“În cadrul Serilor culturale de la Muzeul Mitropoliei Clujului, aflat la demisolul Catedralei Mitropolitane din Cluj-Napoca, Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului organizează joi, 2 noiembrie 2023, începând cu ora 19:00, un eveniment cultural intitulat „Catedrala din inima Clujului”.

Cu acest prilej, vor fi lansate volumele: „Catedrala Ortodoxă din Cluj (1923-2023). 100 de ani de la punerea pietrei de temelie” și „Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului (1973-2023). Întâiul episcop-vicar”, apărute la Editura Renașterea.

Cele două volume surprind două momente istorice importante din viața eparhiei clujene și marchează împlinirea a o sută de ani de la punerea pietrei fundamentale a Catedralei Ortodoxe, respectiv o jumătate de veac de la ridicarea Eparhiei Clujului la rangul de Arhiepiscopie, a titularului ei la rangul de arhiepiscop, dar și alegerea, hirotonirea și instalarea întâiului episcop-vicar.”, scrie pe pagina sa de facebook Mitropolia Clujului, Maramureșului și Sălajului

Foto: Facebook / Mitropolia Clujului, Maramureșului și Sălajului

Articolul 2 Noiembrie 2023 – eveniment cultural intitulat „Catedrala din inima Clujului” apare prima dată în Glasul.info.

Centenarul Marii Uniri sărbătorit și în Israel printr-un eveniment intitulat “Toamnă românească la Zikhron Ya’akov”

Articolul Centenarul Marii Uniri sărbătorit și în Israel printr-un eveniment intitulat “Toamnă românească la Zikhron Ya’akov” apare prima dată în Glasul.info.

Am fost invrednicit de inalta cinste de a fi ales membru al acestei ilustre institutii intr-un moment cind s-a procedat la o largire a cadrelor academice, largire ceruta, daca nu ma insel, de sporul spiritual al tarii. Ales fara inaintas, ivirea mea aici intre Domniile Voastre are oarecum aspectul unei generari spontane.

Trebuie sa recunosc ca imprejurarea aceasta ma stanjeneste putin, deoarece imi rapeste posibilitatea si norocul, date pana acum in chip de la sine inteles, de a face, intrand sub aceasta cupola, elogiul unui nemuritor disparut trupeste, dar care n-a incetat sa fie prezent, gratie infaptuirilor de o viata.

Va rog sa-mi acordati totusi potrivit obiceiului statornicit, dreptul nescazut de a face astazi, aici, elogiul unei alte nemuritoare prezente care n-a ocupat nici un scaun in aceasta nobila incinta. Prezenta nemuritoare la care ma refer nu e legata de nici un nume, nu ravneste la nici o lauda, si e raspandita in spatiul din preajma noastra, cat tine intinderea imparateasca a tarii. Vreau sa vorbesc despre singura prezenta inca vie, desi nemuritoare, nemuritoare desi asa de terestra, despre unanimul nostru inaintas fara de nume, despre: satul romanesc.

Pe 5 iunie 1937  Lucian Blaga a rostit discursul de recepție la Academia Română intitulat „Elogiul satului românesc”

N-as putea rosti cuvantul ca as fi facut vreodata cercetari tocmai sistematice si cu stricte intentii monografice cu privire la satul romanesc. Satul traieste in mine intr-un fel mai palpitant, ca experienta vie. Sunt fiu de preot – toata copilaria, o fantastic de lunga copilarie, adolescenta, intaia tinerete pana la varsta de douazeci si atatia ani, le-am petrecut, cu intreruperi impuse de nomadismul sezonier al scolarului, la sat, sau in nemijlocita apropiere, in orice caz in necurmat contact cu satul natal.

Sufletul, in straturile cele mai ascunse ale sale, mi s-a format deci sub inraurirea acelor puteri anonime, pe cari cu un termen cam pedant m-am obisnuit sa le numesc “determinante stilistice” ale vietii colective. Ceea ce scoala romaneasca sau straina au adaugat, cred ca n-a putut sa altereze prea mult o substanta sufleteasca modelata dupa niste tipare cu atat mai efective, cu cit se impuneau mai inconstient si mai neintrerupt.

