de Florin Dobrescu

Se împlinește un an de la un imens scandal mediatic și politic, cu implicații judiciare grave, creat și întreținut artificial de cercuri politice și ideologice interesate, în jurul comemorării de la Tâncăbești, din 30 noiembrie 2024.

Ca inițiator al organizării acelui parastas, calitate în care am fost – alături de alți participanți – ținta unor măsuri judiciare deosebit de dure, fiind cu toții inculpați într-un proces penal, găsesc de datoria mea să ofer o imagine istorică și sociologică asupra a ceea ce a devenit o tradiție întinsă pe trei decenii, respectiv comemorarea anuală din pădurea Tâncăbești. Scopul? O corectă și completă informare a publicului și acelor medii ce-și slujesc profesia cu bună credință. Cred că este important să fie cunoscut istoricul acestei comemorări anuale, pentru a se înțelege că, ignorată timp de 3 decenii și considerată benignă, această comemorare a fost brusc considerată inadmisibilă și periculoasă pentru ordinea democratică a statului, doar ca urmare a contextului politic inedit și deosebit de complicat din perioada scrutinului pentru alegerile parlamentare de anul trecut. Fără acest context politic, nici în ziua de azi instituțiile statului român nu și-ar fi făcut nici cea mai mică problemă în legătură cu acest parastas.

Semnificația istorică și memorială a locului

Consider pentru început că trebuie să clarificăm semnificația istorică a locului respectiv. Iar pentru asta ne vom întoarce în timp, în anul 1938. În februarie fusese instaurată dictatura dictatura personală a Regelui Carol al II-lea, care suprimase constituția democratică a tatălui său, din 1923, înlocuind-o cu o una totalitară, care eliminase pluralismul politic, libertatea de exprimare și cea de asociere, precum și alte drepturi fundamentale. Împotriva adversarilor politici, dictatorul pornise o represiune deosebit de dură. În cazul legionarilor, aceasta se soldase cu mii de arestați, mulți deținuți fără condamnări, în lagăre de concentrare. Arestat încă din aprilie 1938, Corneliu Codreanu, fondatorul mișcării legionare, fusese condamnat, printr-o înscenare judiciară, la 10 ani de muncă silnică. Uriașa popularitate a mișcării sale îl neliniștea pe Carol, care la sfârșitul lui noiembrie 1938 avea să pornească într un turneu diplomatic prin Europa. În Franța și Marea Britanie, reprezentanții aliaților tradiționali ai României declinaseră orice angajament de a asigura României securitatea strategică. Debusolat, Carol luă hotărârea de a merge în Germania. Primit de Hitler, el obținu declarația acestuia că nu se va implica în politica internă a României, oferind în schimb Germaniei accesul foarte avantajos la petrolul românesc.

Pe drumul de întoarcere, într-un popas în gara Bratislava, Carol avea să telegrafieze Ministrului de Interne, Armand Călinescu, ordinul suprimării lui Codreanu. În seara de 29 noiembrie 1938, o echipă de jandarmi bine instruiți în prealabil aveau să-i ridice pe Corneliu Codreanu și alți 13 fruntași legionari ce-și ispășeau pedepsele, la închisoarea de la Râmnicul Sărat, sub pretextul unui transfer la închisoarea Jilava. În toiul nopții, în dreptul pădurii Tâncăbești, cele două dube penitenciar penitenciare au fost oprite și, la semnalul maiorului Dinulescu, jandarmii au procedat după cum fuseseră instruiți, sugrumându-i cu frânghiile dinainte pregătite pe cei 14 deținuți politici ce aveau mâinile și picioarele imobilizate. Un mijloc ciudat de a ucide al unor oameni dotați totuși cu arme de foc, care a dat curs la speculații cu referiri la o semnificație rituală. Trupurile neînsuflețite au fost transportate la Fortul 13 Jilava, în spatele căruia era pregătită o groapă comună în care au fost aruncați. Pentru a accelera descompunerea, peste trupuri a fost turnat acid sulfuric, iar groapa a fost acoperită cu beton. A doua zi, un comunicat al Ministerului de Interne anunța oficial că, în timpul unui transport, cei 14 deținuți ar fi încercat să fugă de sub escortă, fiind împușcați de polițiști.

Efemera venire a legionarilor la putere, în 1940, avea să scoată la iveală, în cadrul unei anchete oficiale, aceste amănunte macabre, iar Justiția română avea să rejudece procesul din 1938, reabilitându-l pe Corneliu Codreanu. Împreună cu ceilalți 13 legionari, acesta a fost deshumat și reînhumat, în cazul unei ceremonii somptuoase, într-un mausoleu de la Casa Verde, sediul legionar din Bucureștii Noi.

Peste opt ani, în 1948, în plin regim comunist, la câteva zile după debutul marelui val de arestări din 14/15 mai, efective ale securității au descins noaptea la fosta Casă Verde, ridicând sicriele și ducându-le în direcții nici până astăzi cunoscute.

Zorii libertății și dreptul la memorie

Ne aflăm la începutul anilor 1990, la scurt timp după Revoluția din Decembrie 1989. În mass-media românească începea să se vorbească tot mai mult despre subiecte care erau tabu în timpul celor 45 de ani de dictatură comunistă. Foștii deținuți politici și luptătorii în rezistența armată începeau să-și scrie memoriile, reorganizându-se sub egida Asociației Foștilor Deținuți Politici din România. Însă multe dintre aceste victime ale totalitarismului, recunoscute ca atare de statul român prin însăși calitatea lor de beneficiari ai Decretului-lege 118/1990, erau foști membri ai Mișcării Legionare și ai Frățiilor de Cruce. Contribuția lor la lupta anticomunistă era o realitate istorică pe care nimeni nu o putea contesta. În multe filiale ale AFDPR, legionarii erau majoritari sau, oricum, cei mai activi și cu inițiativă. Aceasta a și generat, la un moment dat, disensiuni cu reprezentanții grupurilor neligionale din cadrul asociației (dar acesta este alt subiect). În 1992, legionarii aveau să înființeze Fundația Buna Vestire, condusă la început de fostul deținut politic Simion Ghinea.

În 1993 se punea problema marcării cu o cruce a locului unde fusese asasinat Corneliu Zelea Codreanu, loc însemnat în 1940 pe baza mărturiilor asasinilor și reactualizat după 1990 de surpaviețuitorii efemerului regim legionar din urmă cu jumătate de veac. Dar traumele psiho-afective suferite în timpul celor 50 de ani de teroare (legionarii fuseseră categoria cea mai oprimată, dintre deținuții politici, atât în închisori, cât și după eliberarea din 1964). De aceea, cei mai mulți vor fi reticenți, considerând că nu este timpul și că o atare inițiativă ar provoca autoritățile continuatoare ale structurilor comuniste.

Totuși, încurajați de oameni precum preotul Constantin Voicescu, Titi Dobre sau Simion Ghinea, un grup de tineri, în mare parte studenți, au purces la transportarea și amplasarea la Tâncăbești a unei cruci simple de lemn, pe care erau înscrise numele celor 14 victime. Frica era atât de mare în societatea românească, după jumătate de veac de teroare, încât – văzând la fața locului ce scrie pe cruce – șoferul microbuzului le-a declarat inițiatorilor că, dacă știa ce scrie pe cruce, nici nu i-ar mai fi luat în mașină.

Un an mai târziu, în 1994, pe 30 noiembrie, câteva sute de foști deținuți politici aveau să se deplaseze cu autocare închiriate în pădurea Tâncăbești, la crucea montată în urmă cu un an, unde avea să se oficieze un parastas pentru sufletele celor 14 asasinați în acel loc. Parastasul, la care aveau să participe sora și fratele lui Corneliu Codreanu – Iridenta Moța și Cătălin Codreanu – ambii deținuți politici în perioada comunistă, precum și alți membri ai familiei Codreanu, a fost oficiat de preotul Constantin Voicescu, victimă a diabolicului sistem de reeducare prin tortură de la penitenciarul Pitești. În final a vorbit Simion Ghinea, care a propus ca în viitorul apropiat să se construiască pe acel loc un memorial care să amintească de oribila crimă de stat.

În anii care au urmat, parastasele au fost organizate cu conștiinciozitate la crucea din pădurea Tâncăbești, în fiecare zi de 30 noiembrie sute și sute de deținuți politici venind cu autocare închiriate sau cu mijloace proprii de transport, dar și tineri, așa cum era Șerban Suru, liderul unei grupări legionare ce milita pentru perpetuarea integrală a formulelor, simbolisticii și modului de organizare din interbelic. Veteranii, foști deținuți politici, mai circumspecți, tributari ideii că doar esența doctrinară a mișcării trebuie perpetuată, erau însă la rândul lor divizați: Partidul Pentru Patrie, dublat în plan civic de Fundația Buna Vestire, Fundația George Manu și gruparea dizidenților (anti-Sima), cei mai mulți din ei coagulați din 1998 în asociația Acțiunea Română. Această ultimă grupare a ales, din anul 2005, să organizeze comemorarea separat de ceilalți, și tot de atunci a început să-și organizeze propria sa ceremonie Noua Dreaptă, o replică autohtonă a noului curent naționalist din țările Europei.

Odată cu trecerea anilor, elementele mai tinere au început să afișeze tot mai liber simboluri legionare. În general, la finalul parastasului se cânta Imnul legionarilor căzuți, cântec care, în timpul regimului comunist, a fost adoptat de comunitățile de deținuți politici din închisorile comuniste, fiind deseori, pe atunci, cântat în surdină atunci când unul dintre ei murea, ca urmare a regimului de exterminare, ori când condamnații la moarte erau executați.

În general, la toate aceste comemorări, pe parcursul a trei decenii, participanții – inclusiv acei preoți care erau foști deținuți politici – efectuau salutul legionar, ca o formă de expresie a omagiului lor pentru cel comemorat, dar și o manifestare a nostalgiei celor bătrâni după perioada tinereții lor, nostalgie preluată, firesc, și de tinerii lor urmași. 

După 2011, alte și alte organizații au ales să își organizeze separat ceremoniile lor, așa fiind Fundația George Manu sau Frăția Ortodoxă Sf. M. M. Gheorghe, iar după completarea OUG 31/2002 cu Legea 217/2015, singurele ceremonii de la Tâncăbești anunțate public și cu acces deschis pentru publicul larg și mass-media au fost cele organizate de subsemnatul, împreună cu un grup de colaboratori apropiați, și respectiv de dl Șerban Suru și grupul său.

Cum i-am cunoscut noi, cei tineri…

Pentru a ilustra cât mai fidel percepția noastră, a celor pe atunci tineri asupra bătrânilor foști deținuți politici, organizatori ai comemorării de la Tâncăbești, am să recurg la preluarea unui fragment dintr-un text al unei camarade, care îmi pare a-i fi descris cel mai bine:

“Timp de 20-30 de ani au mers pe drumurile memoriei și întîlnirii în duh cu cei plecați. <<Noi mereu te plângem frate, iar tu dormi mereu>>… Dar erau un fel de pelerinaje ale bucuriei, ale comuniunii. Ei erau atât de vii, purificați de suferință, trecând încet, în pace, dincolo, alături de frații lor. Nouă, tinerilor, ni se păreau… mai vii ca noi.

