La vremea verii timpurii,
Când arşiţa tot urcă-ncet,
Când teii cântă simfonii,
Ne prinde dorul de POET

Şi-atunci, cu sufletul vibrând,
Uitând de grijile lumeşti,
Purtând tot versul LUI în gând,
Ne îndreptăm spre Ipoteşti.

Aici, în Templul Poeziei,
Păşim uşor, tiptil, discret
Şi toate-n jur parcă ne-mbie
Să ne pătrundem de POET.

Aici e locul drag şi sfânt
Al efigiei unui neam,
Aici aflăm tainic pământ
Ce-a zămislit şi râu şi ram.

Aici sunt doine şi eresuri,
Aici mai e un singur dor,
Aici, ca nouri lungi pe şesuri,
EL stă deasupra tuturor.

Cu-a sa gândire dezinvoltă,
Cu suflet viu şi cuget teafăr,
S-a înălţat mereu spre boltă,
Fiind Lumină de Luceafăr.

Trudind să caute cuvinte
La toate câte sunt fireşti,
EL este unicul Părinte
Al limbii noastre româneşti!

EL însuşi este viaţa noastră
Cu-al ei bogat şi grav registru,
Din munţi şi pân´ la marea-albastră
Şi de la Tisa pân´ la Nistru.

În EL găsim oricând puterea
Orice impas de-a depăşi,
Prin EL ne spunem mereu vrerea
Şi conjugăm verbul “a fi”.

Cu opera-i dumnezeiască
Dă seama de-un întreg popor,
Menit aici să veşnicească:
TRECUT, PREZENT şi VIITOR!

Iar dacă săvârşim păcatul
De a-I rosti un singur vers,
Acesta ni-i Certificatul
De nemurire-n Univers!

De-aceea-n miez de Cireşar,
Când teii-şi ning dalba lor floare,
Spre EL porni-vom, iar şi iar,
Spre a-I aduce închinare!

Mihai Caba

Articolul Poemul zilei: “EL” apare prima dată în Glasul.info.