Aşadar, să reflecteze: nu cumva viciul să se instaleze în sufletul lui din neglijenţă, ca nu cumva curăţenia şi atenţia gândului către Dumnezeu să înceteze, ca nu cumva sfinţenia Duhului şi luminarea care vine de acolo în suflet să se întunece. Pentru că, dacă cele menţionate se dezvoltă bine, pasiunile trupului nu vor găsi în nici un caz prilej să se trezească atunci când sufletul se îndeletniceşte cu cele de mai sus şi nu oferă prilej trupului pentru trezirea pasiunilor. Căci dacă de multe ori, când reflectăm cu gând stăruitor, ceva pentru viaţă, vederea şi urechea rămân impasibile şi întreg sufletul este atent la gândire, lăsând senzaţiile izolate, cu atât mai mult nu vom avea timp să gândim la patimi, dacă dragostea dumnezeiască prinde vigoare în sufletul nostru. Dar chiar dacă cumva acestea s-ar răzvrăti puţin, ele vor fi liniştite îndată cu superioritatea sufletului. Căci spune-mi, ce este mai bine, să imităm pomii fructiferi, care şi pe ei se umplu până sus şi pe alţii îi bucură de roadele lor, sau să ne facem asemenea plantelor care se ofilesc de căldură şi secetă, şi să fim – după profet – sfeclă pe jumătate coaptă, care nu poate să fie întrebuinţată nici pentru nevoile familiei (deşi avem în noi de la natură puterea pentru tratamentul care ne este necesar), şi să urmărim adevărul pe jumătate, numai pentru suflet, nu şi pentru trup? Căci dacă am fi fost stabiliţi fără trup, ar fi fost necesar să cercetăm ceea ce este mai de preţ numai pentru suflet; dar fiindcă omul este dublu, dublă se cuvine să fie şi căutarea virtuţii, obţinând-o şi prin oboselile trupului şi prin exercitările sufletului. Dar oboselile trupului nu sunt nelucrarea, ci munca.[1]

Cumpătarea unui lucru: „(…) Se cuvine ca acela care cumpără să fie cu mai multă grijă decât cel care vinde, ca să nu dea un preţ mai mic decât valoarea (lucrului).[2] Iar amândoi    să-şi aducă aminte de cel care a zis: «nu e bine să păgubeşti pe bărbatul (omul) drept»[3].”

3 aprilie 2014,  Ionel Cioabă

[1] Sf. Vasile cel Mare, Constituţiile ascetice, apud. Ziarul Lumina, 16 aprilie 2008

[2] Sf. Vasile cel Mare, Regulile mici, Î. 285, în PSB, vol. 18, p. 445

[3] Pilde 17, 26.

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator – Nihil Sine Deo – PRESĂ LIBERĂ

Articolul Despre cumpătare apare prima dată în Glasul.info.

Acestea au fost întrebările:

Hristos a înviat! Vă mulțumesc că ați acceptat invitația noastră.

1. Despre poporul român vorbiți la superlativ. Referendumul din 2018 a picat, eu nu mă așteptam la asta. Mai e nădejde pentru noi, ca neam, deși parcă ne tot depărtăm de Dumnezeu?
2. Sunteți parte din Comitetul proiectului Coaliția pentru Constituție (familiesilibertate.ro). De ce e nevoie de un nou referendum și de ce trebuie protejat și numerarul? Vă rog să ne oferiți detalii despre stadiul inițiativei și cum putem semna și/sau sprijini un asemenea proiect vital României.
3. Mi se pare mie sau cultura (film, teatru, poezie) e tot mai vulgară? S-a prostituat. Există vreo speranță de revenire la o cultură care să vindece, să înnobileze suflete, nu să le murdărească?
4. V-am citit mai multe dintre cărți, punîndu-le la suflet. M-am îndrăgostit și de Dulci. Ce a lăsat ea ca moștenire, în urma sa, unui puric, cît și nouă?