Așa i-am cunoscut: modești, sclipitori intelectual – căci închisorile le fuseseră universități -, îngăduitori, niciodată afișând patriotismul deșănțat, smeriți și iertători. Da, ei își iertaseră călăii. Nu voiau nici un fel de răzbunare, învinseseră creștinește. Voiau doar Adevăr și să facă ce mai pot pentru reconstruirea unei țări distruse de comunism.

Au fost marginalizați… așteptându-se să dispară fizic… Aiud, Râmnicu Sărat, Mislea, Târgșor, Miercurea Ciuc, Fetea, Predeal… O hartă a suferinței transfigurate pe care o retrasau în fiecare an.”

În toți acești 30 de ani, până în 2024, nici unul dintre exponenții curentului așa numit “suveranist” – care astăzi fac caz de legionarism și de numele întemeietorului Mișcării Legionare, și de ale căror personae încearcă din răsputeri diversiunile mediatice și judiciare să lege comemorarea de la Tâncăbești – nu au fost prezenți la comemorarea anuală de la Tâncăbești. Nu îi interesa subiectul. Au devenit, brusc, interesați atunci când au ajuns să aibă nevoie de voturi și popularitate. Și chiar mi se pare o cacofonie memorială stridentă să vorbești zgomotos de Corneliu Zelea Codreanu, să invoci legionarismul sau să citezi din Ion Gavrilă Ogoranu, iar a doua zi să onorezi invitația la recepția de la Ambasada Rusiei, ori să lauzi deschis regimul politic din China comunistă. Mărturisesc că toți, dar absolut toți bătrânii legionari pe care i-am cunoscut (iar ultimii dintre ei, așa cum era Gogu Cușa, au murit cu câțiva ani în urmă), erau defavorabili regimului politic din Rusia, dominat de foști ofițeri KGB, militând pentru integrarea / rămânerea României în structurile euro-atlantice.

În schimb, după cum se poate vedea din bogatul material documentar foto și video care va însoți acest articol și cele ce îi vor urma, de multe ori presa mainstream a fost prezentă, ceremonia făcând subiectul știrilor în ziare sau la televiziuni.

Ce s-a întâmplat, deci, în noiembrie 2024, încât această inofensivă comemorare religioasă să devină pericolul mortal pentru așezarea democratică a României? Voi încerca să ofer răspunsuri într-un articol viitor.

MAGAZIN CRITIC – NIHIL SINE DEO! Contează pe ȘTIRI ce contează!

Articolul Un an de represiune (1). TÂNCĂBEȘTI. Pe marginea unei diversiuni politico-mediatice cu implicații judiciare apare prima dată în Glasul.info.

Autor: Florin Dobrescu

Rugăminte: Distribuiți acest text! E singurul mod în care pot arăta adevărul, fiind supus unei cenzuri atroce!

Întrucât conducerea ziarului Libertatea nu mi-a acordat dreptul la replică în urma articolului din 16.12.2024, articol care consider că aduce grave prejudicii de imagine atât mie, cât și muncii mele de 13 ani pe tărâmul Memoriei Rezistenței, în cadrul Fundației Ion Gavrilă Ogoranu, căreia mi-am dedicat toate resursele, fac public acest drept la replică, pe care îl consider necesar pentru a se cunoaște adevărul.

–––––

În legătură cu articolul publicat în Libertatea, în ziua de 16.12.2024, sub titlul “Epicentrul mișcării legionare din strada Veseliei. Istoria locului unde s-au pus la cale strategiile de susținere a candidatului Călin Georgescu”, semnat de d-l Sorin Ozon, fac următoarele precizări pe care le consider necesare, atât pentru buna informare a publicului, cât și pentru că unele informații eronate din articol aduc prejudicii de imagine, atât mie, cât și Fundației Ion Gavrilă Ogoranu, în cadrul căreia muncesc de la înființare pentru perpetuarea memoriei Rezistenței anticomuniste.

1. În primul rând, însăși titlul articolului conține un mare neadevăr. Niciodată în sediul Fundației Ion Gavrilă Ogoranu nu s-au desfășurat discuții sau activități care să aibă în vreun fel legătură cu dl Călin Georgescu sau cu activitatea politică a sa ori a altui candidat. De altfel, în cadrul articolului nu există nici un fel de dovezi în sensul afirmației enorme din titlu. Ca secretar al acestei fundații, am considerat benefic pentru activitatea FIGO să se păstreze distanță față de activitățile politice. Fundația are un statut pe care l-a respectat întotdeauna cu strictețe. Perpetuarea memoriei celor ce au luptat și s-au sacrificat pentru libertatea și demnitatea poporului român în deceniile de totalitarism din secolul trecut este obiectivul nostru statutar.

2. Cu excepția unei conferințe, desfășurate în mai 2016 la Constanța, în care a fost invitat d-l Călin Georgescu (care la acel moment nu era implicat în nici un proiect politic), nu a mai existat nici o altă interferență a mea sau a Fundației Ion Gavrilă Ogoranu cu activitatea domniei sale, cu atât mai puțin de când este implicat în politică. Personal, nu sunt un susținător al dlui Călin Georgescu.

3. Pentru a corecta niște inadvertențe istorice din articol: sediul actualei Fundații Ion Gavrilă Ogoranu a fost construit, în 1999-2000, pe terenul donat de Constantin Tănăsescu (1921-2008), fost deținut politic pentru activitate în Rezistența anticomunistă, iar acesta nu a locuit acolo din 1963, cum afirmați, ci de la naștere. Arestat la 10.07.1948, el a fost condamnat la 15 ani închisoare, într-un un lot de 25 inculpați, acuzați că au constituit o organizație în cadrul căreia au creat “o rețea de spionaj formată din elemente legionare, cu ajutorul căreia transmiteau informațiuni de ordin politic, social, economic și militar serviciului de spionaj american, prin intermediul trădătorului Horia Sima, complotând astfel împotriva statului și pregătind membrii pentru a provoca război civil cu scopul final răsturnarea prin violență a regimului democratic (sic!) din țară” (ACNSAS P 000945, Vol. 2). Evident, prin “regim democratic”, organele represive denominau regimul comunist, care în realitate era unul totalitar. Șeful lotului a fost Decebal Corneliu Andrei, trimis în România, în martie 1947, de serviciile secrete americane, în scopul organizării unor nuclee de rezistență anticomunistă și unei structuri informative care avea să transmită informații americanilor, la Salzburg, prin curieri clandestini. Documentele din arhiva CNSAS pot fi puse la dispoziție celor interesați. Eliberat la termen, în 1963, Constantin Tănăsescu s-a încadrat în 1993 în Partidul “Pentru Patrie”, înființat de luptătorii anticomuniști, donând proprietatea sa pentru construirea sediului, care s-a realizat doar din contribuțiile foștilor deținuți politici. În 2011, imobilul a devenit sediu al Fundației Ion Gavrilă Ogoranu, aceasta plătind în prezent un impozit pe clădiri de peste 16.000 lei anual.

4. Am crescut într-o familie cu o memorie vie a persecuțiilor politice, în care am fost format în spirit pro-occidental, în special pro-american, anticomunist, creștin și monarhist. Tot ceea ce am promovat în scris sau prin viu grai a fost împotriva imperialismului rusesc, împotriva regimului criptosovietic de la Kremlin. Încercările de asociere a mea cu curentul pro-rus sunt pur și simplu penibile.

5. Fundația Buna Vestire a fost înființată în 1992, dar nu în strada Veseliei 21, așa cum afirmați dvs.. La vremea aceea, aici era doar proprietatea lui Constantin Tănăsescu, neexistând nici un sediu.

6. Am contribuit, în 2016, la înființarea Asociației Gogu Puiu și Haiducii Dobrogei, în care am funcția de vicepreședinte, redactând statutul și actul constitutiv, și făcând toate demersurile pentru legalizarea ONG-ului, la dorința fiicei eroului anticomunist Gogu Puiu, distinsa d-nă Zoe Rădulescu, și nepoatei acestuia, d-na Elena Rădulescu-Sechila, ceea ce m-a onorat în mod deosebit. Am cunoscut mulți armâni implicați în Rezistență, între care Tache Funda, Costică Teja, Tașu Buciuneanu, Nicolae Ciolacu, Gogu Cușa, Zahu Pană, Stere Derdena ș.a., cu unii având relații de colaborare. Nutresc o admirație aparte pentru armâni, considerând că statul român le datorează mai mult pentru susținerea conservării identității lor etno-culturale. Fiind un ONG, AGPHD nu face politică și nu se implică în susțineri electorale, obiectul său de activitate fiind de ordin memorial și istoric. Se înțelege deci că implicarea unor membri în susținerea d-lui Călin Georgescu s-a făcut în nume personal și nu angajează organizația. Spre exemplu, eu nu sunt un astfel de susținător.

7. În articolul dvs faceți afirmația că eu aș fi acaparat Partidul “Totul pentru Țară”, cât și Fundația Ogoranu, pe care le-aș fi “adus la sapă de lemn”. Nu înțeleg de unde ați tras această concluzie dvs, care nu cunoașteți nimic din interiorul acestei organizații. Ar trebui să știți că m-am înscris în Partidul “Pentru Patrie” în mai 1996, că am fost membru și apoi secretar, respectiv președinte al organizației Sector 4, din 1998 am fost ales în Consiliul Politic, iar din 2005 am devenit secretar general, până în 2011, când am devenit președinte executiv. Toate propunerile pentru funcții în partid, erau girate de Senatul organizației, din care făceau parte vechii luptători trecuți prin închisori. Iar niște simple căutări pe internet ar putea să vă arate cât de bogate și diversificate sunt activitățile anuale ale Fundației Ion Gavrilă Ogoranu, în ciuda puținelor resurse financiare de care dispunem, din contribuțiile susținătorilor noștri.

În fine, aș vrea să vă rog ca, pe viitor, atunci când doriți să mai scrieți despre mine sau Fundația pentru a cărei ridicare mi-am dedicat toate resursele personale, să nu ezitați să mă contactați, fie la Tel./WhatsApp +40722749249, fie pe e-mail: ogoranu@gmail.com. Sunt un om deschis întotdeauna reprezentanților presei, a cărei existență și activitate o consider indispensabilă unei societăți democratice, și vă asigur că vă voi răspunde la orice fel de întrebări.

17.12.2024

MAGAZIN CRITIC – Nihil Sine Deo / Știri ALESE cu GRIJĂ de suflet

Articolul Dreptul la replică… și la Adevăr. Florin Dobrescu, despre articolul mincinos din Libertatea apare prima dată în Glasul.info.

Dragi compatrioți,

Mă numesc Florin Dobrescu, sunt organizatorul ceremoniei de comemorare a lui Corneliu Zelea Codreanu, desfășurată pe 30.11.2024, în Pădurea Tâncăbești, și vreau să vă aduc la cunoștință următoarele.

