În ziua de 11 august 1456, în tabăra de la Zemun, lângă Belgrad, bătea vântul greu al toamnei timpurii peste corturile încă pătrunse de mirosul prafului de pușcă. Acolo, slăbit de boală și mistuit de ciumă, s-a stins din viață unul dintre cei mai mari fii ai neamului nostru, Iancu de Hunedoara. Nu sabia vrăjmașului l-a răpus, ci molima nemiloasă, dar numele său avea să rămână înscris pentru totdeauna în cartea de aur a istoriei românești și europene.

Voievod al Transilvaniei și regent al Ungariei, Iancu a fost mai mult decât un conducător, a fost zidul viu al creștinătății în fața semilunii. Sub steagul său, la Belgrad, în iulie 1456, oastea creștină a zdrobit mândra armată otomană a lui Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului. Biruința aceasta a întârziat cu aproape un secol înaintarea Imperiului Otoman în inima Europei și a dat popoarelor timp să-și adune puterile.

Moartea lui Iancu de Hunedoara a fost o pierdere grea nu doar pentru români, ci pentru întreaga lume creștină. El a înțeles că libertatea nu se apără cu vorbe, ci cu spada, cu credința neclintită și cu jertfa personală. În amintirea sa, clopotele bisericilor catolice au bătut în fiecare zi, la amiază, în toată Europa, o tradiție care s-a păstrat sute de ani.

Astăzi, când privim spre Castelul Hunedoarei, zidit de el și familia sa, sau spre paginile glorioase ale istoriei, trebuie să ne aducem aminte de omul care a împletit sângele românesc cu soarta întregului continent. Iancu de Hunedoara nu a aparținut doar unei epoci, el aparține eternității, ca simbol al curajului, al onoarei și al dragostei de țară.

Articolul 11 August 1456 – Apusul unui mare apărător al creștinătății: Iancu de Hunedoara apare prima dată în Glasul.info.

Fiindcă turcii își întețeau atacurile în Serbia, amenințând tot mai mult cetatea Belgradului, Iancu de Hunedoara și-a dorit un aliat de nădejde în Țara Românească. L-a găsit în Vlad Țepeș, pe care l-a ajutat să-și recapete tronul, oferindu-i un ajutor militar din Transilvania, constând în aproximativ 20.000 de soldați și mici nobili, și încă pe atât prin o armată formată din țărani. La această dispută pentru tron dintre Vlad Țepeș și Vladislav al II-lea, Vlad Țepeș a beneficiat și de sprijinul orașelor Sibiu și Brașov.

Astfel nu suprinde deloc că la data de 3 iulie 1456, Huniade (Iancu de Hunedoara), scrie saşilor din Sibiu că a încredinţat lui Vlad Ţepeş apărarea lor (n.r. Hunyadiak kora Magyarországon, Teleki József ). Practic îl însărcinează pe Vlad Țepeș, noul domnitor din Țara Românească cu misiunea de a apăra sudul Transilvaniei în timpul campaniei antiotomane pe care Iancu de Hunedoara avea de gând s-o desfășoare în Serbia pentru a apăra cetatea Belgradului:

“ecce enim commisimus Wlad Waivode ut pro defensione vestra semper invigilet et intendat“

„Pentru că iată, l-am angajat pe voievodul Vlad (n.r. Vlad Țepeș) să vegheze mereu pentru apărarea voastră”

Preocupat și de apărarea Transilvaniei, Iancu de Hunedoara îi pune la dispoziție lui Vlad Țepeș resursele și mijloacele necesare pentru a-și îndeplini această sarcină. E posibil ca toate aceste concesii făcute noului domn al Țării Românești și ajutorul militar oferit de coroana ungară pentru recpătarea tronului Valahiei să fi fost condiționate de anumite promisiuni ale domnului muntean făcute coroanei ungare, promisiuni de care i se reamintește lui Vlad Țepeș de către regele Ladislau la 16 decembrie 1456.