Scoala felurita, a noastra si uneori mai putin a noastra, mi-a inlesnit doar distantarea contemplativa, care mi-a ingaduit sa vorbesc cu oarecare luciditate despre realitatea sufleteasca a satului si despre tiparele ei. Voi vorbi prin urmare despre satul romanesc, nu ca un specialist, care si-a potrivit in prealabil metodele in laborator si porneste pe urma sa examineze pe din afara un fenomen.

Voi vorbi despre satul romanesc din amintire traita si facand oarecum parte din fenomen. Voi incerca in putine cuvinte sa actualizez mai ales ceea ce copilul stie despre sat si despre orizonturile acestuia. Copilaria petrecuta la sat mi se pare singura mare copilarie. Cine nu priveste in urma sa peste o asemenea copilarie, mi se pare aproape un condamnat al vietii (cer scuze tuturor citadinilor de fata, pentru aceasta afirmatie!).

Copilaria si satul se intregesc reciproc alcatuind un intreg inseparabil. S-ar putea vorbi chiar despre o simbioza intre copilarie si sat, o simbioza datorita careia fiecare din parti se alege cu un castig. Caci, pe cat de adevarat e ca mediul cel mai potrivit si cel mai fecund al copilariei e satul, pe atat de adevarat e ca si satul la randul lui isi gaseste suprema inflorire in sufletul copilului.

Exista un apogeu exuberant, invoit si baroc, al copilariei, care nu poate fi atins decat in lumea satului, si exista de alta parte aspecte tainice, orizonturi si structuri secrete ale satului, cari nu pot fi sezisate decat in copilarie. Cert lucru, pentru a afla ceva despre viata satului si despre prelungirile ei cosmice, e gresit sa iscodesti sufletul taranului matur cu zarea retezata de nevoile vietii, de mizeriile si de cele o suta de porunci ale zilei.

Pentru a-ti taia drum spre plenitudinea vietii de sat trebuie sa cobori in sufletul copilului. Copilaria e de altfel varsta sensibilitatii metafizice prin excelenta. Si satul, ca zariste integrala, are nevoie de aceasta sensibilitate pentru a fi cuprins in ceea ce cu adevarat este. Copilaria mi se pare singura poarta deschisa spre metafizica satului, spre acea stranie, si fireasca in acelasi timp, metafizica, vie, adapostita in inimile care bat subt acoperisele de paie, si oglindita in fetele bantuite de soarta, dar cu ochii atarnati de cer.

Mi-aduc aminte: vedeam satul asezat inadins in jurul bisericii si al cimitirului, adica in jurul lui Dumnezeu si al mortilor. Aceasta imprejurare, care numai tarziu de tot mi s-a parut foarte semnificativa, tinea oarecum isonul intregei vieti, ce se desfasura in preajma mea. Imprejurarea era ca un ton, mai adanc, ce imprumuta totului o nuanta de necesar mister. Localizam pe Dumnezeu in spatiul ritual de dupa iconostas, de unde il presimteam iradiind in lume. Nu era aceasta o poveste, ce mi s-a spus ca multe altele, ci o credinta de neclintit. Faceam o transanta deosebire intre “povesteapoveste” si “povestea adevarata”. Topografia satului era plina de astfel de locuri mitologice.

La fiecare pas perspectivele se adanceau si se inaltau. Tinda vecinului, totdeauna foarte intunecoasa, era fara doar si poate, un loc in care, cel putin din cand in cand, si mai ales Dumineca, se refugia diavolul. Nu am incercat intr-o zi, cu alti douazeci de copii, toti patrunsi de fiorii unui sfant razboi, sa-l izgonim starnind cu fel si fel de unelte niste zgomote ca de trib african ?- Undeva langa sat era un sorb ; convingerea noastra era, ca acel noroi fara fund raspunde de-a dreptul in iad de unde ieseau si clabucii.

