesor, tare mult l-am stimat, ne-a zis la un curs băi băieți, să nu credeți că dacă ne numim creștini și am fost botezați s-a terminat, bestia e acolo, în străfunduri, și când zic bestie așteptați-vă la orice! Încă mai eram naiv; mi-am făcut o cruce largă și-am decis că omul patinează nițel. Câțiva ani mai apoi, ortodocșii sârbi îi executau, în gropi comune, pe adolescenții musulmani. Musulmanii pe sârbi. Catolicii pe musulmani și pe sârbi, în egală măsură. Se deschisese gura iadului și ne uitam toți, în adâncime, uluiți. Era ca pe vremea lui Ginghis Han, se schimbaseră doar armele, bestia era aceeași. Două mii de ani de creștinism șterși cu buretele înmuiat în oțet. Ca și cum Hristos n-ar fi existat.

Am în mine atâta revoltă că-mi vine să o tai spre peșteră, să mă închid pe dinăuntru și să înghit cheia.

Apropo de cheie. Mă chinuiam într-o zi cu niște calcule contabile și nu-mi ieșeau. Le refăceam și iar nu-mi ieșeau. Și exasperat, o chem de dincolo, și-i spun iubito, tu te ai cu contabilitatea, explică-mi ce greșesc. Se uită lung la mine și întreabă, da tu ce cheie de control folosești? Cheie de control. Contabilii au niște chei de control, niște șmecherii metodologice cu care verifică muntele de cifre, operațiuni și simboluri. Fără ele ești un rătăcit în deșertul ilogicii, însetat și desculț pe nisipul fierbinte. Cheia de control. Mult timp m-am gândit la asta, privindu-mi tomurile teologice. Le-am ferfenițat din tinerețe, uneori cu pasiune, alteori silit de deadline-ul vreunui examen. N-am citit eu prea mult (de-un timp există în viața mea un om albastru de-o cultură himalayană, fiecare zi cu el mă smerește intelectual). N-am citit eu prea mult, dar nici n-am necitit! Am o Biblie redusă la nivel subatomic de-atâta răsfoit în dreapta și-n stânga, în sus și-n jos, pe toate sensurile posibile, mai nou conectată digital cu Codex Sinaiticus și cu Codex Alexandrinus, linkăluite sofisticat cu dicționarele limbilor biblice, adică mergem la rădăcina rădăcinii, răscolim prin semantică, verificăm exegeza la sânge, artă tată, artă!

Care e cheia mea de control, deci? Dreapta credință, apartenența eclesială, părtășia liturgică, acuratețea tipiconală, acceptarea proniei, profilarea liberului arbitru la nivelul persoanei, ori poate reverberația dogmatică a trăirii mele spirituale? Crezut-am asta, cândva. Până când am intrat în Mormântul lui Iisus, cu Mihai de mână, emoționați și înlăcrimați, și le-am lăsat pe toate la ușă, la picioarele călugărului ăluia grec. Doar cu dragostea am intrat acolo. Și de-atunci, cheia mea de control e iubirea. Că mai mare ca dragostea nu e nici credința și nici rugăciunea, nici fapta bună chiar. Toate celelalte de mai sus se adaugă iubirii, și dacă cineva le pune înaintea ei n-a înțeles nimic din sistola discretă a Ortodoxiei. Unde nu e iubire, finiș, fraților, toată teologia se transformă în tăiței de hârtie, bisericile aurite în ziduri goale și mitrele în uzurpări deicide. Dumnezeu izbucnește în plâns, își strânge Duhul Sfânt în traistă și pleacă desculț și rănit în coastă de-acolo, pleacă. Unde nu e dragoste Dumnezeu Însuși îngheață cu gazul tăiat.

