Într-o lume în care presa, politica și opinia publică se amestecă tot mai des într-un zgomot continuu, apar uneori cărți care reușesc să reducă la tăcere zgomotul vremurilor și să ne vorbească direct sufletului românesc. „Complexul Înaltei Porți”, semnat de Dan Andronic, este o astfel de lucrare. O carte ce nu se supune tiparelor sterile ale academismului, ci respiră libertate, pasiune și, mai ales, dragoste de Neam.

Dan Andronic a fost cunoscut de marele public drept analist, jurnalist, consultant politic, un om al actualității, al strategiilor și culiselor. Puțini știau însă că, în adâncul ființei sale, zace un istoric autentic, un om care nu doar a studiat Istoria, ci a simțit-o, a înțeles-o și, într-un final, s-a întors la ea. Căci, dincolo de toate rolurile pe care viața i le-a dat, istoria a fost profesia lui de bază, menirea dintru început.

Cartea poate fi cumpărată de pe acest LINK

„Complexul Înaltei Porți” nu este o carte construită rigid, după regulile savante ale unui manual universitar. Nu e îmbălsămată în bibliografii pedante, nici lustruită cu morga academică. Este, mai curând, o carte vie, scrisă pentru cei care simt istoria, nu doar o citesc. O carte în care fiecare articol, fiecare studiu sau reflecție istorică pulsează de energie, de curiozitate și de o dorință sinceră de a înțelege.

Deși volumul adună texte ce par, la prima vedere, disparate,articole, cronici, studii, ele se leagă între ele printr-un fir roșu clar: istoria națională, istoria acestui Neam românesc încercat și dârz, mereu aflat între imperii, dar niciodată plecat cu adevărat în genunchi. Andronic privește trecutul nostru cu ochi de detectiv și cu răbdare de cronicar, cercetând, despicând și adesea demontând mituri. Nu pentru a demola, ci pentru a reconstrui, pentru a așeza adevărul acolo unde minciuna sau neștiința au făcut ravagii.

Titlul cărții, „Complexul Înaltei Porți”, este el însuși o cheie de înțelegere a destinului românesc. De sute de ani, românii au fost siliți să joace un joc periculos între puteri mai mari, să se închine aparent pentru a supraviețui, dar să rămână, în esență, liberi. Andronic analizează acest reflex istoric, uneori adaptare, alteori umilință, și ne provoacă să-l înțelegem. Să-l recunoaștem ca parte din firea noastră, dar și să-l depășim.

Cartea lui Dan Andronic nu e doar o adunare de texte despre trecut. Este, în fapt, un strigăt de reîntoarcere la demnitate. O chemare către conștiință. Într-o epocă în care istoria este adesea falsificată sau minimalizată, în care neamul românesc e împins să-și uite eroii, „Complexul Înaltei Porți” vine ca un act de rezistență culturală.

Este, poate, cel mai autentic gest al lui Dan Andronic din ultimii ani: întoarcerea acasă, la istorie, la rădăcina neamului din care s-a născut. De la fondarea și conducerea revistei Evenimentul Istoric până la publicarea acestei cărți, drumul său a fost unul firesc, inevitabil. Pentru că omul care înțelege istoria, înțelege și prezentul, și știe că fără trecut nu există viitor.

„Complexul Înaltei Porți” este o carte pentru românii care mai simt în ei bătaia inimii neamului. Pentru cei care știu că istoria nu se reduce la date și fapte, ci este o poveste vie, a unui popor care nu a încetat niciodată să fie.

Pentru prima dată Dan Andronic nu mai scrie aici ca un jurnalist, nici ca un consultant. Scrie ca un român. Și tocmai de aceea, această carte nu este doar o lucrare istorică, este un act de conștientizare al poporului român…

Cartea poate fi cumpărată de pe acest LINK

Articolul „Complexul Înaltei Porți” – Întoarcerea lui Dan Andronic la Istorie, la Rădăcina Neamului apare prima dată în Glasul.info.

Cu cât ne îndepărtăm de eveniment memoria colectivă dă uitării fapte și întâmplări care sunt încrustate pe veci pe Crucile, Troițele și Monumentele Eroilor care s-au Jertfit pentru Țară și Neam. Și o asemenea constatare există pretutindeni, nu cum și-ar imaginea unii că, doar pe la noi, românii.

