La 22 februarie 1269, într-un act de danie emis de regele maghiar Ștefan al V-lea, apare consemnat pentru prima dată numele “Castrum Deva“, moment care marchează prima atestare documentară a Cetății Deva. Dincolo de formula juridică rece a cancelariei medievale, acest înscris fixează în istorie o fortificație care avea să devină una dintre cheile de boltă ale Transilvaniei.

Documentul amintește de luptele purtate „sub cetatea Deva”, într-un context militar ce subliniază deja importanța strategică a locului. Așezată pe un con vulcanic izolat, dominând Valea Mureșului și deschiderile către Valea Streiului și Ținutul Pădurenilor, cetatea controla rute comerciale și culoare de trecere esențiale. Nu întâmplător, pe la poalele dealului trecea vechiul „Drum al Sării”, arteră economică vitală încă din Antichitate.

Însă istoria acestui loc nu începe în 1269. Dealul Cetății păstrează urme de locuire din neolitic și epoca bronzului, iar dacii au fost cei care au consolidat aici un important punct de apărare și observație. Numele Deva este pus în legătură cu termenul dacic „dava”, însemnând cetate, prezent în numeroase toponime din spațiul carpato-danubian. Astfel, înainte de a fi Castrum Deva în documentele medievale, locul a fost, cel mai probabil, o „dava” a strămoșilor noștri, o fortificație a lumii dacice ce veghea asupra văilor și drumurilor.

Romanii, după cucerirea Daciei, au intuit la rândul lor valoarea strategică a înălțimii și au întărit fortificațiile, integrând zona în sistemul defensiv și comercial al provinciei. Apoi, după retragerea administrației romane și în tumultul migrațiilor, istoria cetății intră într-un con de umbră, pentru a reapărea documentar în secolul al XIII-lea.

Din 1269 înainte, Cetatea Devei devine martoră și participantă activă la marile frământări ale Transilvaniei. În 1444, Iancu de Hunedoara o primește în stăpânire, consolidând rolul ei militar și economic. Sub autoritatea sa și a urmașilor săi, cetatea și târgul de la poale capătă o importanță sporită. De-a lungul veacurilor, voievozi și principi ardeleni au locuit între zidurile sale, iar fortificația a cunoscut asedii, refaceri și transformări.

A fost loc de apărare în timpul Răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan, a fost vizitată de împărați habsburgi și a suferit distrugeri dramatice, precum explozia din 13 august 1849, când magazia de pulbere a aruncat în aer o mare parte a zidurilor. Dar, asemenea istoriei românilor înșiși, Cetatea Devei a renăscut de fiecare dată din ruină.

Prima atestare documentară din 22 februarie 1269 nu este doar o dată într-un hrisov medieval. Este certificatul de naștere scris al unei cetăți care sintetizează continuitatea locuirii, voința de apărare și demnitatea unei comunități. De pe înălțimea sa, Deva a privit veacurile trecând, imperii ridicându-se și prăbușindu-se, dar a rămas statornică, strajă peste inima Transilvaniei.

Astăzi, când rostim această dată, nu evocăm doar o mențiune arhivistică, ci afirmăm apartenența noastră la o istorie adâncă, temeinică, scrisă în piatră și sânge. Cetatea Devei nu este doar un monument; este un simbol al permanenței românești pe aceste meleaguri și o mărturie vie a rădăcinilor noastre care coboară din vechime și urcă, neclintite, spre viitor.

Articolul 22 Februarie 1269 – Prima atestare documentară a Cetății Deva apare prima dată în Glasul.info.

Într-o vreme în care România are nevoie mai mult ca oricând de vocea limpede a oamenilor care cred în identitatea, demnitatea și continuitatea neamului românesc, municipiul Brad devine gazda unei noi structuri politice cu rădăcini adânci în valorile naționale. Sub coordonarea domnului Ciprian Nicolae Bustan, președintele Organizației Județene Hunedoara a Partidului Glasul Neamului, a fost înființată Organizația Municipală Brad, un pas firesc în extinderea și consolidarea mișcării patriotice autentice în județ.