Cu toate că Vlad Țepeș și-a luat în serios rolul de apărător al celor două orașe, Sibiu și Brașov, viața sa în Transilvania nu a fost timpul ușoară, așa cum avea să mărturisească într-o scrisoare de la 14 februarie 1457 adresată sibienilor, în care domnul muntean relata o încercare de asasinat la adresa sa, doi locuitori, prieteni ai lui Vladislav, Gereb de Wingart și Nicolae de Vizacna, din iubire pentru domnul Țării Românești, au încercat chiar să-I ucidă la Geoagiu (“nos captivare in Gyod et perdere ob amorem spectabilis domini Wladislay, harum parcium Wayvode” ).

Articolul 3 iulie 1456 – Iancu de Hunedoara scrie saşilor din Sibiu că a încredinţat lui Vlad Ţepeş apărarea lor apare prima dată în Glasul.info.

2 septembrie 1442: Bătălia de pe Ialomița, victoria prin care s-a remarcat Iancu de Hunedoara la nivel european în cadrul luptei antiotomane

O strălucită victorie a lui Iancu de Hunedoara împotriva unei uriașe armate otomane a fost repurtată pe 2 septembrie 1442 pe cursul superior al râului Ialomița, atunci când a avut loc un conflict armat de proporții între armata condusă de Iancu de Hunedoara și cea a Imperiului Otoman.

Dacă până la acel moment Iancu de Hunedoara dusese împotriva otomanilor doar lupte defensive, pe muchie de cuțit, fără a înregistra niște victorii categorice încheiate cu nimicirea armatei adverse, în cadrul Bătăliei de pe Ialomița (n.r. în turcă Vazag Muharebesi) înregistrează o strălucită victorie, când capturează 200 de steaguri şi corturi, arme, circa 5500 de prizonieri, 5000 de cămile, cai şi catâri, haine scumpe şi multe obiecte de preţ. 

În luna august a anului 1442, o uriașă forță armată otomană (n.r. după unii istorici de peste 80.000 de luptători, necontorizând aici și trupele auxiliare și necombatanții) trece Dunărea pe la Nicopole cu scopul de înlătura de la domnie din Țara Românească pretendentul la tron susținut de Iancu de Hunedoara cu scopul de a întări frontul antiotoman la nord de Dunăre și cu ordinul de a transforma Țara Românească în pașalâc, pentru ca mai apoi să treacă în Transilvania cu scopul de a prăda provincia și a aproviziona noul pașalâc până la venirea iernii.

Beilerbeiului Rumeliei, Hadâm („Eunucul”) Şehabeddin Paşa, a fost atât de încrezător în forțele sale după retragerea precipitată a lui Basarab al II-lea care s-a retras din faţa oastei beilerbeiului, încât s-a îndreptat direct către capitala Ţării Româneşti, Târgovişte, pe care a ocupat-o. Neîntâmpinând rezistență armată care să-l îngrijoreze, Şehabeddin Paşa lasă o parte însemnată a oștirii să pornească nestingherită după pradă prin Țara Românească, în vreme ce gruparea principală a înaintat pe Valea lalomiţei, spre trecătoarea Buzăului.

Iancu de Hunedoara își alesese un loc strategic în zona Sibiului unde-și stabilise centrul de comandă, de unde trece Carpații și atacă de pe cursul râului Ialomița, de pe un teren mai avantajos, dintr-un loc înalt și strâmt. Auzind că oastea lui Iancu de Hunedoara a trecut Carpații și se apropie, beilerbeiul Şehabeddin Paşa a reacționat foarte încrezător, cu aroganță:

“Văzând numai căciula mea, duşmanul acela va fugi cale de câteva zile”

Şehabeddin Paşa

Pe 2 septembrie 1442, Iancu, în fruntea a circa 25.000 de oşteni, îl atacă pe râul Ialomiţa, folosind teritoriul muntos şi strâmt, şi obţine o strălucită victorie. Au căzut pe câmpul de luptă un sangeak şi patru bey, Sehabeddin s-a retras spre Dunăre lăsând grupurile plecate după pradă la discreţia învingătorilor, care le-au nimicit. Iancu a luat o captură bogată, „… steaguri, corturi, vreo 5.000 de cămile, cai şi catâri, haine scumpe şi atâtea alte lucruri…” (Camil Mureşan)