• Reporter: Radu Buțu,
• Montaj: Ionel Cioabă

Articolul Interviu cu maestrul DAN PURIC | VIDEO apare prima dată în Glasul.info.

Luând ca reper cuvintele marelui teolog Dumitru Stăniloae „credinţa nu este antiştiinţifică, dar ea respinge ideea că ştiinţa e totul; văzând mărginirea ei la cele materiale, nu putem reduce lumea la materie, sărăcindu-o”, am constat cu tristeţe, că persoane cu funcţii de răspundere pe linie de învăţământ în ierarhia Bisericii Ortodoxe, dau dovadă de o evidentă incultură pedagogică, de o argumentaţie derizorie atunci când sunt puşi în situaţia de a pleda pentru necesitatea predării religiei în şcoli. O astfel de incompetenţă şi diletantism se poate vedea, din păcate, şi la mulţi dintre profesori, ba chiar şi la inspectorii şcolari de specialitate. Aceleaşi probleme le descrie fără menajamente şi marele pedagog Constantin Cucoş în cartea sa „Educaţia religioasă”. Educaţia în spiritul valorilor religioase nu este numai o chestiune a clericilor ci şi a laicilor. Unde este vorba de educaţie trebuie să fie prezent şi pedagogul. Mediile de informare vizuală au influenţă nefastă asupra tinerilor drept pentru care educaţia religioasă compensează lipsa educaţiei familiale şi şcolare. Chiar dacă tindem către o societate democratică, un minim de cenzură axiologică şi deontologică trebuie să prezideze activitatea specifică de mediatizare. Nu se poate transmite orice şi oricum. Nu e drept şi moral ca mass-media să  năruiască printr-un simplu gest ceea ce construieşte şcoala, familia, Biserica, etc. Şi instanţele mediatice trebuie să fie responsabilizate în perspectiva realizării unor sarcini educativ. Etalarea crimelor pe primele pagini de ziar, vizualizarea în detaliu a consecinţelor unui fapt criminal, produc un şoc psihologic cu urmări de multe ori imprevizibile şi întârziate asupra cititorilor, auditorilor sau telespectatorilor. Imaginile se sedimentează în străfundurile fiinţei noastre, generând tot felul de nevroze sau dereglări de comportament.[1]  Iată deci care este rolul educaţiei religioase în şcolile româneşti.

         Privind consecinţele lamentabile care decurg din practicarea unui învăţământ religios superfial, se poate concluziona că numai solidaritatea de concepţie şi de metodă a pecialiştilor pedagogi, dar şi teologi ne poate feri de alunecarea pe panta improvizaţiei şi derizoriului. Realizând un învăţământ religios de calitate ne putem lipsi de o religie degradată în credulitate şi superstiţie, astfel toate acestea degenerează în „forme hibride de magie măruntă şi religiozitate maimuţărită.”[2]

                   Demonismul mediatic[3]

