„Nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită!”

 Ipoteza Voicu Tolan

 Domnul VOICU TOLAN a lucrat toată viața în aviație, în aeronautică. Nu prea cunosc detalii. Nici pe domnul TOLAN nu-l cunosc de multă vreme și am vorbit mai ales la telefon. Faină invenție!…

La ultima conversație, de nici trei minute, în câteva vorbe cu multe subînțelesuri, imposibil de reprodus în scris, căci scrisul are acest defect – nu consemnează mai deloc semnificațiile rezultate din intonația enunțului, domnul TOLAN mă pune în fața următoarei întrebări:

Nu cumva există o legătură între Diktatul de la Viena și ajutorul dat Poloniei de România în 1939?!

„Nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită!”

Prin ocuparea Poloniei Hitler, în bună înțelegere cu Stalin, țintise probabil și tezaurul Poloniei!… Care, din nefericire pentru Hitler, în loc să ajungă la nemți, a ajuns în Anglia, via portul Constanța… Cum bine știm cu toții!

Mai mult de atât: abominabila crimă de la Katyn nu lichida în întregime elita militară a Poloniei! O bună parte dintre cei mai destoinici militari polonezi au reușit tot cu ajutorul României să se refugieze în Occident. Via Constanța, din nou!

Unii dintre combatanții polonezi au luptat în Africa, în trupele britanice care i-au zdrobit pe italieni, făcând necesară intervenția Germaniei, care s-a dovedit atât de costisitoare pentru nemți. Un întreg corp de armată, de câteva divizii, alcătuit din combatanți polonezi, a luptat sub comanda generalului englez Alexander în Africa. Probabil că azi se știe exact cât de mulți au fost acești militari polonezi care s-au salvat trecând prin România. Militari polonezi care au luptat împotriva Germaniei cu o dăruire rar întâlnită la ceilalți combatanți!

E foarte probabil că și Hitler a aflat cât de mulți sunt militarii polonezi care au ajuns în Anglia datorită /din cauza României! La un loc cu tezaurul, acești militari polonezi au constituit o grea pierdere pentru Germania. Hitler putea să vadă lucrurile în acest fel și nu greșea deloc trăgând concluzia că România i-a cam încurcat socotelile!…

Au contat aceste resentimente inevitabile atunci când Hitler a clocit în mintea sa Diktatul de la Viena?! Va fi fost acel act samavolnic al lui Hitler răzbunarea sa? Pedeapsa cu care a sancționat România pentru mâna întinsă creștinește unui vecin aflat la aman?…

 Cam aceasta este întrebarea cu care m-a încercat în seara asta domnul TOLAN VOICU.

Ar mai fi de adăugat, tot din partea domnului TOLAN, că o parte dintre aviatorii polonezi au făcut parte din escadrila britanică care a atacat și bombardat România în WW2. Adică după numai patru ani!…

Dar domnul TOLAN, corect și cavaler ca orice aviator român, nu uită să-mi precizeze, cu amărăciune, că în aviația britanică bombardieră a României a acționat și un „pluton românesc”, adică trei bombardiere, cu vreo 30 de servanți la bord.

Capitol cam rușinos pentru „aripile Patriei”! Ba chiar unul dintre acești piloți, doborît de aviatorii români, a reușit să scape de câteva ori, să nu cadă prizonier, și să se întoarcă în Anglia prin Yugoslavia. Adică, nenorocitul, s-a întors „la bază” și s-a înscris din nou în raidurile atât de barbare ale aviației anglo-americane efectuate asupra țării sale. Domnul TOLAN îmi dă o explicație posibilă: aviatorii anglo-americani erau plătiți pentru orele de zbor în asemenea raiduri, erau în fapt niște mercenari… Luptau pe contract, cât timp voiau mușchii lor!… Așa o fi fost? N-aș fi crezut, cu gândul la bravii noștri aviatori!

(O fi adevărată această urîtă poveste?! Nu cumva greșește aici domnul TOLAN? Există dovezi pentru această poveste de coșmar?… Nu cumva face parte din scorniciunile anti-românește atât de multe?!…)

Domnul TOLAN nu uită să-mi relateze și ultimul episod al acestei fabule: în 2009, când în Polonia s-au comemorat cu mult fast și cu multă emoție cele șapte decenii de la declanșarea războiului, de s-au adunat la Varșovia toată lumea bună a planetei, România nu prea a fost invitată!… Chiar deloc!… Deranja oare amintirea datoriilor de recunoștință ale gazdelor?

