Preşedintele Comisiei permanente comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru relaţia cu UNESCO face demersuri pentru deblocarea dosarului ”Cămaşa cu altiţă” (ia românească)

”Cămaşa cu altiţă” (ia românească) ar putea intra în patrimoniul imaterial al UNESCO, în baza dosarului realizat de Comisia Naţională pentru salvgardarea patrimoniului imaterial, aflată în subordinea Ministerului Culturii şi Identităţii Naţionale. Dosarul era prevăzut să fie finalizat în acest an, dar se află în întârziere. Deputatul Ionel Palăr, preşedintele Comisiei permanente comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru relaţia cu UNESCO, s-a întâlnit cu Ministrul Culturii, George Ivaşcu, în încercarea de a debloca dosarul ”cămăşii cu altiţă”.

Dosarul ”cămaşa cu altiţă” este un dosar comun cu Republica Moldova. Cele două ţări au înscris până acum împreună, în patrimoniul imaterial UNESCO, scoarţa (covorul tradiţional românesc), colindatul în ceată bărbătească şi Mărţişorul (practici culturale asociate zilei de 1 Martie).

Articolul Ia românească ar putea intra în patrimoniul imaterial al UNESCO apare prima dată în Glasul.info.

Ia Romanească este Evanghelia noastra, este haina noastra princiara si armura nationala prin spirit, dar are si mireasma busuiocului cand se odihneste in lada de zestre. Poarta in ea zbuciumul din jocul ielelor, dar si prevestirile ursitoarelor, in tesatura ei s-au adunat toate generatiile neamului nostru, asa cum lumea crestina s-a adunat in jurul tipatului de pe Cruce al Mantuitorului.

Ia Romaneasca este amfiteatrul nostru antic care ne-a pastrat identitatea, este nodul gordian care ne-a aparat fiinta, antichitatea iei romanesti este mai straveche decât a zeilor din oricare parte a lumii sau din cele mai indepartate mitologii. Cine imbraca Ia noastra simte universalitatea creatiei romanesti, simte bunatatea si iubirea ca pe un mod de viata deplin, intelege de ce Ganditorul s-a ivit din gandurile noastre si pe acest pamant.

Daca a mai ramas ceva necreat din Creatie, Dumnezeu a pus pe Ia Romaneasca, daca o asezi langa cer se vor contopi ca doua intinderi ale aceluiasi spirit, numele ei poate fi dat unei constelatii sau unui copil de inger. Impotriva ei nimeni nu poate sa duca razboaie, nimeni nu poate sa o invinga, are incandescenta meditatiilor si Duhului lui Dumnezeu. Aceasta camasa romaneasca ancestrala, este casa in care ne nastem si murim!

Laurian Stanchescu,

Membru titular, Uniunea Scriitorilor din Romania,

Presedinte, Fundatia “Ideea Contemporana”

Sursa: magazincritic.ro

Articolul IA ROMANEASCA, ARMURA NATIONALA! apare prima dată în Glasul.info.

Din acest mileniu de boicot al istoriei românii ies, printre altele, înarmaţi pentru o viaţă socială cu o legislaţie proprie, vestitul, în tot evul mediu, jus valachicum, de care noi, cei de azi, nu ne-am priceput să ne minunăm îndestul. Şi cum să nu te minunezi când, conform acestui jus valachicum, variantă sau replică “dacizată” a dreptului roman, ni se propune, ca principiu, bunăoară, să distingem de hoţul nărăvit pe cel ce fură de nevoie şi să-l iertăm! Cel despre care se dovedeşte că a furat constrâns de condiţiile existenţei sale, pentru a se salva pe sine şi pe ai săi, copiii de acasă, să fie iertat!… Aşa glăsuieşte jus valachicum!

Ce mare victorie a spiritului se află în acest principiu!… Care victorie, a cărui împărat ori general, asupra cărei armate, asupra căror duşmani, se poate compara cu victoria repurtată astfel de români asupra duşmanului ce-l purtăm fiecare în noi, victorie consfinţită prin lege şi datină spre a se repeta cu fiecare generaţie acest principiu de drept românesc! Cine fură de nevoie, pentru a supraviețui, să fie iertat!…

Despre ia românească, din perspectiva cea mai înaltă

În lumea toată dreptul roman este un model de logică juridică, de întruchipare a ideii de justiţie. „Adevărata cultură, spunea Tudor Vianu, constă în transformarea ideilor în sentimente”. Nu oare tocmai asta face, faţă de dreptul roman, jus valachicum al nostru? Nu vine oare acesta din urmă în completarea primului, spre a-l mlădia, organic, după marea schimbare ce se produsese în conştiinţa lumii îndată după elaborarea principiilor de drept roman, când apare şi se răspândeşte învăţătura creştinească, morala acesteia, duhul iubirii şi-al iertării între oameni, pe care românii l-au trăit mai autentic, se pare, decât oriunde în altă parte a Europei?