            Tendinţa de a demoniza mass-media, aparţine unor falşi ortodocşi din România. Ar trebui să ne întrebăm ce câştigăm cu această atitudine dacă nu găsim o alternativă viabilăpentru remedierea acesteia? Se observă că mass-media zilelor noastre a abdicat de la rolul educativ şi că promovează cu nonşalanţă desfrâul, divertismentul “estival” scâbros şi lasciv, muzica deşănţată,  astrologia, vrăjitoria, teorii aparent stiinţifice despre lume şi viaţă, fenomenele U.F.O. şi paranormale, sincretismul religios şi, mai nou, învăţătura cultelor neoprotestante. Azi  vulgaritatea şi prostul gust au devenit, din păcate, sinonime cu libertatea de expresie! “Asta cere publicul” se spune ca un pretext scuzabil, însă, fără doar şi poate, gusturile se mai şi educă. Dar să nu dăm vina doar pe comunicarea mediatică în sine, ea este, după cum îi spune şi originea, un “mijloc”, un… simplu mijloc. Cei ce alegem suntem noi, cei ce ascultăm radioul, cei ce privim la televizor şi cei ce citim ziare. Putem lupta, spre exemplu, împotriva unei aşa mari invenţii cum este televiziunea? E rău televizorul? El e doar un mijloc… Noi, cei ce alegem, alegem bine sau rău. Tot la fel, am putea spune că şi descoperirea hârtiei sau a tiparul sunt lucruri rele, căci se tiparesc puţine cărţi bune şi mult prea multe cărţi proaste. Nu este onest să-i învăţăm pe creştinii noştri să aibă discernământ, să aleagă ce-i bun de acolo “aşa cum albina culege nectarul din florile bune”? Parintele Teofil de la Sâmbata de Sus, în stilul său, spunea că, dacă televizorul nu-i stricat, este bun. Şi Părinţii Bisericii spuneau în acelaşi duh că nu vinul e rău, ci beţia, nu femeia e rea, ci curvia etc. Biserica se adresează prin excelenţă tuturor fiilor ei, nu doar unor enclave care detestă societatea deschisă şi demonizează mass-media…. Biserica nu ne îndeamnă să ieşim din societatea civilă, să întoarcem spatele lumii… Trebuie să trăim în lume, ca şi cum nu am face parte din ea în sensul pe care Sfântul Pavel, prin excelenţa deschis către lume, îl prezintă în Epistole când spune: Căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutam pe aceea ce va sa fie (Evrei 13, 14). Acelaşi neînfricat Apostol afirma: Aşadar, dacă aţi înviat împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus, unde se află Hristos, sezând de-a dreapta lui Dumnezeu; Cugetaţi cele de sus, nu cele de pe pământ (Coloseni 3, 1-2). Cum se face că tocmai autorul acestor versete, Sfântul Pavel, este prin excelentă un om al comuniunii şi comunicării, un om al lumii? Evident că, cine traieşte în cetate şi întoarce spatele lumii reale, cine rămâne indiferent sau impasibil faţă de cele ce se întamplă în lume, trădează puţina iubire faţă de oameni (excepţie făcând monahii care au părăsit lumea nu pentru că au detesta-o, ci chiar din dragoste pentru ea; mulţi cred, pe bună dreptate, că pentru rugaciunile lor Dumnezeu mai ţine lumea). De aceea, cred că se cuvine să ne călăuzim după Sfântul Pavel, căci el mărturisea cu dragoste Evanghelia pe pământ şi inima îi era permanent la Cer. Este adevărat, după cum afirma şi Danion Vasile, că “mass-media este Evanghelia zilelor noastre; este lumina după care se călăuzesc masele de oameni care aşteaptă vestea cea bună a fericirii pământeşti”[4].

            E o realitate. Totul se învârte azi în jurul comunicarii mediatice. Ea e o forţă ce nu ar trebui să o mai neglijăm, ea formează, ea creşte tinerii de azi. Nu câştigăm nimic dacă o demonizăm. Dacă ochii şi urechile a milioane de români sunt îndreptaţi spre presa, radio şi televiziune este şi datoria noastră, a celor ce mărturisim după putere Cuvântul Mântuitorului, de a veni şi pe acest drum în întampinarea acestora mici pentru care Hristos a murit. Bineinţeles că Evanghelia trebuie să fie vestită pe calea tradiţională a pastoraţiei; predica se ţine de la amvon, catehizarea se face în biserică şi la orele de religie, dar nu ne mai putem îngadui să ignoram acest mijloc prin care Cuvântul lui Hristos poate ajunge la oamenii ce-şi spun: “nu le am p-astea cu Biserica”… Chiar dacă aceste șabloane sunt necesare pentru transmiterea mesajului evanghelic se poate spune astfel, că Biserica lui Hristos trebuie să mergă dincolo de tipare și coduri, să găsească căile accesilile pentru sufletele credincioșilor în funcție de pregătirea lor intelectuală și fondul lor sufletesc.