Duminica de 1 Decembrie 2024 nu a fost, pentru unii bucureșteni, una de sărbătoare. În faptul serii, echipaje ale Poliției au descins din mașini cu girofarele aprinse, la locuințele oamenilor, pe care i-au condus la secție pentru a da declarații. Unii dintre ei fiind studenți sau chiar elevi, faptul a produs o mare tulburare părinților acestora. O tânără mamă a trebuit să-și lase fetița de un an plângând, pentru ca, tulburată, să meargă la Poliție să fie audiată. Alți părinți au trebuit să explice copiilor speriați de ce trebuie să plece cu oamenii în uniformă sosiți la ușa casei. Impactul acestor scene asupra familiilor, dar și vecinilor, vi-l puteți imagina, în condițiile în care, într-o zi de sărbătoare, la asemenea ore, o astfel de mobilizare nu poate fi explicată decât printr-o situație gravă, care implică urgență.

Ce anume impusese urgența?! Un parastas desfășurat cu o zi înainte, pe 30.11.2024, în pădurea Tâncăbești, pe locul unde, la aceeași dată, în 1938, fuseseră uciși fără judecată, cu cruzime, Corneliu Zelea Codreanu și alți 13 fruntași legionari. Trebuie spus că niciodată, de când se organizează această comemorare, din 1994 încoace, nu au existat asemenea măsuri represive împotriva participanților, nici măcar pe vremea lui Iliescu. Menționez că toți cei care au relatat neplăcuta experiență au observat comportamentul adecvat, politețea și deontologia profesională cu care polițiștii au acționat. Dincolo însă de acest aspect pozitiv, consider că este inacceptabil faptul că politicieni aflați în funcții ministeriale sau la conducerea unui institut guvernamental, din calcule politice și prin presiuni, au abuzat, folosind instituții ale ordinii publice pentru intimidarea unor cetățeni. 

Imagini cu participanții la parastasul de la Tâncăbești au fost preluate de membrii unor comunități și organizații de stânga, care le-au postat apoi pe rețele de socializare, alături de profilurile acelor persoane, expunându-le public și supunându-le la oprobiu și la o adevărată campanie publică de ură din partea militanților de stânga, mulți din ei cu nedisimulate concepții comuniste. Din această campanie nu au lipsit incitările la ură, limbajul violent și chiar amenințările cu moartea. Sunt tineri care deja sunt hărțuiți pe stradă de cei care îi recunosc.

Ceea ce se întâmplă seamănă foarte bine cu atmosfera de ură manifestă din zilele de 13-15 iunie 1990, când tinerii anticomuniști erau expuși de TVR și apoi hărțuiți de FSN-iși, la serviciu, la școală sau pe stradă. Doar atunci am mai trăit așa ceva.

Consider că acestor oameni Poliția și celelalte instituții abilitate vor trebui să le asigure protecția, să îi susțină în apărarea de aceste agresiuni, precum și să tragă la răspundere pe cei vinovați.

Alți tineri au fost chemați la conducerea instituțiilor de învățământ unde studiază, ca urmare a unor sesizări în care erau acuzați că au participat la comemorarea amintită. Unul din preoții care au slujit, care a și ținut un cuvânt, este cercetat disciplinar de Arhiepiscopia Bucureștilor, tot ca urmare a unei sesizări oficiale.

Deși mass-media abordează până la sățietate subiectul, pe mine, cu excepția unei singure jurnaliste, nu mă întreabă nimeni nimic, toți preferând să presupună cele mai fantastice și alarmante scenarii. Am fost primul însă care a fost audiat de Direcția Investigații Criminale din cadrul IPJ Ilfov, duminică, eu fiind organizatorul manifestării.

Pur și simplu mă simt ca în seara de 13 iunie 1990, când președintele Iliescu și TVR invocau panicard pericolul legionar pentru a stârni ura și a instiga masele muncitorești împotriva protestului civic din Piața Universității.

Întrucât de două zile sunt în continuu întrebat ce s-a întâmplat, circulând inclusiv multe zvonuri și exagerări, în calitate de inițiator și organizator al ceremoniei de la Tâncăbești, întrucât evenimentul a fost prezentat distorsionat și folosit în scopuri electorale, declanșând măsuri represive împotriva unor oameni nevinovați, am consider de datoria mea să fac precizări publice.

1. Ceremonia religioasă de pomenire a lui Corneliu Zelea Codreanu desfășurată sâmbătă 30.11.2024 nu este o premieră, așa cum a prezentat presa. Cu atât mai mult nu are nici o legătură cu evoluțiile campaniei electorale din aceste zile sau cu vreunul dintre cei doi candidați la funcția de președinte al României. Această ceremonie se organizează, anual, fără întrerupere, în preajma zilei de 30 noiembrie, din 1994 încoace. Așadar, de 30 de ani! Mass-media aservită și politicienii au indus în mod fals ideea că ar fi o premieră, un reflex al pretinsei recrudescențe legionare pe fondul ascensiunii unui anumit candidat.

2. Din 2015, am luat inițiativa de a organiza anual această ceremonie religioasă de pomenire a sufletelor celor asasinați în acel loc, unde în 1999 foștii deținuți politici au ridicat o impunătoare troiță amintind de oribila crimă. Aceste ceremonii sunt organizate, în fiecare an, cu avizarea în prealabil a autorității locale (comuna Ciolpani), Jandarmeriei și Poliției din Județul Ilfov, instituțiile de ordine publică fiind întotdeauna prezente, ca la orice manifestare publică legală. De asemenea, în fiecare an anunț ceremonia public, în mediile online, aceasta spulberând orice intenție ocultă. De câte ori și-au exprimat dorința, am permis jurnaliștilor și oricărui participant să fotografieze sau să filmeze în timpul ceremoniei, neavând nimic de ascuns. Constat cu amărăciune că presa ticăloșită prezintă această ceremonie ca pe o acțiune ilegală, periculoasă și underground, ceea ce este revoltător de neadevărat.

3. Menționez că există și alte inițiative, ale altor persoane, care organizează, la rândul lor, comemorări în același loc.

4. Manifestarea nu a cuprins nici o declarație sau vreun act de natură politică au electorală. S-a speculat că ar exista un substrat pro-rus al ceremioniei. Afirm deschis că întotdeauna am avut concepții anti-Rusia și o orientare pro-occidentală, pro-americană, pentru democrație și monarhie constituțională, ca urmare a educației pe care am primit-o în copilărie de la bunici și apoi de la deținuții politici anticomuniști care mi-au fost martori.

5. Pentru organizarea comemorării de la Tâncăbești, în anul 2020 mi-a fost deschis un dosar penal (Nr. 2309/P/2021), în urma plângerii penale făcute organizația maghiară iredentistă Szekler Monitor, prin care eram acuzat de a fi promovat, “în public, cultul persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni de genocid contra umanității și de crime de război, precum și fapta de a promova, în public, idei, concepții sau doctrine fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe…” (Art. 5). Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 București a clasat dosarul invocând Art 2 lit. c din OUG 31/2002, care definește noțiunea de persoană vinovată de săvârșirea unor infracțiuni de genocid, contra umanității și de crime de război ca fiind “persoana condamnată definitiv de către o instanță judecătorească română ori străină sau prin orice hotărâre recunoscută în România, potrivit legii, pentru una sau mai multe infracțiuni de genocid, contra umanității, și de crime de război, precum și persoana din conducerea unei organizații al cărei caracter criminal a fost constatat prin hotărârea unei instanțe penale internaționale”. În acest sens, procurorul a reținut că, “în ceea ce îl privește pe Corneliu Zelea Codreanu, acesta nu a fost condamnat definitiv pentru o infracțiune de genocid, contra umanității sau crime de război, persoana în cauză fiind condamnată în luna mai 1938 pentru ultraj adus unui demnitar în exercițiul funcțiunii, iar nu pentru infracțiunile limitativ prevăzute de textul de lege.” De asemenea, s-a reținut că “nici cerința privind constatarea caracterului criminal al organizației denumite <<Legiunea Arhanghelul Mihail>>, prin hotărârea unei instanțe penale internaționale, nu este întrunită”. De asemenea, Parchetul a decis că evenimentul din 30.11.2019, de la Tâncăbești, care se desfășurase practic după același program ca și cel de zilele trecute, a constat într-o ceremonie religioasă de comemorare a lui Corneliu Zelea Codreanu, anunțată public ca “o slujbă religioasă de pomenire a sufletelor celor asasinați, precum și momente de reculegere și rememorare a celor pomeniți”, neimplicând o acțiune de promovare publică a cultului persoanelor respective sau a doctrinei legionare, “fiind o exercitare a dreptului la libertate religioasă”. De altfel, Parchetul a reținut și faptul că “astfel de evenimente au fost organizate și în trecut, acestea desfășurându-se într-un climat de normalitate”, iar “ceremonia religioasă din data de 30.11.2019 a fost monitorizată de către Inspectoratul Județean de Jandarmi Ilfov, care nu a raportat nereguli privind modul de desfășurare”.

6. Îmi rezerv dreptul de a suspecta că, în spatele acestei campanii de ură, instigare la utilizarea abuzivă a instituțiilor ordinii publice și isterie mediatică, pe lângă forțe implicate în jocul electoral și organizații de stânga, se află reprezentanții Institutului Național pentru Studiul Holocaustului în România – Elie Wiesel, în frunte cu directorul acestuia, Alexandru Florian, și cu Adina Marincea, care în loc să se concentreze asupra studiului istoric, au făcut o pasiune din persecutarea tuturor celor care nu gândesc după canoanele corectitudinii politice. De altfel, în urmă cu o săptămână, Alexandru Florian a folosit contextul electoral pentru a instiga din nou la represiune, iar de câteva zile, pe contul său Facebook, Adina Marincea, instigă și ea, deși își exprimă deschis convingerea că și acest dosar va fi închis, asemenea celor din trecut. Întrebarea mea pentru doamna Marincea este: dacă știe că dosarul va fi închis, așadar că nu e vorba de o infracțiune, de atunci a contribuit la toată această isterie care a luat inclusiv aspectul unei represiuni, în care s-au văzut din nou colții putrezi ai totalitarismului? Așa e normal să procedeze un funcționar guvernamental?

7. Îmi exprim părerea de rău și întristarea pentru tot răul și toată tulburarea pe care le-au trăit victimele acestei diversiuni incalificabile, fie că sunt participanți la parastas, fie că sunt membri ai familiilor acestora, părinți, copii, bunici sau frați.

8. Îndemn pe toți cei vizați de aceste măsuri represive să manifeste încredere în instituțiile și organele de ordine ale statului român, cărora să le acorde, politicos, suportul în clarificarea definitivă a acestui caz. Așa e normal într-o țară și o societate civilizată. De asemenea, îndemn pe toți cei care sunt victimele actualei campanii de ură să nu răspundă cu rău la rău. Să ne rugăm pentru cei care ne urăsc și ne vor răul, așa cum spune învățătura Bisericii și să nu contribuim la crearea unei spirale a violenței în societatea românească. Cred eu că așa poate fiecare din noi să se ridice spiritual și să învingă răul din jur.

Cuvintele care mi-au venit în minte, în toiul acestui val de ură, au fost: “Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, căci a acelora este Împărăția Cerurilor. (…) Bucurați-vă și vă veseliți, căci plata voastră multă este în ceruri”. (Matei 5 : 10,12)

Dumnezeu să ne ajute tuturor și să potolească ura și dezbinarea din societatea românească.

Florin Dobrescu, București, 3.12.2024

• Suntem cenzurați online/pe rețelele de socializare. Zilnic, puteți accesa site-ul pentru a vă informa.
• Contactați-ne oricând.
• Pentru o presă independentă, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Contează pe ȘTIRI ce contează!