Mă încumet chiar să pun în balanţa unei judecăţi drepte, liberă de prejudecăţile îndătinate, două simboluri, dintre cele mai sensibile, mai accesibile: piramida, ca simbol şi împlinire a voinţei de a face istorie, de a rămâne în istorie, şi iia românească, mai puţin, chiar deloc simbol, în menirea ei firească de a înveşmânta şi de a da un plus de mândreţe trupului omenesc, dar capabilă să sugereze esenţa gestului românesc de a refuza istoria, vreme de un mileniu. Întru cât sunt comparabile iia şi piramida? Întru destul de multe, căci şi piramida acoperă un trup!… De asemenea, cu trudă se face şi una, şi cealaltă! Cu geniu! Dar al cui, în cazul piramidei? În nici un caz al celor ce, transformaţi din fiinţe umane în animale de povară, şi-au trăit viaţa de sclav împingând la bolovanii imenşi de piatră! Poţi oare despre aceşti sute de mii de oameni, a căror umanitate a fost dispreţuită şi anulată, al căror trup a fost înjosit pentru gloria unui stârv, poţi oare spune despre aceşti nefericiţi care au ridicat piramidele că au făcut istorie prin truda lor degradantă şi perfect inutilă?

Avem, aşadar, de o parte aceste monumente colosale ale dispreţului strivitor faţă de fiinţa umană şi, pe de altă parte, în celălalt taler al balanţei, uşoară ca un fulg, pânza de un cot pe care s-au adunat cu migala unor mâini îndrăgostite  atâtea frumuseţi spre a-l împodobi cu ele pe omul cel mai de rând, pe tot românul! E atâta drag de viaţă şi de oameni în gestul înveşmîntării lor cu cămeşa albă ori iia înflorate ca nişte colţuri de rai, e atâta respect pentru fiinţa umană în iia şi-n toată civilizaţia românească tradiţională, adică în acea civilizaţie cu care ne-am ales în urma unui mileniu de retragere din istorie, din istoria cea bezmetică, încât nu te poţi mira îndestul de caracterul înşelător al aparenţelor după care, la prima vedere, ai fi zis că e atât de lamentabilă şi întristătoare abţinerea românească de a face istorie, vreme de un mileniu!…

Civilizaţia? Ce e civilizaţia dacă nu respectul faţă de fiinţa umană?! Cultul fiinţei umane!… Acceptând această definiţie, a cărei slăbiciune ne e greu s-o vedem, încă şi mai greu le va fi celor care, între oameni serioşi şi de bună credinţă discutând, vor pune în discuţie, vor pune la îndoială funcţia civilizatoare a românilor în spaţiul, nord sau sud-dunărean, în care s-au desfăşurat!

Românii au creat o civilizaţie proprie, extrem de originală, care a avut o mare putere de seducţie asupra altor neamuri, învecinate. O civilizaţie populară, anonimă, adică a tuturor, şi prin aceasta extrem de vie, de pătrunzătoare în sufletele oamenilor, modelându-le cu grijă, înfrumuseţându-le, înnobilându-le. Căci acesta e şi atributul esenţial al civilizaţiei româneşti: grija pentru sufletul omenesc, partea cea mai de preţ a lumii întregi! Respectul omului, ca valoare fără egal! Al omului om! Al omeniei!

Când, la sfârşitul primului război mondial, s-a discutat la Paris şi Versailles pacea europeană, clădită pe ideea de justiţie internaţională, instituită prin respectul principiului naţionalităţilor, când s-au găsit, tot atunci, contestatarii drepturilor româneşti care să se îndoiască asupra capacităţii româneşti de a crea, de a (se) civiliza, delegaţia română a pus la dispoziţia celor gata să ia în discuţie asemenea braşoave colecţia de proverbe româneşti adunate de G. Zane. Atât şi nimic mai mult! Să precizăm, pentru cei ce n-o cunosc, cum arată această colecţie: publicată între anii 1895 şi 1903 (1912), ea cuprinde zece volume, format mare, cu un total de 7.922 de pagini. Şi să ne întrebăm: în tezaurul folcloric al cărui popor european se mai poate afla ceva comparabil colecţiei Zane, colecţie pe care cercetările folclorice o dovedesc a fi… incompletă? Cu toate cele zece volume ale ei!

Au nu s-ar cuveni să vedem în mileniul de tăcere românească un motiv extrem de serios pentru a reconsidera înţelesul şi cuprinderea noţiunii de istorie? Au numele de istorie nu-l merită mai curând efortul românesc de a edifica sufleteşte omul, de a-l împodobi lăuntric şi de a-l creşte, de a-l spori, căci numai aşa omul putând aspira la o împlinire: de sine şi a sinelui?

(Fragment din capitolul  Cum au „boicotat” românii istoria, din cartea Transilvania – Invincibile argumentum )

Sursa: ioncoja.ro

Articolul Despre ia românească, din perspectiva cea mai înaltă apare prima dată în Glasul.info.