Ionel Cioabă, 14 februarie 2014

[1] Constantin Cucoş, Educaţia Religioasă, Ed. Polirom, 1999, pag 115

[2] Ibidem, Mircea Eliade, Sacrul şi profanul

[3]  articol publicat în sǎptǎmânalul Polemika, an IV, nr 150, 14-20 august 2009,

[4] Laurenţiu Dumitru, Tinerii pe calea Întrebărilor, apud.Danion Vasile, Cartea nuntii. Cum sa-mi intemeiez o familie?, Editura Nemira, 2003, p. 101 (reeditata şi la Editura Egumenita).

Articolul Demonismul mediatic apare prima dată în Glasul.info.

Cu certitudine, un profesor bun al şcolii de astăzi, care educă pentru lumea de mâine, nu îşi poate îndeplini rosturile dacă acestea sunt structurate după logica zilei de ieri. În contextele actuale sociale şi educaţionale, dinamice, plurale, intercorelate, „portretul robot” al profesorului eficient se construieşte „în mişcare”, capătă noi contururi, se îmbogăţeşte constant cu noi dimensiuni. Noi solicitări sunt adăugate clasicului profil de competenţă al cadrului didactic, chemat să gestioneze spaţiul clasei, dar având în acelaşi timp şi deprinderea de a lua în considerare tot ce se dezvoltă în afara şcolii şi influenţează direct sau indirect educaţia. Acesta este ca atare nu numai un bun psihopedagog, un bun specialist al unei discipline, ci este solicitat concomitent să acţioneze „din perspectiva unei munci sociale, a unei angajări ca facilitator cultural, ca actor social sau cetăţean”[1].Am constatat că eficienţa, succesul managementului clasic al profesorului depinde de o serie de cerinţe, norme, reguli ale acţiunilor specifice, desfăşurate prin predarea- învăţarea- evaluarea istoriei. Dar există o nevoie reală, explicită pentru acest management? Îl solicită elevii sau însuşi profesorul? Ce metode să folosească profesorul pentru a cunoaşte nevoia reală a elevilor de management eficient? Ce servicii educaţionale să le fie oferite în cadrul lecţiilor sau al activităţilor opţionale, la istorie, de către profesor? De acest aspect se ocupă marketingul educaţional, ca ramură a marketingului general, iar profesorul-manager, pentru activitatea la clasă va adopta doar unele aspecte[2]. Marketingul este un element esenţial al managementului strategic al profesorului, influenţând deciziile sale de proiectare, organizare, coordonare şi evaluare. În plan psihosocial este un mijloc de conştientizare, motivare, participare a elevilor la relizarea tocmai a ceea ce au formulat ca aşteptări, propuneri. Profesorul trebuie să se informeze, să cunoască aşteptările părinţilor şi elevilor, să participe la stagii de formare continuă, dar mai ales să aplice principii de marketing în managementul predării istoriei. Procesul de marketing pentru profesorul-manager presupune cunoaşterea, identificarea, evaluarea iniţială a aşteptărilor nevoilor de formare-informare-educare prin activitatea şcolară, dar şi prin cea extraşcolară la propria disciplină. Aceasta înseamnă progresiv[3]:

a)   analiza cerinţelor actuale de formare-dezvoltare a personalităţii elevilor şi a bazei pedagogice de susţinere teoretică şi practică;

b)  analiza cerinţelor şi conţinutului curriculumului general şi specific al disciplinei sale şi definirea posibilităţilor de adaptare la condiţiile concrete ale activităţii sale;

c)  identificarea, analiza aşteptărilor şi nevoile elevilor, părinţilor, raportarea lacurriculumul dat, la condiţiile şcolii. Aceste nevoi pot corespunde obiectivelor şi ofertei curriculare, dar pot fi şi diferite, rezolvabile prin curriculumul opţional.