Articolul Declarația organizatorului comemorării de la Tâncăbești. “Colții putrezi ai totalitarismului” apare prima dată în Glasul.info.

Aflu din presă că două concerte extraordinare sunt organizate de Federația Comunităților Evreiești, la Bucureşti, pentru a marca momentul în care primul evreu a primit cetăţenie română, acum 145 de ani. Televiziunea Română le transmite în direct, două seri la rând. E vorba de un recital susținut de Orchestra Filarmonicii din Israel, condusă de Zubin Mehta.

Este incredibil cum directorul muzical al filarmonicii israeliene reușește iar să inflameze opinia publică românească, deschizând răni vechi și nevindecate. Dl Mehta a declarat că semnificația acestor concerte depășește rememorarea acordării primei cetăţenii române pentru un evreu. „Ocazia pentru acest concert e şi ce s-a întâmplat în război. În război, muzicienii evrei au fost ucişi de militari nazişti români. Asta comemorăm aici”, a completat dl Mehta.

Desigur că nu exista nici o legătură între cele două evenimente istorice. Dar dl Zubin Mehta nu a vrut să rateze ocazia de a înfige încă o țepușă în inimile românilor, reamintindu-le că sunt urmașii unor criminali. Că trebuie să se simtă vinovați pentru asta. Dacă se poate, în fiecare clipă.

Domnului Mehta suntem datori a-i răspunde că, da, militarii români au ucis evrei. Dar doar după ce, anterior, ostași români au fost uciși de evrei, la sfârșitul lui iunie 1940, cu ocazia retragerii din Basarabia. E adevărat că, în câteva incidente izolate, militari români s-au răzbunat pe etnici evrei, aflându-se sub imperiul traumelor pricinuite de teroarea la care fuseseră supuși, în Basarabia, de grupurile de evrei constituiți ad-hoc în detașamente armate ce atacau, fără motiv, armata și administrația românească în retragere, dar și pe localnicii români din satele și orașele basarabene, mulți dintre aceștia fiind uciși cu sânge rece. Ulterior, etnicii evrei s-au regăsit într-o pondere covârșitoare în comitetele sovietice locale și în conducerea unităților NKVD, participând cu zel la arestarea, torturarea și executarea ori deportarea în Siberia a zeci de mii de români care fuseseră funcționari ai Regatului României ori făcuseră politică în timpul când Basarabia aparținuse acestuia. Toate aceste atrocități sunt consemnate în rapoartele serviciului secret și Armatei Române, dar și in jurnalele personale, din acele zile, ale unor personalități precum Nicolae Iorga, Carol al II-lea și alții. Ele au determinat în rândul armatei și populației românești o stare de spirit caracterizată de resentimente și frustrare, care a răbufnit în câteva locuri prin răzbunări față de etnicii evrei, așa cum a fost în acele zile la Dorohoi, ori un an mai târziu, în iulie 1941, când armata română a trecut Prutul, eliberând Basarabia.

Fiecare crimă împotriva civililor este condamnabilă, indiferent din ce parte vine.

Dar Istoria se scrie și se judecă „sine ira et studio” (fără ură și părtinire), prezentând întregul context și toate circumstanțele în care s-a produs un anumit eveniment. Nu este vorba aici de a găsi justificări unor crime. Ele nu se pot justifica. E vorba de analiza onestă și de înțelegerea circumstanțelor care au generat, la nivel individual și colectiv, o stare psihologică ce a dus la asemenea acte. Nu poți decupa din Istorie doar anumite filmograme care îți convin, prezentându-le în lipsa contextului.

Orice acțiune generează o reacțiune. Este nu doar o lege a fizicii, ci și una a societății umane. Excesele izolate ale unor militari români sunt condamnabile. Dar ele nu s-ar fi produs în lipsa atmosferei generate de crimele comise de numeroși etnici evrei în Basarabia. Ca să nu mai vorbim de simpatia manifestă în favoarea Rusiei Sovietice, dusă până la acte de colaboraționism, în condițiile în care URSS amputase teritoriul României, desfășurând deja un genocid în Basarabia și nordul Bucovinei.

Și, da, dincolo de unele scăpări de sub control a nervilor unor ostași, au fost nenumărate cazurile de represalii de război, aplicări ale legislației marțiale, cărora le-au căzut victime – nu inocente! – evrei implicați în acte de sabotaj și terorism împotriva armatei noastre.

Din păcate astăzi se vorbește pretutindeni, inclusiv în manualul de “Istoria evreilor. Holocaustul”, doar despre o jumătate din această istorie mult prea dureroasă și traumatizantă, atât pentru români, cât și pentru evrei. Jumătatea cealaltă, care nu convine, este cu totul trecută sub tăcere.

De altfel, domnul Mehta păcătuiește și atunci când folosește sintagma “militari naziști români”. Iarăși un neadevăr istoric strident. Dar și o jignire adusă armatei române.

Nu a existat așa ceva! Armata română a intrat în război alături de armata Celui De-al Treilea Reich, în iunie 1941, pentru a-și elibera teritoriul național de la est, anexat prin forță de sovietici, cu un an înainte. Cu colosul bolșevic în față, nimeni altcineva nu ne garantase securitatea și reîntregirea teritoriului național.

Franța practic nu mai exista. Marea Britanie era preocupată de propria ei supraviețuire. Românii au continuat ofensiva și peste Nistru, căci un război se încheie doar atunci când inamicul este învins. Este o axiomă a războiului. Rusia sovietică trebuia neutralizată pe teritoriul ei. De altfel, așa am procedat și după august 1944, în vest, ajungând până în Munții Tatra (despre asta însă nimeni nu are nimic de zis). Dar faptul că au fost aliați cu Germania lui Hitler nu i-a făcut niciodată pe ostașii armatei române să fie naziști.

Ar trebui ca dl Metha să adreseze oficial scuze românilor și Armatei Române pentru această afirmație. Și dânsul și conaționalii săi ar trebui să înțeleagă că falsificarea sau escamotarea adevărului istoric nu servește la promovarea păcii sau prieteniei. Reconcilierea (și este vorba inclusiv de reconcilierea dintre evrei și români, care – să fim obiectivi – nu s-a realizat niciodată sincer, dovadă ieșirile de acest gen) nu se poate realiza decât în duhul adevărului și prin asumarea adevărului, inclusiv celui istoric. Cu bune și rele. Cu lumini și umbre. Cu ceea ce ne place sau nu.

Articol de Florin Dobrescu

Articolul Falsificarea Istoriei nu aduce decât vrajbă între români și evrei! O replică la declarația d-lui Zubin Metha apare prima dată în Glasul.info.

Joi 9 mai 2024, ora 17, la Academia Civică – București, Strada Jean Louis Calderon 66

Știai că în 1988, în România lui Ceaușescu, cinci oameni au tipărit un ziar clandestin anticomunist într-un tiraj uriaș? Vrei să știi cine au fost și ce au pățit aceștia? Cunoști povestea ziarului România Liberă, care începând din 1990 a fost vectorul media al mișcării anticomuniste din România?

Vino la o seară dedicată jurnalistului și luptătorului anticomunist MIHAI CREANGĂ!

Un simbol al demnității și dârzeniei în fața regimului comunist, deținut politic, unul din jurnaliștii care, după Decembrie 1989, au continuat lupta împotriva restaurării comunismului, pentru o Românie liberă, puternică și iubitoare de Dumnezeu.

Invitat special: RADU CREANGĂ, fiul jurnalistului MIHAI CREANGĂ

Invitati: Tudor Artenie (jurnalist și scriitor), Ana Blandiana, Petre-Mihai Băcanu, Manuela Cernat (critic de film), Andrei Dimitriu (fost director al Filarmonicii „George Enescu”), Lucia Hossu (autoarea „Memorialului durerii”), Roxana Iordache (jurnalistă), dr. Martin S. Martin (SUA), Nicolae Mărgineanu (regizor), Mihai Ogrinji (redactor-șef la „România Pitorarească”), Maria Ploae, Mariana Sipoș (scriitoare), Tia Șerbănescu (jurnalistă), dr. Dan Tudorache 

Istoric: În 1988, un grup de patru ziarişti și un tipograf din România sfidau cel mai drastic regim dictatorial din întreaga Europă de Est a acelui moment. Ei au inițiat o organizaţie cu ramificaţii în mai multe oraşe şi judeţe, încercând ceea ce părea absolut imposibil în condiţiile controlului omniprezent al Securităţii: tipărirea unui ziar ilegal. Date fiind condiţiile drastice în care erau nevoiţi să acţioneze, ei aveau să recurgă la metoda culegerii manuale, cu litere de plumb sustrase din combinatul Casa Scânteii. Unul dintre ei era Mihai Creangă. Denunţaţi, ei aveau să fie arestaţi la 25 ianuarie 1989. Avea să urmeze un calvar, atât pentru ei, care vor trece prin anchetele dure ale Securităţii, cât şi pentru familiile lor, izolate social, păzite 24 de ore din 24 de Securitate, cu mijloacele de comunicaţie tăiate. Securitatea a încercat să acrediteze ideea că iniţiativa ar fi fost rodul agenturilor de spionaj străine, o parte dintre inculpaţi fiind trimişi cu domiciliu forţat în diverse oraşe, iar lui Petre Mihai Băcanu intentându-i-se un proces pentru infracţiuni de drept comun (metodă des utilizată de regim pentur a camufla procesele politice). Jurnaliștii au fost puși în libertate în ziua de 22 decembrie 1989, după fuga lui Ceaușescu din sediul CC al PCR. Ei au preluat mai vechiul ziar România liberă, pe care l-au transformat într-un vîrf de lance al mișcării anticomuniste care a încercat continuarea Revoluției confiscate de reprezentanții regimului comunist și împiedicarea restaurației vechilor structuri în România. De aceea, redacția ziarului România liberă a fost în 1990 ținta atacurilor minerilor și muncitorilor bucureșteni instigați de guvernarea neocomunistă, iar jurnaliștii au fost persecutați și obstrucționați. Din paginile acelui ziar, românii au putut afla, în acei ani tulburi, primele mărturii ale foștilor deținuți politici și primele informații despre lupta de rezistență anticomunistă.

de Florin Dobrescu

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Nihil Sine Deo

Articolul Seară a memoriei anticomuniste. La București, va fi evocat jurnalistul MIHAI CREANGĂ apare prima dată în Glasul.info.

19 decembrie 1989. Operațiunea „Trandafirul”.

După miezul nopţii, o echipă formată din cadre ale Ministerului de Interne încarcă într-un autotren frigorific cele 43 de trupuri neînsuflețite de la Morgă şi le transportă la Bucureşti pentru a fi incinerate. Ele vor fi aduse în Capitală și arse la Crematoriul Cenușa, iar cenușa rezultată va fi dusă în afara orașului, la Popești Leordeni, și aruncată în canalul colector al Bucureștiului.

La Timișoara, încă de dimineață, se înregistrează o agitaţie tot mai mare în întreprinderi. Organele politice comuniste și reprezentanții Armatei încearcă să determine muncitorii să reia lucrul, dar starea de spirit rămâne marcată de incertitudine. Pe străzi se deschide focul din nou, pentru a treia zi consecutiv, fiind înregistrate alte victime. Cu toate acestea, demonstranţii continuă să se adune în diferite puncte din oraş şi să treacă spre centru, dovedind o îndârjire tot mai mare. Trupele de represiune, în special de la Armată, sunt foarte active, cu tancuri şi TAB-uri. Se răspândeşte de la om la om apelul la grevă generală.