Un pas hotărât pentru reprezentarea românilor patrioți din Țara Zarandului

Bradul, oraș al moților, al aurului românesc, al istoriei scrise cu trudă și jertfă, este locul ideal pentru a renaște spiritul de demnitate și solidaritate națională. Înființarea organizației municipale semnalizează nu doar o extindere administrativă, ci mai ales o reafirmare a valorilor românești într-o zonă unde identitatea națională a fost mereu păstrată cu sfințenie.

Domnul Ciprian Nicolae Bustan, cunoscut pentru determinarea și consecvența cu care promovează valorile Glasului Neamului în întreg județul Hunedoara, a pus încă o cărămidă la temelia unei structuri politice care își propune să aducă oamenii aproape de adevărurile și nevoile comunității lor. Prin efortul său, municipiul Brad intră, cu drepturi depline, în rândul comunităților locale care își propun să construiască un viitor românesc, curat și demn.

Glasul Neamului, o chemare la responsabilitate și identitate

Partidul Glasul Neamului crește organic, din dorința românilor de a avea o formațiune politică sinceră, care nu își reneagă istoria și nu își pleacă fruntea în fața intereselor străine. Ideea simplă, dar esențială, că România aparține românilor și că demnitatea nu este negociabilă, se regăsește în fiecare acțiune a membrilor săi.

Noua organizație municipală de la Brad va fi un reper pentru toți cei care simt că a venit vremea schimbării făcute cu responsabilitate, curaj și iubire de țară.

Un viitor construit cu oameni și pentru oameni

Înființarea Organizației Municipale Brad nu este doar un moment administrativ, ci un început. Un început pentru proiecte locale, pentru implicare civică autentică, pentru readucerea valorilor românești în centrul comunităților. Este o invitație adresată fiecărui român din Brad: să își cunoască glasul, să și-l asume și să îl transforme în forță pentru binele comunității.

Sub coordonarea domnului Ciprian Nicolae Bustan, Glasul Neamului din Hunedoara își continuă misiunea cu pași siguri: reconstrucția morală, culturală și socială a comunităților românești.

Articolul Organizația Municipală Brad a Partidului Glasul Neamului, o nouă flacără a demnității românești în inima Hunedoarei apare prima dată în Glasul.info.

La 14 iulie 1456 a avut loc lupta navală de la Salankemen de pe Dunăre, în care flota lui Iancu de Hunedoara înfrânge flota turcă și reușește să trimită ajutoare în trupe, arme și alimente celor asediați la Belgrad

Cetatea Belgradului reprezenta un obiectiv strategic deosebit de râvnit de către otomani, un obiectiv care după cucerire a constituit o bază excelentă pentru organizarea cuceririi Regatului Ungariei, desăvârșită într-o mare măsură prin victoria ulterioară de la Mohács.

Însă Asediul Belgradului nu avea să fie o sarcină ușoară pentru turci, cu toată mobilizarea de resurse și de forțe militare de care aceștia dispuneau. Despre asediul cetății Belgrad din anul 1456 s-a spus că „bătălia de la Belgrad a decis soarta lumii creștine”.

În anul 1456, o puternică oaste condusă de sultanul Mehmed al II-lea, a atacat o armată condusă de către Iancu de Huneoadara, care pe atunci ocupa funcția de regent al Regatului Ungariei, apărând în această calitate cetatea Belgradului.

La 4 iulie 1456 a început asediul turcilor asupra Belgradului, un asediu deosebit de putenic. Cu toate acestea, flota armatelor creștine aflate sub conduncerea lui Iancu de Hunedoara a câștigat bătălia navală distrugând pe 14 iulie  flota turcească, ce împiedica aprovizionarea orașului.

Lupta decisivă la sol s-a dat între 21 și 23 iulie 1456. Pe 21 iulie creștinii au respins atacul otomanilor, iar pe 23 iulie forțele creștine au lansat un puternic contraatac împotriva turcilor, atacând tabăra turcă. În pofida unui număr inferior al armatei creștine, tacticile militare strălucite ale lui Iancu de Hunedoara au transformat o îngrângere ce părea mai mult decât previzibilă, într-una dintre cele mai mari victorii ale creștinătății împotriva turcilor.