   “Obiectivul general vizează fomarea-dezvoltarea unei personalităţi capabile să se angajeze creator în plan cultural-cultural-etic”.(Sorin Cristea) Educarea şi exprimarea însuşirilor proprii personalităţii elevilor se realizează prin crearea unor contexte situaţionale eliberate de stereotipii, astfel încât cei care învaţă să fie antrenaţi şi să participe la dobândirea deprinderilor şi strategiilor intelectuale instrumental-creative, specifice unor domenii de cunoaştere[4]. Activizarea este o condiţie a optimizării procesului didactic pentru că arată cum să se înveţe mai bine, cum să se înţeleagă datele ştiinţifice predate. Prin intermediul unor strategii descoperă şi se dezvoltă potenţialul intelectual al elevilor, în spiritul libertăţii, originalităţii şi independenţei în gândire. Acestea solicită imaginaţia, gândirea divergentă, inteligenţa creativitatea, atitudinile, interesele, motivaţia şi trăsăturile caracteriale[5]. Recurgând la strategii care permit exprimarea personalităţii (elaborarea de proiecte, asaltul de idei, studiul de caz,etc.), profesorul îi îndrumă pe elevi spre:

• culegerea şi valorificarea unor date, altele decât cele din manual;
• elaborarea şi evaluarea unor idei;
• toleranţă faţă de ideile noi sau faţă de ideile altora;
• analiza şi comentarea eventualelor erori;
• reformularea într-o viziune personală a unor opinii;
• afirmarea unor atitudini critice;
• independenţă în elaborarea judecăţilor;
• manifestarea interesului pentru nou;
• cultivarea personalităţii neconformiste;

    Teoretic, participarea arată acceptarea, împărtăşirea ideilor, aspiraţiilor, strategiilor, relaţiilor la nivelul unui grup, care devin motive pentru implicarea în acţiunile acestuia, de conducere pentru rezolvarea cu succes a obiectivelor asumate[6].Activizarea elevilor presupune menţinerea lor într-o stare de trezie intelectuală, de încordare plăcută, de căutare a soluţiilor la o serie de situaţii-problemă, pe care le provoacă profesorul. A fi activ înseamnă a gândi, a medita, a raţiona, a merge pe firul unei idei.  Premisa de la care am pornit constă în aceea că elevul este subiect al învăţării, este implicat şi cointeresat în a face, a cunoaşte, a întreprinde. Tot ceea ce primeşte individul din exterior este selectat, organizat şi interpretat într-un mod propriu şi creativ. Lumea se reflectă diferenţiat în mintea şi sufletul unui copil. Există atâtea lumi, câte minţi şi spirite o reflectă. Prin actul predării, realitatea se reconstruieşte, iar noi înşine ne modelăm în raport cu datele ei[7]. Învăţarea este un proces de restructurare a edificiului interior, de transformare a acţiunilor externe în acţiuni interne, de îmbogaţire permanentă a schemelor cognitive, care rămân deschise şi permisive la mobilitatea lumii exterioare. Gândirea însăşi se formează prin interiorizarea unor scheme de acţiune pe care subiectul le-a exprimat pe cont propriu. Trebuie cultivată voinţa de a acţiona asupra cunoaşterii şi de a nu o primi pasiv. Participarea conşientă presupune o trăire a voinţei de a cunoaşte şi amplificarea, alimentarea continuă a acestei apetenţe[8].

Ionel Cioabă, 22 martie 2014

[1] Constantin Cucoş, Educaţia. Dimensiuni culturale şi interculturale, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, p.201

[2] Elena Joiţa, Management educaţional, Ed.Polirom, Iaşi, 2000, p.92

[3] Ibidem, p.93-94

[4] Ion Albulescu, Mirela Albulescu, Predarea şi învăţarea disciplinelor socio-umane. Elemente de didactică aplicată,Ed.Polirom,  Iaşi, 2000, p.162

[5] Ibidem, p.162

[6] Elena Joiţa, op. cit., p. 96

[7] Constantin Cucoş, Pedagogie, Ed.Polirom, Iaşi, 2002, p. 357

[8] Ibidem, p. 357

Articolul MARKETINGUL EDUCAŢIONAL apare prima dată în Glasul.info.