De aceea nu înțeleg. Și n-o să înțeleg vreodată; e zidul dincolo de care se aud hienele întunericului. Puteți să-mi spuneți iubirist sentimentaloid. Oi fi. Dar prefer să rămân mironosiță incultă la picioarele Desculțului meu Dumnezeu. Că Dumnezeu așa de mult a iubit lumea, încât. Așa de mult. Și că Dumnezeu este iubire, și dacă ai dragostea toate celelalte se adaugă cum vine mărul după sămânță, mugurele după iarnă, floarea după mugure și se face iar lemn de cruce, pentru o nouă golgotă și-o proaspătă Înviere.

Dumnezeu e Dragostea_Care_Trece_Desculță_Pe_Drum.

Cheia mea de control. Cheia mea în formă de cruce și de îmbrățișare.

Dumnezeu a zis: să fie iubire. Și-atunci va fi și lumină, și pace, și blândețe și bucurie.

Dați mă drumul la iubire, n-o mai țineți în pivniță…

de Crin-Triandafil Theodorescu

Articolul Cheia de control apare prima dată în Glasul.info.

Părinte, asta am priceput, dar mai departe? Ce rugăciuni trebuie să fac? Hai, precis aveți dumneavoastră niște rugăciuni mai speciale.

Mă uit lung spre el, derutat. Profilul recognoscibil al răscolitorului de panacee. Care culege de la călugări din schituri izolate rețete de rugăciune, diverse variabile pe excipientul genunchilor puși în pământ. Care pasează pe bilețele rețetele astea semisecrete, ca pe tezaure ale ocultei, dragă, fii atentă aici, cinci miercuri nu mănânci nimic și a șasea doar apă și pâine uscată, trei acatiste intercalate cu trei paraclise și lumânările să fie neapărat de ceară curată, mi-a spus mie un sfânt cu barbă dintr-o peșteră secretă și mi-a confirmat un preot cu doctoratul în străinătate.

Ridic din umeri, n-am, zic. N-am nici o rugăciune mai specială, n-am învățat așa ceva la teologie, poate că am lipsit la cursurile alea, n-am fost un student prea devotat, mai băteam munții și peșterile între două seminarii, și pe bune, nici nu prea m-am omorât cu buchiseala, chiar nu știu nici un secret de-ăsta. Mă fixează neîncrezător, mă foiesc jenat, nu știu de ce mă simt așa de vinovat la faze de-astea, eu tot spun că sunt un amărât plin de găuri ca un șvaițer și că doar duhul lui Dumnezeu care-mi suflă prin aortă mă mai ține deasupra apei și noroiului, că sunt cel mai mărunțel om, un leneș și-un pierde vară cu capul plin de visuri, că în afară de inima din mine și două brațe cu care știu să îmbrățișez n-am nimic, nimic, poate ceva, ceva mic, eram în anul doi, în căminul studențesc bătea anticiclonul ruso-siberian (crivățul), mâncam slănină cu pâine uscată și când avea unul dintre noi o întâlnire cu vreo fată făceam colectă pe tot etajul să-i strângem de două prăjituri și două cico, și izbucnește brusc în dormitor o ceartă de-aia studențească, cum se întâmplă când stau claie peste grămadă oameni așa de frumoși și totuși așa de diferiți, și-ncepe unul mai vocal să ne cântărească pe fiecare de-acolo, băi tu ești așa, iar tu ești așa și-așa, eu îmi vedeam de călcatul unei cămăși, eram oarecum în afara câmpului tactic dar ăsta își ieșise rău din fire, era un mitralior care simte nevoia să descarce încărcătorul în tot ce mișcă și suspină, și deodată se întoarce spre mine și-l aud, iar tu, băi Theodorescule, să nu mai faci pe deșteptul că nu ești. Ai tu ceva în cap, dar nu cine știe ce, clar? N-am comentat, la urma urmei puteam fi mulțumit, nu eram desființat complet, ceva aveam, nu mult, o coajă de drojdie pe-acolo, o maia din care Dumnezeul meu poate coace de-o mântuire, m-am mulțumit toată viața cu ”ceva”-ul ăla, mi se întâmplă des să-mi amintesc cuvintele colegului ăluia, nu-i cine știe ce ce am dar domle, e ceva, nu? Și cum orice îmbrățișare începe cu visul ei, tot sper că ceva-ul ăla o să dospească-n mine cândva, tot sper, cred și iubesc la asta.