Firește, acesta nu este un motiv să ne pară rău de părinții noștri, care, imprudenți și fără să-și facă nicio socoteală, nici un calcul, nicio grijă că-i supără pe alții, n-au închis granița cu Polonia în toamna lui 1939!… Cu beneficii extraordinare pentru polonezi! Iar pentru noi, iată, cu pagube pe care niciodată nu ne-am gândit să le calculăm! E prea târziu acum să le prezentăm bravilor urmași ai șleahtei leșești nota de plată?…

Nu a fost nici prima, nici ultima oară când am plătit scump omenia noastră! Omenia noastră cea fără de leac! Deh! Nu-i de colo să deții o asemenea exclusivitate planetară! Costă!

Dar merită oare?!… Nu ne învățăm minte odată și odată?!

Ion Coja

Sursa:

[1] ioncoja.ro

Articolul „Nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită!” apare prima dată în Glasul.info.

În 1849 Kosuth Lajos proclamă Ungaria stat independent, dar intervenţia habsburgică şi ţaristă înăbuşă această pretenţie. Intre timp sute de Romani neinarmaţi din Muntii Apuseni a lui Avram Iancu sunt macelariţi de trupele maghiare ale lui Bem, generalul lui Kosuth.

Istoria se repeta din nou in 1940, dupa Diktatul de la Viena.

Ungurii sunt alogeni proveniți din Asia, în urmă cu un mileniu, cu pretenții asupra unui teritoriu care nu le-a aparținut niciodată, timp în care au procedat precum hoardele mongole când cucereau Europa și treceau prin foc și sabie copii, femei și bătrâni.

Așa au procedat hoardele hortyste în satele românești Ip, Trăznea, Sărmaș, şi altele, în toamna lui 1940, după Diktatul de la Viena.

A fost odata în Transilvania

Pandantivul pe spatele caruia se afla lista celor uciși în familia Cosma de sălbaticii criminali hortyști, în noaptea de 13/14 septembrie 1940.

Plăcuța (pandantiv), pe care au fost consemnați morții din familia Cosma, purtată la gat de un supravietuitor (copil pe atunci) din localitatea Ip.

Hoardele hortyste au ucis, într-o singură noapte, 157 de români, spintecând cu baionetele copiii sau burțile femeilor ce stăteau să nască, împușcând cu lașitatea și cruzimea urmașilor sălbaticului Attila, bătrâni, femei și copii – declarație apărută in cotidian central, dar și într-un film realizat de Manuela Morar (MDV Film 2006) și postat pe YouTube. Alți 87 de români au fost uciși în satul Trăznea. Crimele nu pot fi uitate, mai ales de către supraviețuitorii acelor masacre.

Purtătoarea pandantivului pe care scrie NU UITA!, supraviețuitoare a genocidului din Ip, a fost martoră când trupul mamei ei a fost spintecat în două, cu baioneta, pentru că un sălbatic hortyst, înainte să-i arunce trupul în groapa comună, a fost curios să vadă cum arată ”grăsimea de român împuțit”. Cum să uite această femeie atrocitățile comise de unguri în Transilvania asupra românilor și a evreilor trimiși în lagărele de exterminare?! (imagine din filmul ”NU UITA!”)

A fost odata in Transilvania

În total, după Diktatul de la Viena, au fost masacrați aproximativ 1000 de români! Uciși doar pentru că erau români!

Ungurii lui Horthy si-au făcut ”treaba” în zona ocupată

Iată declarația lui Gavril Butcovan unuia dintre supraviețuitorii din Ip:

„În zorii zilei de 14 septembrie 1940, am fost trezit de zgomotul asurzitor al focurilor de armă ce răzbăteau dinspre casele vecinilor noștri. Era în jur de ora 5, încă era întuneric și m-a cuprins o frică ce nu o pot descrie în cuvinte. Aveam doar 16 ani. În familie eram de toți 10 suflete, printre care 8 copii.

Locuința era compusă din două încăperi. Eu, părinții și alți 5 frați dormeam într-o cameră, iar în camera mică, ceilalți doi frățiori. L-am trezit pe tata, Mihai Butcovan și i-am spus că sunt împușcați românii. Tata nu putea vorbi de emoție, pentru că bănuia ce ne așteaptă, focurile de armă întețindu-se cu fiecare minut ce trecea. S-a uitat pe geam să vadă ce se întâmplă pe uliță, spunându-ne apoi că vede oameni care se plimbă agitați.

