“De la 27 Iunie 1940 incoace un oblon de plumb și de teroare căzuse
de-a-lungul Prutului, de la Cernăuți până la Reni.

De un an de zile încoace, rostul nostru românesc se frânsese în două; căile noastre spre mănăstirile basarabene se surpaseră, străvechea nedreptate socotise că-și poate tăia un secol nou din inimă, din glia și din înjosirea noastră…De un an de zile încoace, așteptam în dureroasa ațintire…
Se mai aud clopotele bisericior de peste Prut? Mai stau, oare, la
locul lor sfintele icoane pe care le-am iubit? …Stăruiesc, în zidurile
lor, locașurile care umbresc morminte de ctitori moldoveni?

Și am plecat ochii, plini de lăcrămi, asupra paginelor Cărții cu veșnică înțelepciune și am citit:

« …Te preamăresc pe tine, Doamne, caci tu m-ai scos deasupra
și pe dușmanii mei nu i-ai lăsat să se bucure de restriștea mea.
Doamne, Dumnezeul meu, strigat-am către tine și tu m-ai vindecat…
Cântați Domnului cei cuvioși ai lui și numele lui prea sfânt laudați-l!
Căci mânia lui ține o clipă, iar îndurarea lui o viață întreagă.
Seara, vine să mâie in casă plânsetul, iar dimineața intra oaspete:
bucuria… » (Psalmul 30).

Și pe când noi număram boabele de diamant ale Scripturilor eterne și pe când în inima noastră adunam suspine, nădejdii și psalm după psalm, sus, sub bolțile istoriei neamului românesc, a răsunat comanda:« Soldați! Treceti Prutul! . . . »”

“Activitatea universitară, așa de rodnică și bine organizată, a fost însă intreruptă pe neașteptate in ziua de 28 Iunie 1940, când trupele sovietice ocupară Cernăuții și cuprinseră Universitatea, pe care au prefăcut-o intr’o instituție de propagandă sovietică.

Starea aceasta a durat până la 5 Iulie 1941, când trupele române recuceriră Cernăuții si redară Universitatea vechii ei meniri de bastion de înaltă cultură românească.

Din fericire autoritățile sovietice n’au avut timpul necesar pentru a risipi acest vechi așezământ românesc, precum aveau probabil de gând.”