După alungarea otomanilor, Basarab al II-lea ocupă tronul, fiind considerat de regele Ungariei, Vladislav I (1440 – 1444), ca „adevăratul moştenitor” al acestei ţări. Iancu îşi începe astfel rolul de protector al celor două state româneşti, de la sud şi est de Carpaţi, „… consolidând astfel încadrarea Ţării Româneşti în frontul antiotoman, aşa cum fusese în vremea lui Mircea cel Bătrân” (Ştefan Ştefănescu).

Articolul 2 septembrie 1442: Bătălia de pe Ialomița, victoria prin care s-a remarcat Iancu de Hunedoara la nivel european în cadrul luptei antiotomane apare prima dată în Glasul.info.

La data de 22 iulie 1456, Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei, repurta o s trălucită victorie, la Belgrad, împotriva puternicei armate otomane conduse de Mahomed al II–lea, cuceritorul Constantinopolului. În urma acestei victorii, Papa Calixt al III-lea l–a caracterizat pe Iancu de Hunedoara drept „atletul cel mai puternic – unic – al lui Christos”.

Tot Papa Calixt al III-lea a ordonat ca toate clopotele bisericilor catolice din Europa să fie trase la amiază ca o reamintire pentru credincioși de a veni la rugăciune pentru apărarea cetății Belgradului.

Asediul Belgradului de către turci a început la 4 iulie 1456, și a fost deosebit de puternic. Însă, flota cruciată a câștigat bătălia pe apă distrugând, în 14 iulie, flota turcească, ce împiedica aprovizionarea orașului. Lupta decisivă s-a dat între 21-23 iulie.

Atacul musulman a fost respins în 21 iulie, iar în 23 iulie creștinii atacau tabăra turcilor. Concepția strategică modernă a lui Iancu l-a ajutat să-l înfrângă pe sultan în ciuda raportului de forțe defavorabil creștinilor și să obțină cea mai mare victorie de până atunci a creștinătății împotriva turcilor.

Ca omagiu papa Calixt al III-lea elogiază victoria obținută de Ioan de Hunedoara ca fiind „cel mai fericit moment al vieții sale” și a ordonat ca toate clopotele bisericilor catolice din Europa să fie trase la amiază ca o reamintire pentru credincioși de a veni la rugăciune pentru apărarea cetății Belgradului. Acest obicei există și astăzi iar trasul clopotelor la amiază este atribuit în mod expres victoriei obținute de Iancu împotriva turcilor, împotriva prigonitorilor creștinismului.

În urma victoriei în bătălia de la Belgrad, contra oștirii otomane a sultanului Mehmed al II-lea Cuceritorul Constantinopolului papa l-a numit pe Iancu de Hunedoara: „atletul cel mai puternic, unic al lui Cristos”.

În timpul asediului, Papa Callixt al III-lea a dat ordin să se tragă clopotele de amiază, pentru a chema credincioșii să se roage pentru apărători – dar cum în multe locuri știrea victoriei a ajuns înaintea ordinului, scopul acestuia s-a transformat în comemorarea victoriei, iar Papa a modificat ordinul conform acestei interpretări. Așadar clopotele de amiază sună și în ziua de astăzi în memoria victoriei lui Ioan Huniade la Belgrad.

Galerie Foto:

Articolul 22 Iulie 1456 – De ce sunt trase toate clopotele bisericilor catolice din Europa la amiază? Iancu de Hunedoara este motivul… apare prima dată în Glasul.info.

La 5 iunie 1446 Dieta Ungariei il alege pe Iancu de Hunedoara in functia de guvernator general.