Constatarea tristă este că unii contemporani, cu importante „foncții ” politice, consideră probabil, în mod eronat, că totul începe și se sfârșește cu ei. Altfel nu se explică de ce, fără o consultare a Agorei, cum se făcea în „democrația antică”, ca pe vremea Platon, Aristotel, etc, astăzi edilii decidenți se bagă în seamă doar ei.

Afirmația acesta se sprijină pe ultimele dovezi politicianiste din Oradea-Bihor. Președintele PNL Nicolae Giucă și localnicul județului Ilie Bolojan au „mimat” că taie „pamblica” la un ciot de centură din jurul Beiușului, care se oprea în Crișul Negru!? Pentru că martorii de la fața locului susțin că nu-i gata, nu avem a comenta.

Atunci ce au inaugurat? Probabil politica lor liberală „PRIN EI” înșiși! (În perioada interbelică deviza liberală era: PRIN NOI ÎNȘINE! – ce păcat că s-a uitat!) CE A FĂCUT Ilie Bolojan, alesul județului? Multe bube, dar și nefăcute, cea mai grosolană decizie: decapitarea lui Mihai Viteazul, simbolul unității românilor și mutarea sa ca „santinelă” la poarta Cetății „Sfântului Ladislau”?!!

Surprizele se succed. Toamna orădeană, pornită în 1991, după 28 de ediții s-a transformat în Oradea FestiFall! Să stea mintea în loc și alta nu! După ce a făcut peste un sfert de veac de tradiție, toamna e aruncată peste bord și sucită ca mintea atâtor români spre romgleză. Peste un secol nu se va mai aminti nimic, dar absolut nimic, de „toamna orădeană” și de cei care au gândit și pus la cale, ca voluntari, tradiția locală!

Vreți să știți cum arăta Toamna orădeană în 1991? Una plină cu tradiții istorice și folclorice locale. Cu știință, artă, cultură, artiști și meșteri populari – de toate etniile din toate zonele și cuprinsul Bihorului.

Și cum arată programul de astăzi? O toamnă transformată și fără de conținut autentic, în care contează doar spațiul urban, și în context „Casa Darvas-La Roche, Muzeul Masoneriei, Sinagoga…, adică un festival de toamnă care nu mai sărbătorește bucuria de a fi orădean, bihorean dar care invită, chipurile,  turiștii și locuitorii din regiune la un festival de rok, manele, cu participare gratuită!

Ba NU! Nimic pe lumea aceasta nu este GRATUIT! Toamna orădeană, la început dura o lună, și parcă tot nu cuprindea tot, era bazată pe voluntariatul participanților și mijloacele lor financiare cu sponsori proprii. Și susținerea aceasta se bazează pe implicarea personală directă pentru a susține talente locale autentice!

Oradea Festifall este organizat astăzi și finanțat de Vizit Oradea, firmă în care Primăria Oradea este acționarul principal. Toate activitățile organizate de această firmă sunt plătite de către Consiliul Județean Bihor și Primăria Oradea prin structurile subordonate. Bine ar fi ca prosteala electorală, ca cea în derulată la Oradea, să înceteze! Transparența să prevaleze.

Dar să revenim la partea oficială a numitului Festifall Oradea 2024. Piața Unirii a adunat oficialitățile, și Garda de onoare trimisă de la Gemina Cluj-Napoca cu fanfară(bieții soldați au executat ordinul de deplasare!), să defileze și la Oradea, după ce ieri la Cluj, cu toții au uitat că „ARMATA ROMÂNĂ A ELIBERAT CLUJUL PE 11 OCTOMBRIE 1944” și au pus doar coroane în Cimitir, că primarul cu ai lui în ședință ordinară au avut altă treabă!

Primarul Emil Boc și consilierii lui, în Ședință ordinară au băsădit de toate, dar nu și-au amintit de fel de cei care acum 80 de ani le-au asigurat liberatatea de astăzi. În același timp, pe 11 octombrie 2024, începând cu ora 11.00, militari ai Diviziei 4 Infanterie „Gemina”, în colaborare cu reprezentanţi ai structurilor din domeniul apărării, ordinii publice și siguranței naționale, la nivel local, au participat la Monumentul Eroilor din Cimitirul Eroilor (Cluj-Napoca) la ceremonia de comemorare a ostaşilor români care au în luptele de eliberare a oraşului Cluj, din octombrie 1944.