Spre seară, Timișoara are aspectul unui oraș asediat.

Și a fost seară, și a fost dimineață. Ziua a patra…

20 decembrie 1989. Primul oraș liber al României.

Timișoara arată asemenea unui oraș aflat sub ocupație. Forțele de represiune stăpânesc orașul. Totuși, în acea dimineață lucrătorii din fabricile timișorene refuză să reia activitatea şi se adună în curţile unităţilor pentru a protesta.

• ora 10 – muncitorii ies din unităţile economice şi se îndreaptă în coloană spre centrul oraşului.
• ora 13 – manifestanții spulberă dispozitivul militar din faţa Operei ocupă piața, iar un
  grup de protestatari, în frunte cu Lorin Fortuna, pătrunde în Operă. La ordinul generalului Milea, Armata se retrage în cazărmi Liderii Revoluţiei se instalează balcon, de unde vor vorbi mulţimii care se adună cu zecile de mii. Ia ființă Frontul Democratic Român, care a proclamă Timişoara drept primul oraş liber din România. Mass-media din străinătate transmite știri despre declararea Timișoarei oraș liber. Mulţimea din Timişoara desemnează un comitet cetăţenesc care să prezinte revendicările sale autorităţilor comuniste.
• ora 15 – Nicolae Ceauşescu se întoarce din Iran şi organizează o nouă teleconferinţă în care expune din nou propria sa viziune asupra evenimentelor de la Timișoara, pe car eleconsideră exclusiv opera intervenției unor forțe străine, respectiv SUA, URSS şi Ungaria.
• Soseşte la Timişoara prim-ministrul Constantin Dăscălescu, care intră în negocieri cu reprezentanţii protestatarilor
  aflaţi în faţa Comitetului Judeţean de Partid. Printre revendicările acestora se numără: demisia lui Nicolae Ceauşescu şi a guvernului, organizarea alegerilor libere, reformarea învăţământului şi libertatea absolută a presei, Radioului şi Televiziunii, anchetarea şi condamnarea tuturor celor răspunzători pentru represiunea armată din zilele de 17, 18 şi 19 decembrie, eliberarea deţinuţilor politici, înapoierea morţilor pentru a fi îngropaţi creştineşte. fără a se ajunge la nici o înțelegere din cauza inflexibilității lui Dăscălescu.
  Apar manifestări revoluționare și în alte orașe din Banat: a Lugoj, Jimbolia, Sânnicolau Mare şi Deta. La Lugoj se înregistrează victime ale represiunii.
  Spre seară, începe operaţiunea de eliberare a primelor persoane reţinute în timpul evenimentelor de
  sâmbătă şi duminică.
  La Operă, devenită centrul Revoluției în Timișoara, este elaborată Proclamaţia Frontului Democratic Român.
  Radio Europa Liberă transmite un apel la solidaritate pentru cauza Revoluţiei, prin care cere tuturor românilor să aprindă a doua zi, la ora 19, o lumânare la fereastra fiecărie case, pentru morţii Timişoarei.
• ora 19 – La Televiziunea Română este difuzată o cuvântare a lui Nicolae Ceauşescu. Având alături pe Elena Ceaușescu și alți fruntași ai CPEx, Ceaușescu condamnă acțiunile protestatare de la Timişoara, pe care le consideră opera agenturilor străine de spionaj, menite să doboare regimul comunist și să dezmembreze România. El anunță măsuri drastice de represiune.
• Ceaușescu ordonă gărzilor patriotice din unele judeţele Olteniei să intervină în forţă la Timişoara.
• Este proclamată starea de necesitate pe tot cuprinsul judeţului Timiş. Se hotărăște organizarea de mitinguri pentru condamnarea Revoluţiei din Timişoara.
• ora 24 – icolae Ceauşescu convoacă la sediul CC al PCR din Bucureşti pe reprezentanţii ambasadei URSS pentru a le cere retragerea agenţilor sovietici din TimişoaroaÎn noaptea de 20 spre 21 decem­brie 1989, la ordinul lui Ceaușescu, mii de muncitori din Craiova, Calafat, Băileşti şi Caracal sunt îmbrăcaţi în uniforme de gărzi patriotice, înarmaţi cu bâte şi trimişi cu trenuri speciale spre Timişoara.

Mai multe:

• Episodul 1
• Episodul 2
• Episodul 3
• Episodul 4
• Episodul 5

Florin Dobrescu / MAGAZIN CRITIC

Articolul CRONICA UNEI REVOLUȚII FURATE (Ep. 6). 19-20 Decembrie. Operațiunea Trandafirul. Timișoara – Primul Oraș Liber Al României. apare prima dată în Glasul.info.

Institutul Național pentru Studiul Holocaustului din România “Elie Wiesel”, prin al său director, fost propagandist comunist și fiu de terorist ideologic, Alexandru Florian, s-a reactivat brusc după mai bine de șase luni, și și-a vărsat din nou veninul antiromânesc. De astă dată, victima linșajului comis sub antet guvernamental (INSHR-EW este subordonat direct primului ministru) este un fost deținut politic din perioada comunistă, luptător împotriva regimului totalitar de tristă amintire, susținător al grupului de rezistență armată din Munții Maramureșului condus de profesorul Aurel Vișovan. Recent, dl Petru Codrea a primit titlul de cetățean de onoare al municipiului Sighetul Marmației. Comunicatul Institutului Elie Wiesel spune despre ultimul erou al luptei anticomuniste din Maramureș că “acesta este ultimul supraviețuitor al grupului membrilor Frățiilor de Cruce (organizația de tineret a Mișcării Legionare) din Sighet. Petru Codrea este considerat de către primarul orașului Sighet “un veritabil model de demnitate și moralitate creștină”, deși Petru Codrea evocă și astăzi, nostalgic, trecutul său legionar sau momentul jurămȃntului legionar. Solicităm autorităților locale să iasă din inadecvare și să retragă titlul de cetățean de onoare recent acordat”, se spune în comunicatul INSHR-EW.

A doua zi după acordarea titlului de cetățean de onoare bătrânului luptător, autoritățile locale aveau să reinaugureze casa memorială Elie Wiesel din Sighetul Marmației. În accepția institutului care poartă numele acestuia, doar o parte a Memoriei este permisă. Cealaltă, lupta anticomunistă și imensa suferință la care regimul comunist i-a supus pe cei care au îndrăznit să i se opună, este interzisă. De ce? Pentru că așa vrea Alexandru Florian, propagandist al PCR, fiul unui înalt politruc bolșevic, unul din teroriștii ideologici veniți la putere pe tancurile ocupantului sovietic pentru a spăla pe creier tineretul român. Pentru că așa vor săpânii săi de la Muzeul Holocaustului din Washington, Ioanid și Shafir, alți politruci comuniști năpârliți și convertiți în bussines-man-i ai suferințelor evreiești. Acești indivizi care ani la rând au susținut o demențială campanie îndreptată împotriva legionarismului și a unui antisemitism în realitate inexistent în România, pentru ca astăzi Ministerul de Externe de la Moscova să incrimineze România ca stat protector al nazismului și legionarismului, bazându-se tocmai pe tezele acestor inconștienți. Ale lor și ale fraților Muraru, trepădușii administrației Iohannis, care au dus o politică pe care o Rusie amenințând întregul continent o întoarce azi, asemeni unui bumerang, împotriva României, pivotul alianței nord-atlantice la Marea Neagră.

Paradoxul este că adresa INSHR-EW relevă încă o dată un adevăr istoric incontestabil: legionarii au reprezentat cel mai viguros filon al luptei de rezistență împotriva ocupației sovietice. Ocupație ale cărei direcții de represiune și de teroare culturală au fost conduse, în anii celui mai negru stalinism, în proporție covârșitoare de etnici evrei. Pentru a mia oară vom preciza că nu culpabilizăm poporul evreu pentru crimele și abuzurile comise de unii reprezentanți ai săi. Suntem împotriva generalizărilor pe criterii etnice sau politice. Dar este revoltător ca funcția de director al institutului destinat studiului Holocaustului să fie ocupată, după 70 de ani, tot de un etnic evreu, mânjit, el și familia sa, de colaboraționismul cu totalitarismul roșu. Azi, comunistul Alexandru Florian îl acuză, asemenea unui komisar bolșevic, pe luptătorul anticomunist Petru Codrea, așa cum în urmă cu 70 de ani, tovarășii tatălui lui Alexandru Florian îl mai acuzaseră și condamnaseră o dată. Nicăieri Istoria nu se repetă așa cum se întâmplă în România. Și parcă nicăieri autointitulații luptători împotriva antisemitismului nu generează, cu bună știință cred eu, atâta antisemitism ca acest institut.

Iar situația a devenit insuportabilă. Pentru că, de ani de zile, luptătorii anticomuniști și urmașii lor sunt umiliți, discriminați, iar memoria Rezistenței este literalmente prigonită. Asociația Foștilor Deținuți Politici din România și președintele său, Octav Bjoza, au fost nu o dată ținta batjocurii acestor politruci, iar Fundația Ion Gavrilă Ogoranu, singura instituție de drept privat care luptă fără menajamente pentru apărarea memoriei anticomuniste este ținta unei campanii de ură și de izolare impusă de autoritățile statului român.

Și atunci, întreb și eu pe Președintele României, pe primul ministru și membrii camerelor Parlamentului, Serviciul Român de Informații și Ambasada SUA: ce s-a schimbat, după 33 de ani de la căderea regimului comunist?

Florin Dobrescu | MAGAZIN CRITIC 

Articolul Teroriștii ideologici de la Elie Wiesel lovesc un luptător anticomunist apare prima dată în Glasul.info.

de Florin DOBRESCU

Ne-am obișnuit ca istoriografia oficială să trateze evenimente precum cel din ziua de 29 decembrie 1933 în maniera simplistă de genul: „Primul ministru I G Duca este împușcat de trei legionari în gara Sinaia.” Și atât! Evident, o astfel de prezentare pune în lumină doar o anumită perspectivă, secvențială, asupra evenimentului istoric. Puțini au fost istoricii consacrați care s-au aplecat cu atenție și onestitate asupra tragediei din decembrie 1933, care a marcat nu doar familia primului ministru de atunci, ci mii de familii românești.

Tocmai pentru că vrem ca românii să-și cunoască adevărata istorie și mai ales să tragă învățăturile necesare pentru a nu mai repeta greșelile trecutului, ne vom opri astăzi nu atât de mult asupra evenimentului în sine, ci mai ales asupra contextului în care s-a produs, cauzelor care l-au determinat și precedat.

Dar pentru asta trebuie să pătrundem în atmosfera României anului 1933. O perioadă grea, tristă, marcată de privațiuni și austeritate pentru majoritatea românilor.

Banii vorbesc… Un FMI interbelic

Suntem în vara anului 1933. O știre fierbinte ținea prima pagină a edițiilor principalelor ziare. Pe străzile Capitalei, vânzătorii de ziare strigau cât îi ținea gura: “Primul ministru îl acuză pe controlorul Rist! Declarațiile dlui Vaida Voievod! România ar putea suspenda plata datoriei externe.” Pentru a ne lămuri, să intrăm puțin în contextul acelor ani.