Așa s-a ajuns ca Papa Calixt al III-lea să-l numească pe Iancu de Hunedoara:  „atletul cel mai puternic, unic al lui Cristos”, iar apoi pentru a elogia strălucita victorie a lui Iancu, același papa a ordonat ca toate clopotele bisericilor catolice din Europa, începând de la acel moment până în zilele noastre, să fie trase în fiecare zi la orele amiezii, ca un mesaj care să răzbată zilnic peste secole aidoma unei chemări a enoriașilor la rugăciune întru apărarea orașelor în care locuiesc.

Articolul La 14 iulie 1456 a avut loc lupta navală de la Salankemen de pe Dunăre, în care flota lui Iancu de Hunedoara înfrânge flota turcă și reușește să trimită ajutoare în trupe, arme și alimente celor asediați la Belgrad apare prima dată în Glasul.info.

Scurt omagiu organizat la Târnava de Criș pentru cei peste 1000 de moti ucisi in 1848

Lupta de la Târnava de Criș, judeţul Hunedoara, a fost un conflict armat intre armata si miliţiile maghiare si armata austriaca si miliţiile române in timpul revoluţiei de la 1848-1849 din Transilvania (1^).

Se vorbeste din pacate poate mult prea putin despre asa numita „tragedie din Zarand” petrecuta la Târnava de Criș in 8 noiembrie 1848, un masacru ce a marcat una dintre paginile negre ale revolutiei pasoptiste.

Directorul coordonator al publicatiei “Dacia Nemuritoare”, Cristi Cristescu, a publicat pe pagina sa de pe o retea de socializare cateva imagini de la Târnava de Criș, acolo unde a fost organizata o manifestare in cadrul caruia s-a tinut un scurt omagiu pentru cei peste 1000 de moti ucisi in 1848.

Scurt omagiu organizat la Târnava de Criș pentru cei peste 1000 de moti ucisi in 1848

[alert-success]“In 1848 la Tarnava de Cris au fost ucisi peste 1000 de moti de catre maghiari!PIOS OMAGIU SI VESNICA LOR AMINTIRE!”, a scris Cristi Cristescu in descrierea uneia dintre imaginile de la eveniment[/alert-success]

In monografia „Tinutul Hãlmagiului”, istoricul aradean Traian Mager descria astfel actiunile petrecute in timpul revolutiei din anul 1848 pe Valea Crisului Alb:

[alert-announce]”La Târnava tabarau vreo 3000 de tãrani. Comanda o aveau ofiterii austrieci cu putina oaste imperiala. Din neglijenta acestora si in urma tradarii, aici se produse cea mai grozava catastrofa din cate s-au petrecut in aceasta revolutie.Tabara româneascã a fost atacata prin surprindere si peste 1200 de moti au rãmas pe câmpul de luptã.”[/alert-announce] (3^)

Desi nu figureaza pe lista monumentelor istorice, Biserica de lemn din Târnava de Criș are o valoare istorica deosebita, fiind martora tumultuoaselor evenimente de la 1848, când in Zarand patrunsesera cete de unguri inarmati condusi de maiorul Gaal.

Pe peretele Bisericii de lemn din Târnava de Criș este amplasata o placa memoriala care evoca una dintre tristele povesti petrecute in timpul revolutiei din 1848:

[alert-success]“In timpul revolutiei de la 1848 in turnul acestei biserici legendarul copil al clopotarului si-a jertfit viata chemand motii prin dangate de clopot la lupta impotriva nedreptatii sociale si nationale”[/alert-success] (2^)

Intr-una dintre postarile de pe contul sau de Facebook, directorul coordonator al publicatiei “Dacia Nemuritoare”, Cristi Cristescu, aminteste si el despre sacrificiul fiului clopotarului din localitate:

[alert-announce]“In nemernicia lor, maghiarii au ucis si fiul clopotarului, cel ce a dat alarma, un copil de 12 anisori! NU AVEM DREPTUL SA UITAM!”, a scris Cristi Cristescu pe contul sau de Facebook[/alert-announce]

Lupta de la Târnava de Criș, judeţul Hunedoara, a fost mai degraba un adevarat masacru, o executie de proportii, deoarece combatantii  români erau in mare masura tarani fara experienta militara, nepregatiti din toate punctele de vedere, atat al instruirii militare cat si al echipamentelor de lupta.