1. A fi transdiscursiv
Doamne, ce bucuros sunt că am pe masa de lucru, în biroul meu ionaionic, ticsit de volume, şi încă o carte pe care îndrăzneşte a şi-o publica Ionel Cioabă. Se numeşte „Opere politice” (şi e doar primul volet – n.m.I.P.B.).
Sigur că titlul e polemic şi (auto)ironic căci intertextul la Marx, Engels, Lenin ş.a. e evident. În epoca post-modernă, a fi transdiscursiv nu e la îndemâna oricui (fie el filosof, publicist ori comentator (trans)politic).
Citesc, relecturez, mă orientez critic şi încerc această prefaţă. A câta o fi? Ei, ce contează! Am comis sute de asemenea întâmpinări încercând să transgresez orizontul de aşteptare al viitorului şi să întrezăresc profilul autorial în devenire (şi în deveninţă/ diferanţă).
Tinerii, cărora le-am îndrumat paşii, neşovăind eu, ca să performeze ei, au confirmat, Doamne, şi-ţi mulţumesc. Ajută-i Tu, de-acum încolo, căci, de-oi pleca, Tu-rămâne-vei de veghe!

2. Scriitura îndrăgostită
Ce remarc în întreprinderea curajoasă a lui Ionel Cioabă: seriozitate, îndrăzneală, stil ştiinţific, sobrietate bibliografică, redactare atentă, elaborare transparentă, coerenţă internă, atitudine clară (a se citi: tranşantă), poftă de cercetare, directitudine aprofundată, insistenţa metodologică, dezvoltare internă, coerenţă, expresivitate susţinută cu „arme” hermeneutice aplicate.
Apoi nu-mi pot reţine cea de-a doua idee care-mi dă impuls operaţional şi aderenţa civică, ba chiar încântarea unui biet om aflat mai degrabă sub vremuri: Ionel Cioabă care scrie entuziasto-lucid, paradoxalitatea-i fiindu-i totuşi, repet, (auto)controlată, căci în 143 de pagini sunt presărate, argumentativ/ augmentativ exact 332 de note de subsol. Impresionant, nu-i aşa, iubiţii mei comilitoni de cetate, patrie şi europenism.
Fără să cad în antifenomenul unei aderenţe… gratuite, ţin să subliniez în cazul de faţă talentul/ vocaţia unei scriituri îndrăgostite de subiectul/ obiectul său.

3. Actualitatea şi Valoarea
Aşa se face că Ionel Cioabă nu admite superficialitatea, ca şi Valentin Popa ori Adrian Gorun, Vladimir Tismăneanu ori Cristian Pârvulescu, Lucian Boia sau Aurelian Bondrea. Regretatul Şt. Aug. Doinaş mi se confesa, cu nişte destui ani în urmă, că a fi actual trebuie să fie totuna cu a avea valoare, întrucât doar prin axiologie ontologia dobândeşte un plus de semnificaţie.
Cunoscându-se pe sine însuşi – doar aceşti condeieri au şansa să se impună pe piaţa „academică” concurenţială – laboriosul Ionel Cioabă (şi un excelent editor de revistă, Magazin Critic, on-line, cândva şi tipărită pe hârtie – n.m.I.P.B.), de altfel un profesor capabil să ia cu asalt orice redută ideologică, altruist şi posedând arta pedagogică, sare din post- în trans-modernism, fiindcă îmbină avangardist cunoaşterea religioasă cu celelalte tipuri de cognitivitate.
Închei şi această transversalie cu felicitările de rigoare, care vin din partea unui coleg de redacţie la strălucita revistă „Polemika” a lui Doru Strâmbulescu, unde şi el, şi eu, am avut rubrică permanentă.