Lovită de recesiunea mondială, în 1929, România care avea deja o datorie externă mare, fusese ne

voită să contracteze alte împrumuturi. Acestea fuseseră condiționate, conform clauzelor contractuale, de instituirea unui adevărat control străin asupra finanţelor ţării. Guvernele Maniu-Mihalache (1930) și Iorga-Argetoianu (1931) se dovediseră pline de solicitudine față de instituțiile creditoare externe.

O telegramă cifrată trimisă la sfârșitul lui 1930 de ambasadorul francez la București, Gabriel Puaux, către Phillipe Berthelot, secretar în cadrul Ministerului de externe francez, considera criza  acută din România ca pe o ocazie excelentă de a acorda împrumuturi în schimbul unor garanții prin care țara noastră avea să fie controlată total, iar Carol II împiedicat să arondeze regatul sistemului financiar german, asemenea bunicului său Carol I. Cam aceasta era abordarea Franței “prietene” care profita de un moment greu al aliatei sale România pentru a o înrobi economic. La ordinul expres al Ministerului francez de Externe, Banca “De Paris et des Pays Bas”, condusă de Horace Finally, bancher evreu provenit din Ungaria, avea să aprobe noul împrumut. România a acceptat pe lângă Banca Națională numirea unui consilier tehnic care să supervizeze operațiunile economice ale guvernului. Desemnat pentru această funcție avea să fie Charles Rist, evreu francez, reputat profesor de economie, specializat la Sorbona.

Pentru fiecare nou împrumut, experții bancari soseau în România, instalându-se în birourile Băncii Naționale și ale Ministerului de Finanțe. Într-o vreme în care traiul se înrăutățea pe zi ce trecea,

românii obligați la o austeritate înspăimântătoare asistau la spectacolul opulent al perindării prin România a delegațiilor conduse de Charles Rist. Onorat cu salarii uriașe, acesta și colaboratorii săi se lăfăiau în automobile de lux, fiind găzduiți la Hotelul Athenee Place și tratați la cele mai scumpe restaurante. Toate acestea, inclusiv călătoriile Paris-București și retur, erau susținute din bugetul tot mai costeliv al statului român. Acest bancher devenise un fel de dumnezeu al României, având dreptul de a decide cine mai avea sau nu dreptul de supraviețui într-o Românie în care largi categorii sociale defavorizate trăiau dincolo de limita sărăciei, și în care foamea și frigul făceau victime.

Controlorii străini își depășiseră repede atribuţiile de supraveghere a finanţelor statului, începând să facă imixtiuni brutale în treburile economice interne. “Sfaturile” lor deveniseră indicații obligatorii vizând măsuri economice drastice, care aveau să afecteze crunt traiul zilnic al cetățenilor României. În numele imperativului acumulării unor economii capabile să achite ratele anuale, guvernului român i se impunea reducerea salariilor (așa numitele curbe de sacrificiu), concedieri masive în instituțiile statului, anularea unor măsuri cu caracter social, așa cum fusese Legea conversiunii datoriilor agricole. (Nathan Z. Lupu – Planul de la Geneva [acordul de colaborare tehnico-consultativă între România și Societatea Națiunilor].: Implicațiile lui politice în România. 1932-1933, Editura politică, 1973) România se confruntase cu numeroase proteste și greve, unele din ele soldate cu morți și răniți.

Noile împrumuturi, negociate de Rist, fuseseră dezavantajoase sub aspectul dobânzilor, iar guvernul nu putea folosi decât jumătate din sume, restul fiind destinați plății vechilor datorii. România fusese nevoită să modifice legislația, permițând accesul investitorilor străini în domenii precum mineritul, extracția petrolieră, exploatările forestiere și regiile autonome. Sub pretextul garantării plății datoriilor, guvernul a înființat Casa Autonomă a Monopolurilor, destinată exploatării produselor de strictă necesitate. (Anton Caragea – Pagini de istorie ascunsă, Ed. Cartier, 2004)

Dar controlorii financiari nu făceau imixtiuni doar la nivel economic. Așa cum se întâmplă în astfel de cazuri, ei interveneau și în viața politică internă a țărilor creditoare. România nu a făcut excepție în acest sens. Speriat că băncile care îl acreditaseră nu-și vor mai recupera banii din cauza declinului economiei românești care generau deja nemulțumiri sociale și greve, la 26 mai 1932, Charles Rist adresase regelui un protest oficial, solicitând demisia guvernului Iorga-Argetoianu. Sub amenințarea încetării relațiilor cu România, el avansa un nou plan, deosebit de drastic, de “redresare”, ce prevedea noi măsuri de austeritate, precum reducerea salariilor, creșterea impozitelor şi o cerere de ajutor adresată Societăţilor Naţiunilor spre a pune România sub tutelă.

În acest context venise la putere guvernul Alexandru Vaida-Voievod, în august 1932. Presat de înrăutățirea situației economice interne și de necesitatea unei reeșalonări a datoriilor, acesta fusese nevoit să semneze, la 18 ianuarie 1933, așa numitul „Plan de la Geneva”, prin care, pentru o perioadă de patru ani, erau impuşi trei experţi economici, conduși de același Charles Rist, pentru a asista Banca Naţională şi a reglermanta problema datoriilor externe. Practic, guvernul român se obliga să pună în întregime  economia națională sub controlul creditorilor străini, fapt ce aducea atingere însăși suveranității naționale. (Marin C. Stănescu – Stânga politică din România în anii crizei (1929-1933), Ed. Mica Valahie, București, 2002, p.20)

Dar patriotul om politic transilvănean a decis că e timpul să scoată țara din mâna lui Rist. El nu a depus instrumentele de ratificare a pactului de la Geneva la Societatea Naţiunilor, luând măsuri de excludere a bancherului francez de la luarea deciziilor guvernamentale. Rist a fost scandalizat  în august 1933, când Vaida Voievod l-a indicat ca principal responsabil de deprecierea situației economice, anunțând oficial suspendarea plăților datoriilor externe și refuzând să îl mai accepte drept consilier financiar.

Abia în 1934 România avea să se debaraseze definitiv de acest diabolic Rist. Dar până atunci, el avea să joace un rol nefast în tragicul episod din jurul lui I G Duca.

Toate drumurile duc la Paris…

Cu doar o lună înainte, în iulie 1933, președintele Partidului Național Liberal, I G Duca, se aflase într-o vizită la Paris. Scopul real al vizitei, pe lângă cel al negocierii unui nou împrumut extern, fusese obținerea lobby-ului în favoarea venirii la guvernare în România. El a criticat pe primul ministru Alexandru Vaida Voievod, pe care l-a acuzat că ar fi prea slab, incapabil să oprească ascensiunea Gărzii de Fier, pe care chiar ar fi sprijinit-o. Între noi fie vorba, afirmația nu este lipsită de realitate. Încă de când era ministru de interne, în guvernul Maniu-Mihalache, Vaida Voievod adoptase față de Corneliu Zelea Codreanu o atitudine de bunăvoință. El era adeptul ideii că elanul generos și dezinteresat al tineretului nationalist nu trebuia reprimat brutal, ci – printr-o înțeleaptă politică de apropiere – folosit în mod constructiv de către guvern. În acest sens el îi acordase un anumit suport lui Codreanu, recomandându-I să înființeze un partid politic, motiv pentru care fusese numit de ceilalți politicieni “nașul Gărzii de Fier”. Un vechi militant legionar, Traian Puiu, evoca în memoriile sale cum, în perioada guvernării Vaida, existase un acord între Siguranță și legionari, aceștia infiltrându-se în organizațiile comuniste, deferindu-i pe comuniști organelor polițienești. (Traian Puiu, Începuturi de viață legionară, Madrid, 1988)

Printre alte contacte la nivel înalt, Duca a avut o întrevedere și cu Charles Rist. El a apreciat nemulțumirile bancherilor față de politica lui Vaida-Voievod și și-a oferit disponibilitatea de a fi un partener cooperant la nivel guvernamental. Dar Rist nu avea doar revendicări de ordin economic în schimbul influenței necesar venirii la putere a lui Duca. Ca și ceilalți factori oficiali francezi, și el își condiționa sprijinul politic de un angajament care i s-a cerut lui Duca: oprirea ascensiunii politice a Mişcării Legionare, prin destructurarea acesteia.

Un alt interlocutor al lui Duca a fost Horace Finaly, bancher francez de origine maghiară, directorul Banque de Paris et des Pays Bas (PARISBAS), care și el a insistat pentru desființarea Gărzii de Fier.(Alex-Mihai Stoenescu : Istoria loviturilor de stat în România, vol.3, Cele trei dictaturi, Ed. RAO Books, 2010), Liderul liberal s-a angajat să termine cu „problema legionară”, iar după întâlnirile oficiale, el a făcut declarații presei pariziene, anunțând public acest deziderat. (Francisco Veiga : Istoria Gărzii de Fier 1919-1941 Mistica ultranaționalismului, Ed. Humanitas, 1995) Fapt care va fi imediat exploatat de presa naționalistă din România, care va invoca aceste declarații ca un argument al ideii că „politica și economia României sunt guvernate de marea finanță iudeo-masonică”.

Imediat după declarațiile de la Paris ale lui I G Duca, la București, presa de stânga, controlată de patroni de etnie evreiască (“Presa din Sărindar”, cum era cunoscută în epocă, de la numele străzii unde se aflau tipografiile ziarelor “Adevărul”, “Dimineaţa”, “Lupta”), lansează o campanie calomnioasă, în care Garda de Fier este acuzată că ar poseda o fabrică de bani falşi la Răşinari şi că este finanţată de Mussolini şi Hitler, dar în acelaşi timp şi de evrei, de Elena Lupescu şi chiar de Moscova.

La 1 octombrie 1933, Partidul Național Liberal lansa programul de guvernare, care prevedea atribuţii sporite pentru regimul parlamentar – constituţional, flexibilizarea administraţiei, reducerea şomajului şi a impozitelor și mai ales atitudini drastice împotriva mişcărilor anarhice. Referirea la legionari era clară.

Și cum presiunile dinspre Franța erau tot mai mari, presa liberală începe să anunțe criza guvernamentală pe care tot ei o puneau la cale. În ziarul „Adevărul” din 9 noiembrie 1933, Al. Gruia anunţa la rubrica  „Ultima oră”: „Criza ministerială a izbucnit. D. Dr. Al. Vaida-Voevod a oferit regelui demisia”: „D. Al Vaida-Voevod  va recomanda regelui pe şeful celui mai puternic partid din opoziţie, dl. I.G.Duca. Preşedintele partidului liberal are, după cum ne-a asigurat membrii guvernului cu care am stat de vorbă azi dimineaţă, cele mai multe şanse. Este posibil să se încerce întâi alcătuirea unei combinaţii în care să intre gruparea dlui George Brătianu şi d. Octavian Goga”. În articolul „Cum şi de ce a căzut guvernul Vaida” se face o predicţie: „Este sigur că în cazul unui guvern Duca noile alegeri vor avea loc la mijlocul lunii Decembrie, iar viitorul Parlament se va întruni la începutul lui Ianuarie”. La 15 noiembrie 1933, „Adeverul” dă de veste: „Eri a demisionat d. Vaida şi a fost însărcinat d. Duca cu formarea guvernului”: „Sosirea d. Duca la palat a provocat mari ovaţiuni în rândurile mulţimei ce staţiona pe stradă. După terminarea audienţei (la rege, n.n), ieşind din curtea palatului i s-a făcut din nou o manifestaţie de simpatie. Regele a cerut d-lui Duca să-i facă o expunere a modului cum crede d-sa că s-ar putea soluţiona criza de guvern.  Şeful partidului liberal a spus că partidul său stă la dispoziţia Coroanei. Regele i-a mulţumit d-lui Duca şi i-a comunicat că va aviza asupra soluţiei”.

