“„Mărită nație română!”

Sunt aproape două mii de ani, de când împăratul Traian a sădit, a altoit nobila viță română în tulpina vânjoasă a rezistentului neam dacic, dând astfel naștere poporului nostru român.Ca o sentinelă neadormită și credincioasă a organizației și civilizației române, a răspândit acest popor lumina culturii latine, făcând aceste plaiuri și ținuturi – pe atunci încă sălbatice – în “Dacia Felix”.

Dar năvala Hunilor și a numeroaselor hoarde barbare – câte s-au strecurat pe aicea în curs de veacuri – nu numai că ne-au stingherit în munca și opera noastră, ci ne-au înfrânt pentru multă vreme, și ceeace a fost mai rău pentru noi, ne-au divizat, ne-au împărțit. Astfel, cu timpul am ajuns unii în jurul Maghiarilor, dedați dela fire, ca și ceilalți Turani, a trăi din sudoarea altora; iar alții au ajuns în robia Turcilor, mai târziu a Germanilor și a țarismului rusesc.

Mai lungă a fost robia noastră, a Românilor din Ungaria și Transilvania.V-aș amărî prea tare sufletele și aș prea întuneca seninătatea acestui frumos praznic național, dacă v-aș înfățișa icoana amănunțită a lungilor noastre suferințe din cursul acestor veacuri. Amintesc numai:

• Cum am zăcut veacuri întregi în cea mai neagră iobăgie;

• Cum am fost proscriși de legile nu numai aspre, ci draconice ale lui Verboczy;

• Cum în atâtea rânduri ne-am pierdut pe toți conducătorii;

• Cum ne-au sfâșiat chiar credința strămoșească;

• Cum au rupt legăturile canonice și firești ale bisericei noastre cu biserica mama a fraților de dincolo;

• Cum ne-au bătut păstorii, ca să se risipească mai ușor turma;

• Cum au hrănit cu scump sângele nostru toate lipitorile lepădăturilor străine, s.a.

Dară cu toate astea – precum după vorba lui Alecsandri “Ceahlăul sub furtună nu cade mușuroi” -, așa și puterile neamului românesc nu au putut fi sdrobite pentru totdeauna.

Din contră! Mulțumită puternicei însușiri a poporului de a spori văzând cu ochii, s-a împlinit față de noi cuvântul poetului:

“Barbarii vin, barbarii trec, Românul îi petrece; Și – unde unul a căzut – răsar în locu-i zece.”

Astfel codrul neamului a odrăslit mereu, suplinind nu numai golurile marilor jertfei, ci am fost chiar în stare să dăm lumii – pe lângă multe altele – și eroi, ca Ioan Corvinul, carele – ca și Ștefan cel Mare – a frânt puterea semilunei păgâne, pe Matei Corvinul,tot roman, care a fost cel mai mare rege al Ungariei.Însă cu cât începeau să iasă la iveală mai bine strălucitele noastre însușiri strămoșești cu atâta se sileau mai tare turanicii tirani a ne asupri și strâmtora.

Orbiți de gogorița “ideii de stat național maghiar“ nu s-au rușinat a născoci cele mai drăcești căi și mijloace cu scopul hotărât de a ne desființa și maghiariza. De o parte Habsburgii haini și meșteri întru a semăna intrigi și discordiei între popoarele fostei monarhii, ca astfel să le poată domina și să se poată susținea, Contele negru Iuliu Andrassy, pe care intenționează republica maghiară a-l trimite ca delegat la tratativele de pace, a declarat în camera ungară: “Cauza naționalităților din Ungaria este chestie de putere, nu de drept”.

Mai ales ceeace au făcut cu noi în anii din urmă, trece toate marginile. Strigau la cer răsbunare nedreptățile, cari trebuia să le suferim. Ne durea mai ales încătușarea sufletului nostru românesc și răpirea școalelor, căci n-am uitat nici o clipă admoniția dela 1848 a marelui Bărnuțiu:

“Și cu cât vor învăța mai mulți români la școlile străine, cu atât va pierde națiunea mai mulți fii”.

Fiecare fiu înstrăinat era o bucată ruptă cu dureri din trupul nostru.

În fața asupririlor și a nedreptăților, pe cari nu le puteam opri, ne-am retras resemnați la vetrele familiilor și la altarele bisericilor noastre; și acolo am străjuit cu neadormită grijă și am salvat scumpele comori ale sufletului: legea, limba, datinile strămoșești și toată moștenirea ființei noastre etnice de Români.

Dar asupririle acestea – deși ne-au împestrițat cu străini pământul strămoșesc prin colonizări și cu toată forța mijloacelor de guvernământ, ne-au înstrăinat orașele, ne-au ținut în neștiință, împiedecând aproape orice progres – totuși nu ne-au putut istovi, ci ne-au făcut mai rezistenți, ne-au întărit, ne-au închiegat. Iară țara fraților din regatul liber a devenit pentru noi steaua strălucitoare a nădejdilor noastre de mai bine.