Și-atunci, părinte, dumneavoastră cum vă rugați? Și-și scoate tacticos un caiețel din servieta de umăr și un pix din ăla din reciclabile, din carton verde, și-așteaptă, și iar mă foiesc jenat. Sunt un prost rugător. Dimineața fug la CeaMaiFrumoasăBiserică, aprind o lumânare și cânt utrenia de unul singur. Mai intră câte-o babă, mai scârțâie ușa câte-o copilă în drum spre școală, dar să fim onești, șase zile pe săptămână va expira omul lui însuși și o zi va inspira lui Dumnezeu. Însă seara…Doamne. Seara… Oriunde-aș fi, oriunde m-aș duce, pe fund de peșteră, în vârf de munte, pe insule uscate și-albe, într-un sac de grenade albastru, casat de forțele navale române, învelit ca un prunc în scutece, un Hristos de lemn micuț. O cruce pe care scrie ”Dumnezeu iubire este”, să nu uit cine sunt și eu. Doi stropi de tămâie, să-mi ademenesc îngerul la îngenunchere, un capăt de lumânare, un vechi pristolnic bicentenar, înnegrit de vremuri și de rugăciunile femeilor care l-au plămădit pe Hristos-Prescura. Și Psaltirea. Catisma de rând, cum curge ea de pe buze drept în inimă și de-acolo țup în sus, în poala Domnului, cuvintele alea de miere și de zbucium, legea iubirii care e făclie picioarelor mele și-mi luminează potecile, și ăia 40 ori 2 de Doamne miluiește care-mi curg pe flacăra din inimă și mi-o răcoresc, patruzeci ori doi de valuri de mare albastră pe-o plajă însetată de dorul cerului, Doamne, catisma mea dragă. Că dacă vrei, omule, uite, hai să ne facem frați de psaltire, vrei? Că după ce-o să citim toată Psaltirea, separat dar împreună, o să simți o iubire mare care crește între noi și inimile noastre vor bate în aceeași orchestră, pe aceeași partitură, vrei?

Și uneori vrea. Alteori bâguie o scuză și pleacă să răscolească dup-o rețetă mai clară, mai profi. ȘI când vine vorba de mine zice și el, dup-aia, are popa ăla ceva-ceva, dar nu cine știe ce.

Dar ăia care rămân, Doamne. Oamenii ăia cu care am început Psaltirea și-am terminat-o, cu care ne-am potrivit catismele cum fac ăia din trupele speciale care-și sincronizează ceasurile, începem cu catisma trei și ne ducem un ciclu întreg, da? Oamenii ăia construiți din prescură vie, care-mi trimit seara mesaj, părinte drag, mă dor ochii și nu văd paginile, ziceți dumneavoastră catisma și pentru mine, că nu vreau să rămân în urmă, să fim împreună, ziceți, da? Oamenii ăia și îngerii lor, cu care-am crescut Frăția Psaltirii în toți anii ăștia, cu care oftez aceleași cuvinte pe aceleași bătăi de inimă, împrăștiați prin toată lumea, care se roagă pentru mine și pe care-i legăn seara cu psaltirea cum leagănă o mamă un copil în cărucior, să-i fie somnul lin și fără grijă și dimineața cu lumină și pace, oamenii ăia. Că dragostea rupe ușa raiului, de intr-acolo și găuriții, și căzuții, și rămașii de căruța vieții, dragostea.

Dragostea.

Deseară, catisma XX.

de Crin-Triandafil Theodorescu

Articolul Frăția Psaltirii apare prima dată în Glasul.info.