Din cei circa 3000 de români care alcatuiau tabara de combatanti de la Târnava de Criș, aproximativ 1200 au fost ucisi, marea lor majoritate chiar in timpul retragerii dezorganizate.

Acest tragic eveniment avea insa sa trezeasca mai apoi constiinta nationala a românilor, care au realizat ca expeditia militara a lui Gaal si Boscko n-a urmarit un obiectiv strict strategic sau sa se multumeasca cu impunerea autoritatii Ungariei in zona, ci mai degraba a cautat sa aplice la scara larga represalii sangeroase impotriva populatiei românesti.

Glasul.info

Note /Bibliografie:

1 ^ Lupta de la Târnava, judeţul Hunedoara

2^ Biserica de lemn din Târnava de Criș

3^ BÃTÃLIA DE LA TÂRNAVA DE CRIS EVENIMENT
TRAGIC ÎN ISTORIA ZARANDULUI, Ziarul Zarandul Nr. 185/an XVI – octombrie 2008

Articolul Scurt omagiu organizat la Târnava de Criș pentru cei peste 1000 de moti ucisi in 1848 apare prima dată în Glasul.info.

La 2 octombrie 1409 este atestată cea mai veche pisanie românească, cea de la Biserica din Streisângeorgiu, Hunedoara.

Biserica Sf. Gheorghe din Streisângeorgiu este o biserică ortodoxă aflată în localitatea omonimă, în marginea orașului Călan, județul Hunedoara. Construită în stilul romanic, între 1313-14, pe locul unei biserici de lemn datate 1130-1140, biserica din Streisângeorgiu este una din cele mai vechi construcții medievale din Transilvania și România cunoscute până în prezent și păstrate în funcțiune.

Nu numai vechimea ce și arhitectura ei bine conservată, pictura valoroasă din trei perioade diferite: 1313-14, 1409 și 1743, și nu mai puțin situl arheologic, fac din această biserică una dintre cele mai prețioase monumente de arhitectură medievală transilvană.

La 2 octombrie 1409 este atestată cea mai veche pisanie românească, cea de la Biserica din Streisângeorgiu, Hunedoara

Săpăturile arheologice au relevat vechimea neașteptat de mare a bisericii, din anii 1313-1314, conform inscriptiei slavo-române din biserică. Inscripția a fost descoperită în altarul bisericii, în timpul unor sondaje asupra pereților. Mormintele din jurul bisericii datează din secolele XII-XIII.

Stratigrafia mormintelor și alte date au permis concluzia că înaintea bisericii de zid, a existat o biserică de lemn, cu același plan și aceleași dimensiuni datată în a doua jumătate a secolului al XI-lea.

Textul inscripției slavo-române de la 1313 în forma găsită pe zid:

[alert-success]”În anul 1313/1314 am făcut biserica

cu ajutorul sfântului Gheorghe

și al Maicii Domnului si al tuturor

sfinților, întru ajutorul

și iertarea păcatelor cneazului

Balea și întru ajutorul și mântuirea

și iertarea păcatelor

popii Naneș

și ale lui Teofil zugravul“[/alert-success]

[alert-announce]Note/Bibliografie:

1. ^ G. Mihăilă, Studii de lingvistică și filologie, Editura Facla, Timișoara, 1981, p.10
2. Iorga, Nicolae (1926). „Cea mai veche ctitorie de nemeși români din Ardeal (1408-9)”. Academia Română, Memoriile Secțiunii Istorice III (VI): 171-175, București

[/alert-announce]

Articolul La 2 octombrie 1409 este atestată cea mai veche pisanie românească, cea de la Biserica din Streisângeorgiu, Hunedoara apare prima dată în Glasul.info.

A aparut cartea ”Un erou al Ardealului: Petru Moisin de Hunedoara (150 de ani de la nastere: 1864-2014)”.Tatal autorilor Anton Moisin si Ioan Moisin a fost Parintele Octavian Moisin, marturisitor de frunte al Bisericii Romane Unite cu Roma, iar tatal lui Octavian a fost notarul Petru Moisin de Hunedoara.Petru Moisin de Hunedoara s-a remarcat ca luptator pentru drepturile romanilor din Ardeal, activand in Hunedoara, inainte de intrarea Romaniei in Primul Razboi Mondial (era in legatura cu Av. Dr. Dubles, fost prefect de Hunedoara – Deva, si Dr. Macrea, desi erau desigur sub supravegherea serviciului secret austro-ungar).