Cunoscut de catre romani mai degraba ca Iancu de Hunedoara, Ioan de Hunedoara, alternativ Ioan (Ion) Huniade sau Ioan Corvin (n. ca. 1407 – d. 11 august 1456)  (latina Ioannes Corvinus, germană Johann Hunyadi, maghiară Hunyadi János, sîrbă Janko Sibinjanin, slovacă Ján Huňadi) a fost ban al Severinului din 1438, voievod al Transilvaniei intre 1441-1456 si regent al Ungariei intre 1446-1452, mare comandant militar.

Inca din timpul Dietei Ungariei din luna februarie a anului 1445 s-a format un guvern provizoriu, alcatuit la acea vreme din cinci Căpitani generali, Ioan de Hunedoara primind in guvernare Transilvania, Banatul si Crișana.

La 5 iunie 1446 Dieta Ungariei il alege pe Iancu de Hunedoara in functia de guvernator general

Pentru ca in acele timpuri in Regatul Ungariei exista un adevarat vid de putere, Iancu a fost ales regent al Ungariei (Regni Gubernator) la data de 5 iunie 1446 in numele regelui Ladislau al V-lea Postumul.

Una dintre primele actiuni intreprinse de Iancu de Hunedoara din functia sa ca regent a fost aceea de a-l ataca pe imparatul romano-german Frederic al III-lea pentru refuzul acestuia de a-l elibera pe Ladislau.

Armatele lui Iancu au invins ducatele Stiria, Carintia si Carniola, ajungand pana la portile Vienei, insa pana la urma imparatul romano-german Frederic al III-lea a fost de acord sa semneze un armistitiu ce a durat o perioada de doi ani.

Una dintre marile realizari ale lui Iancu de Hunedoara in beneficiul romanilor a fost inscaunarea in Moldova a varului sau Bogdan al II-lea, (tatal lui Ștefan cel Mare).

Articolul La 5 iunie 1446 Dieta Ungariei il alege pe Iancu de Hunedoara in functia de guvernator general apare prima dată în Glasul.info.

Matei Corvin: „sunt un rege prea mare pentru un regat asa de mic si nerecunoscator”.

Transilvania a fost sub ocupația maghiara doar in perioada dualismului austro-ungar, respectiv intre anii 1867-1918.

Daca o parte a Slovaciei, Voievodinei au facut parte din Ungaria Mare, Transilvania a fost fie voievodat, fie principat vasal Regatului maghiar, iar mai tarziu a fost vasal Imperiului otoman ca si Tara Romaneasca si Moldova. Regatul maghiar in evul mediu a fost o forta in timpul lui Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei si Guvernator al Ungariei, dupa moartea regelui Ungariei si al Poloniei la Varna in 1444, si in timpul lui Mathias Corvin, fiul lui Iancu.

Intr-adevar Mathias Corvin este cel mai mare rege al Ungariei și unul dintre regii renascentisti ai Europei, un om cult, poliglot care vorbea mai mult in latina si italiana decat in maghiara in ciuda faptului ca a fost cel mai indragit rege de oamenii simpli, de popor. A ramas, datorita modului cum a știut sa comunice cu poporul, pentru totdeauna in folclorul maghiar. A fost un rege prea mare pentru Ungaria iar Ungaria prea mica pentru el.

Matei Corvin: „sunt un rege prea mare pentru un regat asa de mic si nerecunoscator”

Lasand la o parte conflictul cu Stefan cel Mare si delapidarea banilor cruciadei si invinuirea nedreapta adusa lui Vlad Țepes, Mathias Corvin ramane unul dintre cei mai mari regi ai Europei reusind sa-l intreaca si pe Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei si Croatiei si Imparat Sf. Imperiu,considerat unul dintre cei mai mari regi ai Ungariei.

Tot raportandu-se la Ungaria Mare si la Mathias Corvin pe care nobilimea maghiara l-a tradat (prin alungarea fiului marelui rege) nu fac altceva decat sa confirme afirmatia lui Mathias „sunt un rege prea mare pentru un regat asa de mic si nerecunoscator”.

Sursa: Surena, ioncoja.ro

Articolul Matei Corvin: „sunt un rege prea mare pentru un regat asa de mic si nerecunoscator” apare prima dată în Glasul.info.