Prinzând curaj, am întețit tot mai mult lupta noastră politică pornită în contra opresorilor noștri, cristalizând tot mai clar ținta aspirațiunilor noastre naționale.La anul 1866 scrie Papiu Ilarian unui deputat român din parlamentul ungar:

“Românii să pretindă curat și simplu, ca să fie națiune politică egală…

Numai înainte cu curaj și cauza voastră va ajunge la cunoștința Europei – și atunci ați câștigat totul”

.Bărbăteștile lupte politice ale episcopilor și fruntașilor noștri conducători, pecetluite cu însemnate jertfe de mucenici naționali, formează pagini strălucite ale trecutului nostru întreg.Ele au convins pe marile popoare, cari conduc destinele lumii despre Sfințenia și despre îndreptățirea aspirațiunilor noastre spre libertate.

Și când tiranii noștri seculari au intrat și în sfintele noastre biserici și ne-au pângărit altarele lor, pe cât de sfinte pe atât de românești, frații noștri liberi n-au mai putut suferi umilirea noastră. Atunci mai marele fiu al marelui său părinte Ioan Brătianu – în casa căruia s-au cultivat cu sfințenie cultul desrobirii noastre, cu aprobarea plină de însuflețire a tuturor factorilor competenți, urmați de toată țara – a sfătuit din poziția sa plină de răspundere pe Vodă, să scoată sabia și să înceapă lupta alăturea de acele popoare, pe a căror steag este scris “Înfrângerea tiraniei, biruința dreptății și eliberarea popoarelor asuprit”.

Ajutorul celui de sus a fost cu ele și cu noi; căci după cum spunea Nicolae Bălcescu:

“Dumnezeu a lăsat libertatea pentru popoare; și cine se luptă pentru libertate, se luptă pentru Dumnezeu”.

După 52 luni de uriașe jertfe și de mult sânge românesc vărsat în lupte crunte, a biruit sfânta și mântuitoare poruncă din solia puternicului Mesia – Wilson:

“Tot poporul trebuie să aibă libertatea de a fi stăpân pe sine și a-și croi însuși viitorul și soarta”.

Ca să ne folosim și noi Românii din Ungaria și Transilvania de dreptul cuprins în acest evanghelic principiu, am venit la această istorică și măreață adunare națională în străvechea Alba-Iulia, de care ne leagă amintirea celor mai crude chinuri și suferințe, dară și cea mai sfântă nădejde.

Deși au trecut decenii, chiar veacuri de atunci, totuși și acum aud, cum geme de adânc din fundul temniței regele munților Iancu, aud mai ales suspinele, vaietele și sfâșietoarele urlete de durere ale mucenicilor Horia și Cloșca, cari aici au fost trași pe roată.

Sub impresia acestor amintiri, amare, sub impresie proaspetelor noastre suferinți din anii războiului… care Român mai poate dori, să mai trăim în același Stat cu Maghiarii? Cine ar dori aceasta, nu poate fi Român. Promisiunile deșarte din cursul veacurilor ne-au învățat a nu mai avea în Maghiari nici o încredere.

Dar chiar de s-ar fi șters din sufletul nostru orice amintire a muceniciei noastre de veacuri încă nu ne putem gândi la altceva decât la aceea, ce au hotărât și făcut frații din Basarabia și Bucovina, adică la Unirea cu scumpa noastră Românie, alipindu-i întreg pământul strămoșesc.

Aceasta trebuie să fie singura noastră tendință firească; doară idealul suprem al fiecărui popor, ce locuiește pe un teritoriu compact, trebuie să fie unitatea sa națională și politică. Am fi niște ignoranți, vrednici de disprețul și râsul lumii, dacă în situația de azi am avea altă dorință.

Numai din unirea tuturor Românilor de pretutindeni vor putea răsări astfel de producte și manifestațiuni ale geniului nostru național, cari prin însușirile lor specific românești să contribuie la progresul omenirii.Deci – oricât de tare ar fi gardul Carpaților care până acum ne-a despărțit de frații noștri – totuși și aici – în atmosfera tradițiilor lui Mihai Viteazul – nu pot decât să exclam împreună cu poetul Rădulescu Niger:

“Hotarele de astăzi sunt margini trecătoare, de care timpul râde; Căci el pătrunde-n taina ursitei viitoare, când ele s-or deschide!”

Ceasul deschiderii a sosit. Nu putem și nici n-am avea lipsă să rătezăm Carpații, căci ei sunt și trebuie să rămână și în viitor inima Românismului, dar simțesc că astăzi prin glasul unanim al mulțimii celei mari, vom deschide larg și pentru totdeauna porțile Carpaților, ca să poată pulsa prin arterele lor cea mai caldă viața românească și ca prin aceasta să ni se înfăptuiască:

“acel vis neîndeplinit, copil al suferinței, de-al cărui dor au adormit și moșii și părinții.”

Am ferma nădejde, că precum noi cei adunați la Alba-Iulia am hotărât azi cu glas unanim Unirea cu România, așa și glasul întregei națiuni se va concentra asupra singurei dorințe pe care o pot exprima în trei cuvinte: Pân-la Tisa! Amin!…”

Preluare : ioncoja.ro