Un erou al Ardealului: Petru Moisin de Hunedoara

Dupa ce Romania a intrat in razboi impotriva Austro-Ungariei, in 1916, Petru Moisin s-a razvratit fatis impotriva puterii ocupante a Ardealului. De ziua Imperiului Austro-Ungar, care era ziua imparatului Francisc Iosif, pe toate edificiile publice si casele particulare se arborau drapelul imperial si portretul imparatului. Petru Moisin, care avea casa in centrul orasului Hunedoara, a expus in fereastra de la fatada tabloul imparatului, rasturnat cu capul in jos, intre doua lumanari aprinse, iar alaturi, in pozitie normala, portretele lui Avram Iancu si Horea, Closca si Crisan, strajuite de tricolorul romanesc.

[one_half]

Ardealul, pamant romanesc, Milton G. Lehrer

[/one_half]

A fost un act de mare curaj, care sfida dominatia austro-ungara in Ardealul romanesc strabun, aratand tuturor in mod simbolic ca puterea imparatului in Transilvania trebuia rasturnata si inlocuita cu puterea romaneasca (fapt care dupa doi ani s-a si petrecut). Impactul a fost mare mai ales ca era si in vreme de razboi, insa prin acest act Petru Moisin s-a sacrificat pe sine si a schimbat starea familiei sale cu unele urmari pana astazi. Efectele imediate au fost dramatice.

Siguranta austro-ungara s-a sesizat, pornind urmarirea notarului Petru Moisin. Pentru a nu fi arestat el a fugit din oras pe Valea Cernei, urcand pana la Toplita. Iarna 1916/1917 l-a prins in Tinutul Padurenilor, o zona aproape salbatica, parasit in conditii grele. S-a imbolnavit si a murit. De-abia dupa 50 de ani fiii sai, Octavian si Laurentiu, care fusesra „dezradacinati” de mici copii cu familia din Hunedoara la Campina, au reusit sa obtina un „Extras de moarte” de la Primaria Toplita, in care se arata ca Petru Moisin, in varsta de 53 de ani, a murit la 24 Februarie 1917, in Comuna Toplita.

In realitate, cum spunea fiul sau Octavian Moisin, Petru a murit la 21 Februarie 1917 in muntii Poiana Ruscai si a fost inmormantat la liziera acestor munti, pe malul raului Cerna, in cimitirul vechi al comunei Toplita. (Diferenta de zile va fi fost timpul trecut de cand l-au gasit si adus din munti pana s-a constatat decesul si de catre autoritatea din Toplita).

[alert-announce]Intre timp i s-a facut proces si i s-a confiscat toata averea ce i se cuvenea din stramosi in tinutul Hunedoarei. Asa s-a sfarsit eroic acest luptator pentru cauza nationala a romanilor din Hunedoara si din Transilvania.Comuna Toplita se poate socoti onorata de faptul ca in Cimitirul vechi al ei odihneste acest luptator eroic al romanismului ardelean.[/alert-announce]

Anton Moisin,
Ioan Moisin. Victoria, 12.02.2015.

Sursa:

[1] Ioan Moisin

Articolul Un erou al Ardealului: Petru Moisin de Hunedoara apare prima dată în Glasul.info.

A fost o vreme cand nemtii „fugeau” in Ardeal. Povestea sasilor hunedoreni

Prin geneza sa istorică, Transilvania este o matrice multietnică şi multiconfesională. În decursul timpului, pe teritoriul său, au convieţuit, alături de români, neamuri de diverse etnii şi credinţe, ceea ce a dat naştere unui interesant fenomen de aculturaţie. Una dintre aceste seminţii, cu vocaţie civilizatoare, o reprezintă saşii transilvăneni, al căror destin se împleteşte cu al hunedorenilor, pe mai bine de opt veacuri şi jumătate de istorie comună.