La Oradea Ceremonie Militară a avut loc la Statuia Regelui Ferdinand, după cum anunță ofocialitățile, unde lumea trebuia să fie informată despre importanța evenimentului cu dublă semnificație: 12 octombrie 1918 – Declarația de la Oradea de autodeterminare și 12 octombrie 1944 eliberarea de către armata română de sub ocupația horttysto-fascistă. Numai că prof. univ. dr. Gabriel Moisa, omul de casă al președintelui Consiliului Județean Ilie Bolojan, cu mandat ca director al Muzeului Țării Crișului, n-a articulat nici o vorbă despre contribuția soldatului român nici în Primăvara întregirii 1919 și nici în Bătălia pentru Oradea, din 12 octombrie 1944.

Noroc cu prof. dr. Radu Românașu care a vorbit pe înțelesul orădenilor despre Dr. Aurel Lazăr. Totul s-a politizat, factorul politic a decis totul, ceea ce este evident un fals istoric! Tot ce s-a decis politic  a fost trasat cu baioneta ostașului român! Uitat! De ce? Pentru că așa uită și astăzi politicienii contribuția și rolul armatei!

Și am înțeles acuma mai mult ca oricând de ce sunt invitați politicienii a răspândi concepte anti-populare și anti-românești, mai ales în campanie electorală. Ideea de restaurarea monarhiei în România n-a reușit practic la Centenarul Unității Naționale, dar în subsidiar continuă cu susținere UE! Această idee se leagă cumva de admiterea în spațiul Schengen?

Ce să acceptăm astăzi, programul Oradea Festifall 2024 are de toate, mai puțin „iz și gust bihorean” NU! Nu știu câți turiști vor fi prezenți în aceste 3 zile la Oradea, care pricep ori nu ce le zic „ghizii” de la Visit Oradea (despre arhitectura Art-Nouvo), dar ceea ce descifrez de pe panourile publicitare mie nu îmi place. Nici un steag tricolor nu există în tot peisajul umplut de pancarte „FESTIFALL Oradea 2024”!

Urmează o mare zi de comemorare a EROILOR de acum 80 de ani. Ștafetele pornite pentru a aduce un Omagiu Eroilor români de acum 80 de ani vor ajunge în 25 octombrie 2024, de Ziua Armatei Române, prin cele trei ștafete care se vor uni la Carei într-un frumos drapel românesc: ROȘU; GALBEN, ALBASTRU. Eroii nu mor niciodată, ei trăiesc în sufletele noastre. „Go Invictus!”, după cum este sloganul celor de la Invictus Romania. La Carei sunt așteptați!

Pentru a recompensa efortul, pentru a Cinsti Jertfa, pentru a Recompensa și a Comemora Faptele Eroilor. Col, Dr. Constantin Moșincat recompensează cele trei Ștafete cu lucrarea alcătuită în acest scop: SACRIFICIUL. DE LA OARBA LA CAREI!

col(r) dr. Constantin Moșincat

Articolul Ultimele dovezi politicianiste din Oradea-Bihor. Istorie bifată politic! apare prima dată în Glasul.info.

PS Ignatie, Episcopul Hușilor, i-a trimis o scrisoare deschisă austriaco-elvețianului Oliver Jens Schmitt pe tema volumului „Biserica de stat, sau Biserica în stat? O istorie a Bisericii Ortodoxe Române, 1918–2023”, informează siteul oficial al Episcopiei.

În textul său, PS Ignatie remarcă faptul că volumul lui Schmitt seamă cu „o carte de istorie din perioada comunistă. Aproape tot conţinutul eseului dumneavoastră despre istoria Bisericii Ortodoxe Române din perioada 1918-2023 poartă marca ideologiei, al cărei ADN este pucioasa resentimentului faţă de o instituţie, care a fost şi este, în viziunea dumneavoastră, populată doar de canalii şi personaje afectate de morbul corupţiei şi al puterii”.

Episcopul Hușilor a remarcat că atenția cărții este axată pe „ cât dezamagirea exasperantă şi recurentă, explicită şi implicită, pe tot parcursul volumului că „BOR nu a fost niciodată atât de puternică faţă de stat cum a fost în ultimii treizeci de ani”.