Despre modul perfid în care Duca, sprijinit de Nicolae Titulescu, asemenea majorității politicenilor interbelici, înțelesese să orchestreze o adevărată serie de intrigi pentru doborârea guvernului Vaida, vorbește Grigore Gafencu, diplomat de carieră și un adversar al legionarilor: „Stăpân pe mijloacele de informare ale străinătății, a participat la alarmarea centrelor apusene cu privire la „primejdia Gărzii de Fier” și a adus la cunoștința regelui, în calitate de intermediar „dezinteresat” ostilitatea Parisului împotriva lui Vaida, pe care el o provocase. La Titulescu, elementul personal e totdeauna hotărâtor. Denunțarea marii primejdii hitleristo-fasciste în Romania și apoi desființarea acestei primejdii, prin hotărârea, stăruința și meritul său îi părea un succes ușor și însemnat, menit să întărească situația sa privilegiată de unic reprezentant al României față de străinătate, de unic reprezentant al strainătății în România. Astfel a venit la putere Jean Duca, protejat de Titulescu, cerut de Paul Boncour, dorit de „presa democratică”, impus de camarila evreiască …

Democrație la porțile Orientului

Despre democrația românească interbelică nu se poate vorbi decât în termenii unui grotesc simulacru. Și aceasta în ciuda faptului că, începând din 1923, regatul român, devenit România Mare, beneficia de una dintre cele mai democratice constituții, comparabilă în Europa acelor ani doar cu legea fundamental a Belgiei. Reforma electorală care consfințea votul universal, inițiată de Regele Ferdinand, laolaltă cu cealaltă reformă, agrară, ar fi trebuit să aducă, pentru prima oară, pe meleagurile acestea aflate în gura Balcanilor, spirirtul democrației pluripartidiste autentice.

Din păcate, ca și reforma agrară, reforma electorală nu a avut efectul scontat, de ridicare a spiritului civic și conștiinței politice a cetățenilor României Mari. Prevederile constituționale și chiar cele ale legilor organice aveau să rămână deseori la stadiul de literă moartă, căci moravurile balcanice ale clasei politice și funcționărimii corupte erau cele care făceau legea în realitate, în funcție de interesele de moment ale unui guvern sau altuia.

Cu excepția alegerilor din 1937, toate cele 10 scrutinuri electorale desfășurate în România dintre 1920 și 1938, au fost cîștigate de partidul guvernamental, deci de cei care organizau alegerile. Într-o țară în care instabilitatea politică s-a reflectat în perindarea a nu mai puțin de 33 de guverne într-un interval de 20 de ani, și a cărei clasă politică a fost caracterizată – cu infime excepții – prin arivism, corupție, trafic de influență și furt generalizat din avutul public, devenise practic o cutumă ca partidul ce primea de la Rege investitura guvernamentală să organizeze alegeri pe care să le câștige prin utilizarea tuturor samavolniciilor, de la falsificarea de voturi și mituirea alegătorilor, până la utilizarea Jandarmeriei pentru violentarea electorilor opoziției și chiar a candidaților, ori instituirea carantinei în localități-fief ale opoziției fără motiv întemeiat. Istoricul austriac Oliver Jens Smith, a cărui perspectivă asupra legionarismului nu este deloc apreciativă, ci dimpotrivă, afirmă că “violența nu străbate doar viața lui Codreanu, ci caracterizează în genere societatea românească a vremii sale. (…) Viața politică a României Mari era marcată de violență verbală și fizică; limbajul politic exaltat și demonizarea adversarilor politici erau elemente caracteristice aproape tuturor partidelor. Mai ales în campaniile elctorale, violența nu rămânea apanajul legionarilor; cuziștii, agenții electorali ai Partidului Liberal, dar și susținătorii Partidului Național-Țărănesc se năpusteau cu pumnii asupra adversarilor, iar uneori foloseau și arme. Înaintea asasinării lui Ion Gheorghe Duca, mulți politicieni din opoziție au creat aproape o stare de spirit a linșajului. Organele de ordine acționau deseori brutal, nu doar împotriva extremiștilor, ci mai ales împotriva păturilor lipsite de privilegii, precum țăranii sau muncitorii.” (Oliver Jens Smith – Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea și căderea “Căpitanului”, Editura Humanitas, București, 2017, pag. 356)

Contemporanii acelor ani au fost marcați de confruntările neobișnuit de dure dintre activiștii partidelor politice în timpul campaniilor electorale, consemnând în memoriile lor atmosfera de război care domnea în toată țara înaintea scrutinurilor. Avocatul Nicolae Păun descrie până unde ajungeau pasiunile politice la începutul anilor 1930, evocând o încăierare între două tabetre politice adverse, liberali și țărăniști. Aceștia au recurs la folosirea, de o parte și de cealaltă, a armelor de foc. La acea vreme, revolverul era un accesoriu la îndemâna oricui și lesne de procurat în România. Protagoniștii nu fuseseră membri de rând ai celor două partide, ci “tot ce aveau ei mai reprezentativ în viața politică locală, cu funcții de mare răspundere în organele legislative sau administrative.” Gloanțele au rămas mărturie în pereții Tribunalului, iar două familii au rămas îndoliate: de la liberali Alexandru Ionescu-Brădeanu, latifundiar și parlamentar de mai multe ori, iar dintre țărăniști avocatul Constantin Boiangiu. Prin anii 2000, în cimitirul Dumbrava din Buzău încă mai stătea mărturie crucea avocatului Boiangiu, în care ere săpată însemnarea: “Împușcat de liberalii duciști, în 1932”…

Așadar, cu un an înaintea uciderii lui I G Duca, revolverul era deja consacrat ca armă politică în România. Nu e de mirare că în acei ani circula un cântec, care parodia aceste moravuri politice, cu versuri însăilate pe melodia șlagărului “Ce stai, Ghiță, supărat?”, celebru în epocă și imprimat, printre alții, de diseurul Dorel Livianu. Pastișa suna astfel, după cum mi-a cântat-o un fost deținut politic: “Ce stai, Duca, supărat, / Ori n-ai oameni la votat? / Măi, Duca. / Ba am oameni și putere / Că mă bat în revolvere, / Duca…”

Și în campania electorală din noiembrie-decembrie 1933, avea să fie la fel.

La începutul lui decembrie 1933, Garda de Fier își anunțase candidații în șaizeci și șase de județe. Dar depunerea listelor întâmpinase obstrucții și abuzuri, legionarii fiind nevoiți să recurgă la tot felul de mijloace la fel de neobișnuite pentru a se înregistra la birourile electorale. Făcuse senzație cazul istoricului Vasile Cristescu, care pentru a înfrânge refuzul biroului electoral al județului Vlașca, la Giurgiu, reușise să înregistreze candidaturile sub amenințarea unei grenade.

Probabil că la astfel de incidente se referea oficiosul liberal Viitorul, în acele zile, despre “acțiunea violentă a Gărzii de Fier”, pe care o considera „mai periculoasă decât cea a comuniștilor”, anunțând că „orice mișcare de provocare și de anarhie va fi sancționată. România nu poate fi lăsată pradă grupărilor extremiste de dreapta sau de stânga, mai ales în momentele de astăzi”. (,,Viitorul”, anul XXV, nr.7758, din 4 decembrie 1933)

Doar că Viitorul nu pomenea nimic de abuzurile guvernamentale. În schimb, în felul acesta probabil că liberalii pregăteau terenul pentru justificarea loviturii pe care urmau să o dea. Nu doar Gărzii de Fier, ci și democrației.

Într-o circulară din 4 decembrie 1933, Corneliu Zelea Codreanu reacționase și îi acuzase public pe I. G. Duca, N. Titulescu, V. Iamandi, I. Inculet, Victor Antonescu, Valer Roman, G-ral Dumitrescu, Comandantul Jandarmeriei, Eugen Cristescu, directorul Siguranţei, ca fiind principalii vinovaţi pentru sălbatica represiune împotriva Partidului “Garda de Fier” şi a membrilor acestuia. (Ziarul „Cuvântul”, 24 Decembrie 1933)

Campania electorală a fost presărată de abuzurile guvernului, după obicei. Violenţe, împiedicarea exercitării drepturilor democratice, oprirea echipelor de propagandă ale opoziţiei de a intra în comune şi sate, sub pretextul “carantinei”, folosirea forţelor Ministerului de Interne în reprimarea opoziţiei au fost evenimente care au ținut capul de afiş al ziarelor. Erau vizate de abuzuri atât PNŢ, cât şi Partidul Poporului (Averescan), dezbaterile parlamentare pe tema acestor abuzuri urmând să figureze pe ordinea de zi a Parlamentului în primele luni ale anului 1934. (Monitorul Oficial, ianuarie-aprilie 1934)

Primul mort al acestei campanii electorale avea să cadă la 27 noiembrie 1933, la Constanţa. În timp ce lipea afișe electorale, studentul Virgil Teodorescu avea să fie împușcat prin spate de un poliţist, care ulterior avea să fie avansat şi trimis într-o altã regiune spre a i se pierde urma. La înmormântarea lui, avea să se cânte pentru prima oară “Imnul legionarilor căzuți”, compus special pentru acel moment de comandantul legionar Simion Lefter de la Iași

La Iaşi, pe fondul masivelor represalii guvernamentale împotriva studenţimii cu vederi de dreapta, care protestau împotriva măsurilor represive luate de guvern împotriva propagandei electorale a Partidului “Garda de Fier”, studenţii naționaliști se baricadaseră în căminul studenţesc de la Râpa Galbenă, fiind asediaţi de uriaşe efective ale Jandarmeriei. Indignați, numeroși cetățeni ai Iașului s-au solidarizat cu studenții, aruncând acestora alimente pe ferestrele căminului. Poliția face din nou exces de zel și îl împușcă mortal pe șoferul Constantin Niță, în timp ce arunca pâine studenților asediați. Crima a rămas fără urmări în privința făptașului.

Pe 9 decembrie 1933, în comuna Daia  din județul Vlaşca (azi Giurgiu), era ucis în bătaie de jandarmi, ţăranul Nicolae Bălăianu, pentru că făcea propagandă în favoarea Gărzii de Fier. Desigur, ucigașii nu au fost trași la răspundere.

Un alt legionar este asasinat la Tecuci, pe 12 decembrie. Este vorba de croitorul Toader Toma.