Vremurile în care VEST-ul „fugea” în EST

La cumpăna dintre secolele XI-XII, populaţia din Ţările de Jos (Olanda, Belgia şi Luxemburg) şi din teritoriile renane se confruntă cu o criză economică majoră, datorată lipsei de terenuri agricole. Creşterea demografică a dus la subîmpărţirea şi fărâmiţarea loturilor de pământ, diminuându-se drastic baza de subzistenţă a ţărănimii.

A fost o vreme cand nemtii „fugeau” in Ardeal. Povestea sasilor hunedoreni

Această înrăutăţire a standardului de viaţă, precum şi dorinţa meşteşugarilor de găsire a unor noi pieţe de desfacere, au determinat o amplă mişcare de populaţie spre centrul şi răsăritul Europei, colonizare desfăşurată în vreo 20 de provincii ale continentului.

Într-un atare context, regalitatea ungară a devenit interesată să ofere terenuri şi privilegii imigranţilor germanici, completând astfel linia de graniţă, în zonele de sud şi est ale Voievodatului Transilvaniei.

Primul emigrant occidental în Hunedoara

Cea mai timpurie menţiune referitoare la plecarea unui colonist din Apus spre Ardeal datează din anul 1103. Un anume „Anselm din Braz” (localitate în actuala Belgie) îşi vindea mica avere şi pleca, împreună cu fiii săi, undeva în Ungaria. Din câte se pare, familia acestui Anselm s-ar fi aşezat în părţile hunedorene, întemeind aşezarea „Broos”, Orăştia de astăzi, botezată după numele localităţii natale, Braz.

Dialectele săseşti ne oferă indiciul că patria originară a emigranţilor s-a aflat în Belgia, vestul Germaniei şi nord-estul Franţei.
Exodul saşilor la Orăştie

Emigrarea saşilor în Transilvania a avut loc, în timpul regelui Géza al II-lea (1141-1162), fiind favorizată de Cruciada a II-a în Orient şi de programul misionar iniţiat de Sf. Bernard de Clairvaux. În marea lor parte, noii veniţi, menţionaţi drept „priores Flandrenses”, s-au stabilit în fâşia dintre Orăştie şi Baraolt, precum şi în zona Bistriţei. Aşa cum o dovedesc mărturiile documentare de primă mână, precum „Annales Rodense”, la 1148, Hezelo din Merkstein, de lângă Aachen, pleca pe urmele lui Anselm de Braz, să-şi caute norocul în părţile noastre.

Actele cancelariei Regatului ungar atestă faptul că, o parte din primul val de colonişti („hospites”) saxoni s-a aşezat în zona Orăştiei, menţionându-i „pe cei dintâi oaspeţi ai regatului, şi anume pe aceia din trei sate ale Transilvaniei, numite Cricău, Ighiu şi Romos, despre care… ştim că… ei se poartă mai cu râvnă”.
Sasi din Romos, judetul Hunedoara, sursa foto : zhd.ro[/caption]

Orăştie, oraşul saşilor

În urmă cu peste opt secole şi jumătate, coloniştii saşi îşi întemeiau aşezări, pe teritoriile libere din vecinătatea străvechilor obşti româneşti, orânduindu-şi viaţa după drepturi separate şi după privilegii deosebite.

Comunităţile religioase ale acestora îşi edifică lăcaşe bisericeşti, precum străvechile Rotonde creştine de secol XII, de la Orăştie şi Geoagiu, sau basilica de la Beriu, semn că inserţia lor în lumea transilvăneană dobândise, deja, atributul stabilităţii.

Chiar toponimia arată că aşezarea de la Orăştie a constituit un punct important de locuire a noilor coloni, fiind numită: în latină, „Saxopolis”, adică „Oraşul saşilor”, iar în maghiară, „Szászváros”, cu aceeaşi semnificaţie.

La începuturi, aceşti „oaspeţi saxoni” îşi vor fi ridicat o cetăţuie de pământ şi lemn, pe un grind înconjurat de mlaştinile formate de actuala Apă a Oraşului. Însă, cercetările arheologice au relevat, la Orăştie, existenţa unui donjon de piatră, databil cândva în secolul al XII-lea.