Trebuie sa te transpui in sufletul unui copil, care sta tacut in marginea sorbului, si-si imagineaza acea dimensiune “fara fund”, ca sa ghicesti ce poate insemna pentru om o geografie mitologica. Iar in rapa rosie, prapastioasa, din dealul viilor, salasluia aievea un capcaun. Satul era astfel situat in centrul existentei si se prelungea prin geografia sa de-a dreptul in mitologie si in metafizica. Acestea alcatuiau pervazul natural si de la sine inteles al satului. Satul exista in constiinta copilului ca o lume, ca unica lume mult mai complex alcatuita si cu alte zari, mai vaste, decat le poate avea un mare oras, sau metropola, pentru copiii sai.

Atingem cu aceasta deosebirea esentiala dintre “sat” si “oras”. Satul nu este situat intr-o geografie pur materiala si in reteaua determinantelor mecanice ale spatiului, ca orasul ; pentru propria sa constiinta satul este situat in centrul lumii si se prelungeste in mit. Satul se integreaza intr-un destin cosmic, intr-un mers de viata totalitar dincolo de al carei orizont nu mai exista nimic.

Aceasta este constiinta latenta a satului despre sine insusi. Indraznesc sa fac afirmatia, fiindca asa e inteles si trait satul, in apogeul copilariei, varsta care singura poseda perfecta afinitate cu modul existential al satului. Sa privim in schimb orasul. Copilul se pierde aici parasit de orice siguranta. La oras constiinta copilului e precoce molipsita de valorile relative ale civilizatiei, cu care el se obisnuieste fara de a avea insa si posibilitatea de a o intelege. Cred ca nu exagerez spunand ca la oras copilaria n-are apogeu ; orasul taie posibilitatile de desvoltare ale copilariei ca atare, dand sufletelor de graba o indrumare batranicioasa.

La oras copilul este in adevar “tatal barbatului”, adica o pregatire pentru varstele seci! La sat copilaria e o varsta autonoma, care infloreste pentru sine. Omul crescut la oras parvine sa inteleaga sau sa se prefaca a intelege cauzalitatile imprejmuitoare, dar el nu face personal niciodata experienta vie a lumii ca totalitate, adica o experienta muiata in perspective dincolo de imediat si de sensibil. A trai la oras inseamna a trai in cadru fragmentar si in limitele impuse la fiecare pas de randuielile civilizatiei. A trai la sat inseamna a trai in zariste cosmica si in constiinta unui destin emanat din vesnicie.

Imi iau voie sa evoc o conversatie intre copii – nu inventata pentru a broda literatura pe marginea ei. Reproduc conversatia de pe discul de ceara al celei mai fidele memorii. Nu aveam mai mult de 7 ani. Eram vreo 5 baieti, toti cam de aceeasi varsta; stam in cerc, calmi, in mijlocul ulitei, pe inserate. Nu mai stiu in ce legatura s-a intamplat ca unul sa arunce intrebarea: “Cum o fi cand esti mort?”. Unul dintre noi a raspuns neintirziat, ca iluminat : “Mort trebuie sa fie ca si viu. E asa ca nici nu stii ca esti mort.

Noi bunaoara stam aici in cerc si vorbim, dar poate ca suntem morti, numai ca nu ne dam seama”, inca o data, – scena s-a petrecut intocmai. N-am impodobit-o cu nici un detaliu imaginar. Mi-aduc desavarsit de bine aminte si de fiorul incercat in fata prapastioasei perspective deschise prin raspunsul acelui baiat. Era acel cutremur, ce-l incerci in copilarie, ca si mai tarziu, cand calci prin preajma ultimului hotar. O fetita, prietena de joaca, se catara in prunii cimitirului, crescuti din morminte. Spunea sarind, ca vrea sa vada ce “gust au mortii”, si incerca prunele. Cand musca dintr-o pruna amara, spunea ca mortul de la radacina trebuie sa fi fost rau. Cand nimerea in alt pom o pruna dulce, zicea ca mortul de la radacina, trebuie sa fi fost om bun.

LUCIAN BLAGA
5 iunie 1937

“Izvoade – eseuri, conferinte, articole”, Editura Minerva, Bucuresti, 1972, p. 2, via Ziaristi Online

Articolul Pe 5 iunie 1937 Lucian Blaga a rostit discursul de recepție la Academia Română intitulat „Elogiul satului românesc” apare prima dată în Glasul.info.