Ziua când statul de drept a murit…

“Interzicerea partidului Garda de Fier a fost un act nedemocratic și abuziv. Acest partid se înscrisese legal la alegeri și înțelegea să participela procesul electoral după regulile sale democratice. Nu intenționa să facă revoluții,, să dea lovituri de stat și nici nu avea posibilitatea să  influențeze într-un fel rezultatul alegerilor. Acceptase jocul politic, așa cum era el definit în România de atunci.” Analiza aparține istoricului Alex Mihai Stoenescu, un cercetător căruia nu i se poate imputa nici un fel de simpatie legionară. Tocmai de aceea am folosit formularea sa, pentru că ea conține termenii cei mai adecvați pentru ceea ce s-a întâmplat la 9/10 decembrie 1933 în România.

Atunci, practic, statul de drept a încetat să existe. Constituția a fost suprimată chiar de guvern, adică de instituția care era chemată, prin lege, să vegheze la respectarea ei. Garantul legalității a devenit autor al ilegalității. Iar terorismul de stat s-a dezlănțuit împotriva unei anumite categorii de cetățeni, în cele mai oribile modalități, care în genere constituie apanajul regimurilor totalitare.

Nu doar că a dizolvat abuziv un partid politic, eliminându-l din cursa electorală în care se înscrisese legal, dar în acea noapte guvernul Duca a declanșat un val de arestări. După unii istorici e vorba de peste 2000 de persoane, în vreme ce Corneliu Codreanu mergea cu estimările pân la 18.000. Această cifră este, cu siguranță, exagerată, dar toate sursele istoriografice sunt de acord că arestările au fost de ordinul miilor. Ei au fost bătuți, reținuți fără mandate, iar câțiva chiar asainați. Buletinele de vot au fost retipărite, eliminându-se semnul electoral al Gărzii şi listele cu candidaţii acestui partid. Sediile partidului au fost devastate, bunurile fiind confiscate, ca și arhivele. Torturile Poliției și Siguranței au fost cumplite.

Cu puțin timp înaintea dizolvării Gărzii de Fier, la sediul legionar din casa generalului Cantacuzino-Grănicerul, avusese loc o ședință a Consiliului Politic al partidului gardist, la care participaseră Ionel Moţa, Nae Ionescu, dr. Ion Banea, g-ralul Zizi Cantacuzino, ing. Gheorghe Clime și alții. În ciuda opoziţiei lui Corneliu Zelea Codreanu, care considera lipsită de onoare ascunderea sa, toţi ceilalţi opinaseră pentru ca liderul Legiunii să dispară pentru un timp. Argumentul forte fusese fusese furnizat de Nae Ionescu. Personalitate influentă a epocii, beneficiind de relații în toate zonele sistemului politic, inclusiv în zona Palatului Regal și serviciilor de informații, filosoful arătase că se afla în posesia unor informații certe referitoare la intențiile cercurilor guvernamentale de a-l asasina pe Codreanu, în urma arestării lui. Căpitanul acceptase să cedeze în fața unanimității camarazilor săi, pentru el urmând o perioadă de viață clandestină, trăind în reședința generalului Cantacuzino, iar ulterior în casa colonelului Zăvoianu, până în primăvara anului viitor, când va exista certitudinea înlăturării pericolului existent.

Din ascunzătoare el avea să transmită prin intermediul generalului Cantacuzino, în zorii zilei de 10 decembrie 1933, un ordin către toți legionarii, cărora le cerea să aștepte “cu calm și cu aceiași neînvinsă eroință desfășurarea furtunii”, supunându-se “măsurilor justiției în ale cărei virtuți am crezut și vom crede nemărginit”, iar voturile estimate la peste 200.000 să le acorde lui Iuliu Maniu în Ardeal, lui Gheorghe Brătianu în Vechiul Regat și lui Averescu în circumscripțiile unde acesta candida personal.El excludea susținerea cuziștilor, atribuindu-le deficiențe de character și suspectând că sunt preferați de bancherii străini ca urmare a naționalismului lor lipsit de viabilitate. Este evident efortul de a imprima oamenilor săi calmul și de a evita din partea acestora orice reacție de contraatac care ar fi escaladat situația de acută criză, destabilizând și vulnerabilizând țara.

Istoricul german Armin Heinen descrie astfel atmosfera imediat de după dizolvarea Gărzii: “Decizia de dizolvare din 9 decembrie , contrasemnată doar de Consiliul de Miniștri, ca și mijloacele forțelor de ordineau violat toate principiile statului de drept. Arestări fără dispoziții judecătorești, reținere de personae care nu aparțineau Legiunii, reacții excesive ale polițiștilor și ale jandarmilor au creat o stare de spirit , pe fundalul căreia nu Legiunea, ci acțiunea statului aprovocat critica opiniei publice.” (Armin Heinen – Legiunea “Arhanghelului Mihail”. Ocontribuție problema fascismului international, Ed. Humanitas, București, 1999, p. 241)

Și toate aceste fărădelegi fuseseră premeditate până în cel mai mic amănunt. O discuție purtată de Constantin Argetoianu cu I G Duca la 16 noiembrie 1933, așadar cu trei săptămâni înainte, arată fără echivoc care erau planurile lui Duca: „Duca mi-a spus că prima lui datorie este defiinţarea Gărzii de Fier şi că o va face cu prilejul alegerilor. Nu va lăsa Garda să candideze. Probabil că o va dizolva, în ultima zi a depunerii candidaturilor, ca să împiedice pe gardişti să candideze pe liste camuflate… Acest probabil era un eufemism; așa cum l-a pronunțat se vedea bine că hotărârea sa era luată. Mi-am permis să-i observ că comite o noupă grșeală. Ce sau cine s-ar prăpădi  dacă câțiva gardiști – 10 sau 20 – ar intra în Cameră? Sunt toți sbmediocri și în Parlament se vor curăți prin propria lor ărostie pe câtă vreme, prin dizolvare, îi va îndârji și va spori popularitatea lor în țară. Ujn  current popular, mai ales în straturile populare nu se poate înăbuși prin violență. Băieții sunt dârji, și la lovituri vpr răspunde prin lovituri – va curge sângele. Duca s-a uitat lung la mine:  Ştiu, Argetoianu… dar nu pot să fac altfel. Mi s-a pus această condiţie sine qua non, şi e singura care mi s-a pus. Am primit-o”.

De altfel, represiunea guvernului Duca împotriva Gărzii de Fier este fără precedent până la acea data în istoria parlamentarismului românesc de până la acea data. O recunoaște și Constantin Argetoianu, care pune pe seama bestialităților comise și atentatul de la Sinaia, căruia avea să-[ cadă victimă Duca. “Din toată cearta asta rămâne cert că Titulescu este autorul moral al dizolvării Gărzii de Fier. În seama Partidului Liberal, dacă nu și a lui Duca, rămâne modul cum a fost executată măsura și toate brutalitățile comise cu acest prilej. Pe acestea le-a platit cu viața Duca, căci ceea ce a exasperat pe gardiști n-a fost dizolvarea (pe care o mai făcuse și Mihalache), ci bătăile, arestările, schingiuirile și omorurile Poliției. (Constantin Argetoianu, Însemnări zilnice)

Și în toată această atmosferă de dictatură, în ziua de 20 decembrie au loc alegerile, care, este de înțeles, sunt castigate cu 51 % de Partidul Național Liberal. Iată ce consemna Constantin Argetoianu în jurnalul său, cu acest prilej: “20 decembrie 1933. Azi alegeri pentru Cameră. Zăpada enormă căzută…..(va face ca) delegații opoziției să nu ajungă la secțiile de vot lăsând astfel guvernului cale deschisă pentru toate matrapazlâcurile electorale. Șeful nostru de la Hotin, bătut și sechestrat. O femeie omorâtă la Sighișoara, un alegător ucis la Dolj, asistenții și delegații arestați în mai multe județe, iată, fără să mai vorbesc de câteva bătăi și nenumăratele sechestrări în Basarabia, bilanțul pre-electoral al Uniunii Agrare”. (Constantin Argetoianu, „Însemnări zilnice” (1933-1937)

Mai multe pe: MAGAZIN CRITIC

Articolul GLOANȚE LA SINAIA… Adevărul în moartea premierului Duca. apare prima dată în Glasul.info.

Se întoarce cenzura de tip bolșevic? Participarea Editurii Sânziana la Bookfest interzisă în ultimul moment 

Comunicat de presă

În numele Editurii Sânziana, anunțăm publicul iubitor de carte că participarea noastră la Bookfest 2018, în perioada 30 mai – 3 iunie, nu mai este posibilă. Cărțile Rezistenței anticomuniste nu vor fi prezente la acest eveniment cultural. Ogoranu, Haiducii Dobrogei, Constantin Iulian, martirii temnițelor comuniste nu sunt doriți de organizatorii salonului de carte.

În mod inexplicabil – deși ulterior ni s-au oferit explicații puerile – ni s-a comunicat (si asta doar telefonic) că participarea Editurii Sânziana nu mai este dorită, deși anterior ni se comunicase oficial inclusiv amplasamentul stabilit pentru standul editurii.

Ni s-ar fi părut mai cinstit să ni se comunice adevăratul motiv al schimbării atitudinii față de noi. Faptul că Bookfest se află „sub înaltul patronaj” al Președinției României și beneficiază de suportul Ministerului Culturii să reprezinte oare premisa unor intruziuni de ordin politic sau ideologic în selectarea expozanților?

Ori prezența Ambasadei SUA în primul rând al partenerilor BOOKFEST constituie un prilej pentru excesul de corectitudine politică al unor structuri ale sistemului, fără legătură cu cultura, dar omniprezente în toate domeniile vieții românești?

Noi credem că la o ediție BOOKFEST al cărei “invitat de onoare” sunt Statele Unite ale Americii, ar fi fost binevenită prezența unei cărți precum Mesagerii Libertății, dedicate eroilor parașutați de aviația militară americană între 1951-1953 în România comunistă. La fel, biografia lui Ion Gavrilă Ogoranu, salvat de la moarte de însuși președintele American Nixon. Cine vrea uitate aceste capitole ale Istoriei recente?

Nu este prima oară când activitatea noastră editorială întâmpină obstrucții și discriminări. Editura Sânziana se află de mult timp pe lista neagră a unor grupări și instituții care nu doresc o Românie în care circulația ideilor să fie liberă și Istoria să fie învățată în lumina Adevărului. Spre exemplu, sunt mai bine de nouă ani de când sălile tuturor instituțiilor publice ale Capitalei sunt închise lansărilor de carte ale editurii noastre.

Și totuși, nu ne vom descuraja. Chiar dacă ne încearcă o amărăciune văzând că se pun iarăși gratii și lanțuri libertății de expresie, pentru care s-a murit în Decembrie 1989.

Cei care se fac vinovați de acest nou act de cenzură, la 28 de ani de la căderea regimului comunist, să știe însă că o societate liberă și democratică nu se construiește pe fundamentul unei memorii amputate, falsificate pe criterii ideologice.

Nu pe noi ne-ați alungat de la Bookfest, domnilor de la Asociația Editorilor din România, împreună cu înalții voștri parteneri și sponsori, ci pe Ogoranu, pe Haiducii Dobrogei și pe toți eroii rezistenței anticomuniste. Ei vă vor judeca!

Articolul Se întoarce cenzura de tip bolșevic? Participarea Editurii Sânziana la Bookfest interzisă în ultimul moment apare prima dată în Glasul.info.