1. A fi transdiscursiv
Doamne, ce bucuros sunt că am pe masa de lucru, în biroul meu ionaionic, ticsit de volume, şi încă o carte pe care îndrăzneşte a şi-o publica Ionel Cioabă. Se numeşte „Opere politice” (şi e doar primul volet – n.m.I.P.B.).
Sigur că titlul e polemic şi (auto)ironic căci intertextul la Marx, Engels, Lenin ş.a. e evident. În epoca post-modernă, a fi transdiscursiv nu e la îndemâna oricui (fie el filosof, publicist ori comentator (trans)politic).
Citesc, relecturez, mă orientez critic şi încerc această prefaţă. A câta o fi? Ei, ce contează! Am comis sute de asemenea întâmpinări încercând să transgresez orizontul de aşteptare al viitorului şi să întrezăresc profilul autorial în devenire (şi în deveninţă/ diferanţă).
Tinerii, cărora le-am îndrumat paşii, neşovăind eu, ca să performeze ei, au confirmat, Doamne, şi-ţi mulţumesc. Ajută-i Tu, de-acum încolo, căci, de-oi pleca, Tu-rămâne-vei de veghe!

2. Scriitura îndrăgostită
Ce remarc în întreprinderea curajoasă a lui Ionel Cioabă: seriozitate, îndrăzneală, stil ştiinţific, sobrietate bibliografică, redactare atentă, elaborare transparentă, coerenţă internă, atitudine clară (a se citi: tranşantă), poftă de cercetare, directitudine aprofundată, insistenţa metodologică, dezvoltare internă, coerenţă, expresivitate susţinută cu „arme” hermeneutice aplicate.
Apoi nu-mi pot reţine cea de-a doua idee care-mi dă impuls operaţional şi aderenţa civică, ba chiar încântarea unui biet om aflat mai degrabă sub vremuri: Ionel Cioabă care scrie entuziasto-lucid, paradoxalitatea-i fiindu-i totuşi, repet, (auto)controlată, căci în 143 de pagini sunt presărate, argumentativ/ augmentativ exact 332 de note de subsol. Impresionant, nu-i aşa, iubiţii mei comilitoni de cetate, patrie şi europenism.
Fără să cad în antifenomenul unei aderenţe… gratuite, ţin să subliniez în cazul de faţă talentul/ vocaţia unei scriituri îndrăgostite de subiectul/ obiectul său.

3. Actualitatea şi Valoarea
Aşa se face că Ionel Cioabă nu admite superficialitatea, ca şi Valentin Popa ori Adrian Gorun, Vladimir Tismăneanu ori Cristian Pârvulescu, Lucian Boia sau Aurelian Bondrea. Regretatul Şt. Aug. Doinaş mi se confesa, cu nişte destui ani în urmă, că a fi actual trebuie să fie totuna cu a avea valoare, întrucât doar prin axiologie ontologia dobândeşte un plus de semnificaţie.
Cunoscându-se pe sine însuşi – doar aceşti condeieri au şansa să se impună pe piaţa „academică” concurenţială – laboriosul Ionel Cioabă (şi un excelent editor de revistă, Magazin Critic, on-line, cândva şi tipărită pe hârtie – n.m.I.P.B.), de altfel un profesor capabil să ia cu asalt orice redută ideologică, altruist şi posedând arta pedagogică, sare din post- în trans-modernism, fiindcă îmbină avangardist cunoaşterea religioasă cu celelalte tipuri de cognitivitate.
Închei şi această transversalie cu felicitările de rigoare, care vin din partea unui coleg de redacţie la strălucita revistă „Polemika” a lui Doru Strâmbulescu, unde şi el, şi eu, am avut rubrică permanentă. (…)

Conf. univ. Ion Popescu-Brădiceni, doctor în filologie, membru titular al Societăţii Naţionale Române de Filozofie

Mai multe pe: Gorjanul

Articolul Despre Maturitatea scrierii apare prima dată în Glasul.info.