La 14 aprilie 1896, în sălile austere ale Tribunalul din Turda, s-a consumat un episod care, deși aparent minor în registrele juridice ale vremii, avea să devină o mărturie vie a luptei românilor pentru demnitate națională în Transilvania aflată sub stăpânire austro-ungară.

În boxa acuzaților se afla un tânăr învățător român, Laurian Maior (sau Maier, cum apare în unele documente), un om al cărții, dar mai ales un om al conștiinței. Vina sa? Nu una de drept comun, nu una care să tulbure ordinea publică în sensul real al cuvântului, ci una care izvora din iubirea de neam: a cântat „Doina lui Lucaciu”.

Această doină, inspirată de figura marelui tribun Vasile Lucaciu, nu era doar un simplu cântec, ci un strigăt colectiv al românilor ardeleni, o expresie a dorului de libertate și a dorinței de afirmare identitară. În ochii autorităților maghiare, însă, ea devenise un act de sfidare, o provocare directă la adresa ordinii impuse.

Procesul intentat lui Laurian Maior dezvăluie, în esență, tensiunea profundă dintre lege și dreptate. Legea imperiului condamna manifestările naționale românești, însă dreptatea istorică era de partea celor care, precum învățătorul din Habic, refuzau să-și uite limba, cultura și credința. Verdictul inițial, patru luni de temniță,a fost o încercare de intimidare, un exemplu menit să înfricoșeze alte conștiințe vii. Dar nici apelul la Tabla Regească, nici confirmarea sentinței de către Curia nu au putut înăbuși adevărul moral al cauzei sale, pedeapsa fiind redusă la două luni.

Dincolo de zidurile reci ale închisorii, Laurian Maior a rămas un simbol al învățătorului român care nu doar educă, ci și luminează conștiințe. Activitatea sa ulterioară, legată de satele Maiorești și Habic, confirmă acest rol. În preajma anului de grație 1918, când visul secular al unității naționale prindea contur, el se afla în fruntea comunității, contribuind la organizarea Consiliului Național Român și participând ca delegat la marea adunare de la Alba Iulia.

Astfel, procesul din 14 aprilie 1896 nu trebuie privit ca un simplu act juridic, ci ca o pagină de martiriu civic și național. În acea zi, în fața unei instanțe străine de sufletul românesc, s-a judecat nu doar un om, ci însăși dorința unui popor de a exista prin sine.

Iar verdictul istoriei, spre deosebire de cel al tribunalului, a fost limpede: oameni precum Laurian Maior nu au fost învinși, ei au fost, de fapt, temelia pe care s-a ridicat România unită.

Articolul 14 Aprilie 1896 – Învățătorul Laurian Maior din Habic a fost condamnat la 4 luni temniță pentru că a cântat „Doina lui Lucaciu” apare prima dată în Glasul.info.

În Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie Cluj-Napoca, 1983-1984 (Anul 26), dai de o serie de procese de la sfârșitul secolului XIX din Transilvania, în care descoperi o lungă înșiruire de intelectuali români transilvăneni condamnați sau amendați pecuniar pentru diverse delicte de opinie, sau pentru acuzații de “agitație” și trădare împotriva Ungariei:

“11 Mai 1896 –  Procesul de agitație din 11/23 Mai 1896 (La Tribunalul din Mureș-Oșorheiu). Acusat: Iuliu Marcu, învățător în Ibănești. Substratul causei. A cântat „Doina lui Lucaciu”. A fost condamnat la 8 zile închisoare de stat, care a suferit-o în temnița din Seghidin”, găsim scris la pagina 465 din Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie Cluj-Napoca, 1983-1984 (Anul 26).

Paradoxul face ca învățătorul român Iuliu Marcu din Ibănești, județul Mureș, să ajungă să facă închisoare în închisoarea de la Seghedin, respectiv 8 zile închisoare, adică tocmai în închisoarea împotriva căreia era adresată Doina lui Lucaciu.

Doina lui Lucaciu era așa după cum îi spune și numele, un cântec trist care condamna și blestema închisoarea de la Seghedin, locul unde ajungea mare parte din elita culturală a românilor ardeleni, pentru simple delicte de opinie. Istoriografia Ardealului este pline de așa zise “acte de justiție” de o barbarie rar întâlnită din partea autorităților maghiare îndreptate împotriva românilor transilvăneni.

Simplu fapt că ai fi cântat un cântec românesc, „Doina lui Lucaciu”, te putea băga la închisoare, sau în cel mai fericit caz te puteai trezi cu o amendă usturătoare sau o bătaie soră cu moartea, plină de torturi și umilințe de tot felul, pentru a-și pieri cheful de a mai fi român sau a te manifesta ca român, să-ți piară cheful să mai cânți „Doina lui Lucaciu”.

Dar ce era până la urmă „Doina lui Lucaciu”?

“Doina lui Lucaciu este o poezie lirică dedicată lui Vasile Lucaciu, luptător pentru drepturile naționale ale românilor din Transilvania. Pusă pe melodie a devenit unul dintre cele mai populare și însuflețite cântece de la sfârșitul secolului al XIX-lea și primul deceniu al secolului al XX-lea. În versuri rimate și pe melodie tradițională, doina lui Lucaciu i-a moblizat și solidarizat pe românii ardeleni în lupta pentru drepturi naționale.”

Sunt mai multe variante ale Doinei lui Lucaciu, dar toate pline de aceeași tristețe și amărăciune:

“Doina lui Lucaciu

„Cântă mierla prin păduri, of, of, of,
Robu-i Lucaciu la unguri
Pentru sfânta libertate
De care noi n-avem parte,
Pentru sfânta libertate
De care noi n-avem parte.

Nu fi mierlă supărată, of, of, of,
Nu-i robia ne-ncetată,
Vine dalba primăvară
Fi-va Lucaciu liber iară,
Vine dalba primăvară
Fi-va Lucaciu liber iară.

Nu suspina în zadar, of, of, of,
Du-mi-te pân-la Sătmar,
Unde-i Lucaciu la-nchisoare,
Nu vede nici cer, nici soare,
Unde-i Lucaciu la-nchisoare,
Nu vede nici cer, nici soare.

Vântul bate, frunza pică, of, of, of,
Inima mi se despică,
De durere și de chin
Că-i Lucaciu la Seghedin,
De durere și de chin
Că-i Lucaciu la Seghedin.

Seghedine, Seghedine, of, of, of,
Dumnezeu cum te mai ține?
Mureș, Tisa până când
Te mai ține pe pământ?
Mureș, Tisa până când
Te mai ține pe pământ?”

1893, George Bocu”

Articolul 11 Mai 1896 – Pentru că a cântat „Doina lui Lucaciu”, învățătorul Iuliu Marcu din Ibănești, condamnat la închisoare apare prima dată în Glasul.info.

]]> https://glasul.info/2024/05/12/11-mai-1896-pentru-ca-a-cantat-doina-lui-lucaciu-invatatorul-iuliu-marcu-din-ibanesti-condamnat-la-inchisoare/feed/ 0