Pentru o clipă mi-am aruncat și eu ochii pe fereastră. Strada era plină de militari horthyști și consăteni maghiari, deveniți părtași la masacru. Mama i-a zis tatii să meargă să deschidă ușa, ca să nu bată soldații în poartă așa cum au făcut la vecini. Pe când tata a vrut să deschidă ușa, soldații erau deja în curtea noastră.

Unul dintre criminalii horthyști s-a răstit la el, spunându-i să iasă afară din casă. La câteva secunde am auzit cinci bubuituri de armă. Atunci am știut că l-au împușcat pe tata.

Imediat au năvălit în casă trei soldați, îndreptând puștile spre noi. Ne-au spus răstit în ungurește, să ieșim afară. Mama i-a întrebat, arătând spre leagănul unde se afla sora mea cea mică, ce va întâmplă cu fetița, la care i-au răspuns ca o crească ei.

Când am ieșit l-am văzut pe tata, care zăcea cu fața în jos lângă peretele casei. M-am îndreptat înspre el, moment în care asasinii horthyști au tras în mine. Cuprins de groază m-am prăbușit lângă corpul neînsuflețit al părintelui meu.

Mi-am dat seama că sunt în viață, simțind o arsură puternică. Inima îmi bătea tare pentru că în momentele următoare am văzut cum criminali i-au executat pe frații mei. În fața casei, la câțiva metri de mine, au ucis-o pe sora-mea, Maria, de 18 ani, care a fost împușcată în piept cu cartușe dum-dum.

Fratele Mihai, de 8 ani, a fost împușcat în burtă, iar surioara Ana, de 5 ani, care, disperată, striga <>, a fost secerată de gloanțele criminalilor. Fratele Viorel, de 11 ani, a vrut să fugă spre grădină, însă soldatul care-l urmărea l-a împușcat în cap. Pe surioara Paulina, de doar 11 luni, au sfârtecat-o cu baionetele în leagăn. Asupra mamei au tras, rânind-o, însă a apucat să se ascundă sub o căruță.

Cred și astăzi că șansa mea a fost aceea că nu m-am ridicat de lângă tata și am stat culcat cu față la pământ, în timp ce călăii erau preocupați cu uciderea celorlalți membri ai familiei. Pe lângă mine și mama au mai scăpat cei doi frați ai mei, Ioan, de 12 ani, și Floarea, de 6 ani, care au dormit în camera mică, unde criminalii nu au mai căutat. Bănuiesc că în sinea lor credeau că au ucis întreaga familie după ce au tras în 7 persoane și au străpuns-o cu baioneta pe Paulina.”

„ Bătăile și schingiuirile au început înainte de masacru cu 3-4 zile. Unii români au fost bătuți până ce și-au dat duhul. Lui Dumitru Sarca i-au tăiat mâinile, lui Dumitru Chiș i-au scos ochii, iar lui Pavel Sarca i-au smuls unghiile de la mâini. Nu pot să uit nici drama prin care a trecut Gheorghe Leonte și soția acestuia, care era în durerile facerii. Bărbatul a plecat după moașă, dar pe drum a avut ghinionul să se întâlnească cu echipa criminală.

Aceștia, sub amenințarea armelor, l-au întors din drum, iar odată ajunși în curtea casei l-au împușcat. Soției i-au scos copilul din burtă cu baionetă. O altă tragedie s-a petrecut la cimitir cu Maria Sarca, de 40 de ani și Maria Olla, de 15 ani. Cu toate că nu erau încă moarte au fost aruncate în groapa comună și îngropate de vii. în acea zi de 14 septembrie 1940, orice român întâlnit pe stradă sau găsit acasă a fost împușcat.”

„ Au fost și maghiari care au sărit în apărarea familiilor de români, punându-și prin acest gest viața în pericol. Astfel au fost salvați din mâna ucigașă a horthyștilor cel puțin 3 familii de români.”

Declarația unui supraviețuitor al masacrului din noaptea de 13/14 septembrie 1940 din localitatea Ip, Gavril Butcovan –GARDIANUL din data de 02.09.2008 – “68 de ani de la Dictat. Mărturii despre masacrele de la Ip și Traznea”

Iată, pentru cei care vor să afle mai multe despre acele vremuri, și alte declarații ale câtorva supraviețuitori, din Ip, Trăznea sau Sărmaș, în filmul cutremurător numit ”NU UITA!” și realizat de Manuela Morar (NDV Film, 2006)

Sursa:

[1] ioncoja.ro

Articolul A fost odata în Transilvania apare prima dată în Glasul.info.