Această rezidenţă de „greavi flandrensi” a fost distrusă cu prilejul Marii invazii tătaro-mongole de la 1241-1242. După alte surse, acest turn de refugiu al Orăştiei ar putea fi o posibilă edificare a Cavalerilor Teutoni, la fel cu cel de la Feldioara-Marienburg. Se vede că, în avântul lor, saxonii de aici, cu sau fără rang cavaleresc, iniţiaseră fortificarea burgului, dar, aşa cum era de părere şi cronicarul Gáspár Heltai, „Orăştia, iniţial, a început să fie înconjurată cu ziduri, dar din cauza luptelor, s-a renunţat”. La îndemâna comunităţii, a rămas, totuşi, viabilă soluţia de construire a unei incinte de zid care să le protejeze biserica parohială.

La 1206, craiul ungar Andrei al II-lea confirma „bunilor şi vrednicilor” saşi din Romos privilegiile dobândite de înaintaşi, recunoscându-le dreptul la propriul scaun de judecată, scutirea de „a face de strajă la paza hotarelor” şi de a plăti dijma.
Saşii luptă alături de români

În anul 1210, îi regăsim pe saşi în oastea regelui Andrei al II-lea, luptând alături de români, secui şi pecenegi, sub stindardul lui Joachim, comitele Sibiului, împotriva Ţaratului bulgar de Vidin. Aportul lor militar a fost recompensat de rege, prin acordarea de largi drepturi şi imunităţi, ceea ce le-a permis propăşirea economică.

Saşii se organizează „ganz schon”

Diploma „Andreiană”, de la 1224, îi organiza pe saxonii teutonici de la Orăştie şi până la Baraolt, într-o entitate politică aparte, având în frunte un jude regal. Acelaşi document mai stabilea o serie de aspecte constituţionale, cum ar fi: comunităţile să-şi aleagă singure dregătorii administrativi, dările regale să fie plătite în „mărci de argint”, să aibă o oaste proprie subordonată direct craiului, organizare bisericească distinctă, justiţie proprie, dreptul de a folosi pădurile împreună cu românii, scutire de taxe vamale şi libera circulaţie a mărfurilor, scutirea de iobăgie. Actul relevă ponderea socială a meşteşugarilor şi negustorilor în lumea săsească, începând cu Orăştia, ceea ce conturează un prim indiciu al viitorului proces de urbanizare, promovat de saşi în Transilvania.

De fapt, statutul urban al aşezării urma să fie atins şi recunoscut, în vara anului 1324, când regele Carol Robert de Anjou desemna Orăştia cu rangul de oraş – „Civitatem Waras”.
Mintia, aka Bayersdorf

Un alt act, emis la 1330, îl aminteşte pe germanicul Hermann cu foste posesiuni în părţile Veţelului şi ale Peştişului, avându-şi reşedinţa nemţească pe Mureş, la Mintia – „Terra Nempty” sau „Marosnémeti”, unde îşi ridicase şi o capelă nobiliară. Numele german al localităţii Mintia – „Bayersdorf” – pare să trimită şi la zona de obârşie a acelei familii.
Civilizaţia adusă de sutane

Una dintre filierele civilizatoare, prin care ţinuturile hunedorene s-au conectat la valorile Occidentului, o reprezintă ordinele mănăstireşti apusene. Aşa cum reiese dintr-un „Schematism” de epocă, în anul 1239, fiinţa la Orăştie o mănăstire a Ordinului „Sf. Francisc de Assisi”. Conventul franciscan al saşilor de aici făcea parte din „Provincia Sf. Maria”. De menţionat că, la 30 ianuarie 1302, din oficiul acestei mănăstiri a Orăştiei („Warasiu”), emitea corespondenţă „Frater Germanus”, custodele tuturor călugărilor minoriţi din Transilvania. Clericii franciscani din localitate dobândiseră o reputaţie atât de mare, încât unii au făcut parte din tribunalele regale de la Buda, ca reprezentanţi direcţi ai Papei de la Roma, precum Corardus, decanul din Orăştie, între anii 1308-1309.

Sub aspect bisericesc, aşa cum ne dezvăluie „Registrele papale”, la 1332, saşii din Scaunul Orăştie erau organizaţi într-un Decanat, cu parohii la: Romos, Orăştie, Sereca, Turdaş, Pricaz, Beriu, Căstău, Cugir, Şibot.
Recensământul saşilor

Datorită aceloraşi evidenţe papale, au ajuns până în zilele noastre şi primele date de recensământ a populaţiei săseşti din zonă. Socotelile fiscale din luna noiembrie 1334 consemnează, în cuprinsul Scaunului Orăştie, un număr de 925 gospodării („fumuri”), situaţia de detaliu prezentându-se după cum urmează: Orăştia (Warasio), cu 344 gospodării şi 4 locuinţe de maici; Căstău, cu 64 de gospodării, 1 moară, casele comitelui şi a dascălului; Beriu, cu 107 „fumuri” şi o moară; Sereca, având 60 „fumuri” şi o moară; Turdaş, cu 56 „fumuri” ale sale; Pricaz, cu taxe achitate pentru 35 gospodării; Romos, cu o sarcină fiscală colectată după toate cele 255 „fumuri”, împreună cu moara.

Biserica saşilor în atenţia Papei

Către mijlocul veacului al XIV-lea, importanţa instituţiei bisericeşti a saşilor de la Orăştie devenise atât mare, încât ajunsese în atenţia Suveranului Pontif! La 8 septembrie 1344, Papa Clement al VI-lea poruncea, din reşedinţa sa de la Villeneuve-les-Avignon, ca Arhiepiscopul de Calocea să-l instaleze pe „Andrei al lui Petru” în biserica parohială din Orăştie.
Saşii, primii blănari la Orăştie

Încă de timpuriu, meseriaşii saxoni se organizaseră în bresle, confraternităţi coagulate în jurul practicării unui meşteşug. Existenţa unei bresle săseşti a blănarilor şi cojocarilor este documentată, la Orăştie, în 9 noiembrie 1376, când şi-a statuat funcţionarea legală, sub patronajul „Sf. Arhanghel Mihail”, într-o corporaţie profesională, din care mai făceau parte şi breslele de la Sibiu, Sebeş, Sighişoara.

Sub raport administrativ-teritorial, saşii din zona estică a judeţului nostru aparţineau de Scaunul Orăştie, acesta fiind unul dintre cele şapte unităţi teritoriale ale saxonilor din Transilvania – „Terra Septemcastrensis”.

Comunitatea era condusă de un jude regal, ajutat de un consiliu local şi 12 juraţi orăşeneşti. Începând cu secolul al XIV-lea, liderul administrativ este „Magistratul scăunal”, cumulând şi atribuţiile primarului – „Bürgermeister”-ul. Printre primii magiştri atestaţi documentar, se numără şi un anume Nicolaus Muser, la 1366. De asemenea, izvoarele de arhivă aduc în lumină şi numele unor juzi regali, veghetori la împărţirea dreptăţii în lumea saşilor hunedoreni, pomenindu-i pe: Christian (1367), Stephanus (1372), Michael (1374), Andreas de Purchberg (1377).

Una dintre cele mai timpurii prezenţe a unor saşi în mediul universitar apusean dateză din anul 1419, când printre studenţii din Viena, apare menţionat „Petru de Orăştie”.

Mod de manifestare a religiozităţii urbane, confreriile devoţionale au jucat un rol aparte în sânul comunităţilor săseşti din Transilvania. Astfel, către sfârşitul secolului al XV-lea, după anul 1484, calfele cizmarilor din lumea săsească s-au asociat în confraternitatea „Sf. Ioan Evanghelistul”, unde apar înscrişi 3 meşteşugari hunedoreni din Orăştie şi Mada.

Deşi, asemenea date istorice au fost, în bună parte, ascunse publicului, datorită viziunii obtuze a unei anumite istoriografii militant-naţionaliste, din câte vom putea observa, în cele ce urmează, saşii din judeţul Hunedoara ilustrează o istorie civilizatoare de peste opt veacuri şi jumătate de coexistenţă, alături de noi toţi, împreună.

Sursa:

[1] http://zhd.ro/arhive-uitate-a-fost-o-vreme-cand-nemtii-fugeau-in-ardeal-povestea-sasilor-hunedoreni-i/

Articolul A fost o vreme cand nemtii „fugeau” in Ardeal. Povestea sasilor hunedoreni apare prima dată în Glasul.info.