PS Ignatie nu se ferește să-i atragă atenția lui Schmitt că „toate afirmaţiile domniei voastre despre calitatea ştiinţifică a cărţii şi imparţialitatea deductibilă din înţelegerea faptului istoric analizat sunt dărâmate de conţinutul în sine al volumului dumneavoastră.

artea dumneavoastră abundă de generalizări incriminatoare şi impulsive la adresa unei instituţii, împachetate într-un limbaj jurnalistic şi eseistic sprinţar, fără să fie însoţite de argumente clare, explicite, cărora să le ataşaţi suportul ştiinţific al surselor şi documentelor pe care vă fundamentaţi aserţiunile. Generalizarea de acest tip este cheia de boltă a oricărei instrumentalizări ideologizante, care nu suportă nimic din ceea ce înseamnă nuanțe, particularizări, diferențe. Astfel, am constatat, cu neplăcută surpriză, că întregul demers se înscrie în curentul post-adevăr, potrivit căruia nu contează realitatea în sine, cât interpretarea acesteia în cheie ideologică. Scurt spus, manipulare sub aparența unei analize științifice”, transimte R3Media.

Scrisoarea integrală a PS Ignatie:

Stimate Domnule Profesor Oliver Jens Schmitt,

„Specifică epocii noastre este renunţarea la ideea că istoria s-ar putea scrie conform cu realitatea”[1]

Scrisoarea mea o compartimentez pe trei paliere (ce-i drept, cam lungă). Pe primul palier, vă expun câteva păreri personale despre volumul dumneavoastră Biserica de stat sau Biserica în stat? O istorie a Bisericii Ortodoxe Române: 1918-2023, Bucureşti, Editura Humanitas, 2023. Pe al doilea palier, vă prezint motivul acestei scrisori. Pe al treilea palier, vă sesizez o nedreptate metodologică, comisă la adresa unui ierarh al Bisericii Ortodoxe Române: Mitropolitul Andrei al Clujului.

1. Nu sunt istoric. Sunt doar pasionat de istorie ca reprezentare şi interpretare a faptelor petrecute în trecut. Ori de câte ori citesc o carte cu un conţinut istoric sunt locuit de o întrebare sfredelitoare: care este linia de demarcaţie între adevăr şi ficţiune în prezentarea şi interpretarea evenimentului istoric? Răspunsul la această întrebare mi-l croiesc, fiind ghidat de faptul că documentele istorice pot fi abordate fie într-o cheie de „obiectivitate” relativă, fie într-o cheie de subiectivitate totală. Constatarea mea, care se propteşte pe spusele unui reputat istoric român, Neagu Djuvara, este că nu se poate vorbi de obiectivitate totală în demersul cercetării adevărului istoric: „În căutarea adevărului nostru se spune de obicei că trebuie să fii obiectiv. Nici cuvântul acesta nu-mi place: dacă cercetaţi în dicţionare, veţi afla că «obiectiv» este «ceea ce se află în afara conştiinţei», deci, logic, nu se poate aplica decât studiului obiectelor, lucrurilor, materiei inerte. Or, istoricul are de-a face întâi de toate cu oameni – indivizi sau colectivităţi, deci subiecte nu obiecte, iar pentru a înţelege aceste subiecte trebuie să fie şi el subiectiv. El se va strădui din răsputeri să-şi însuşească rând pe rând mentalităţi şi păreri diferite sau chiar contradictorii (individuale, naţionale, religioase, doctrinare etc.). Imparţialitatea lui nu poate curge decât dintr-o succesiune – cât mai cinstită cu putinţă de parţialităţi”[2].

Evident, întotdeauna îmi impun, ca un om care vreau să fiu „dominat” de gânduri şi intenţii bune, să nu am nicio prejudecată faţă de un autor sau conţinutul pe care îl livrează într-o carte. Prefer să mă edific în adevăr sau să constat că m-am înşelat în acest sens pe cont propriu, cum se spune, decât să mă las manipulat de cei din jur. Asta nu este echivalent cu a nu acorda nicio formă de credibilitate celor care manifestă onestitate intelectuală şi probitate morală în câmpul cercetării ştiinţifice. Deci, nu mă las subjugat în niciun fel de tentaţia relativizării sau contestării ab initio a conţinutului unei cărţi sau a unui demers intelectual. În acest fel m-am raportat la apariţia cărţii dumneavoastră. Fără prejudecăţi şi etichetări  gratuite.

Până în momentul în care am reuşit să-mi procur cartea, am urmărit lansarea acesteia, în prezenţa domniei voastre, de către domnul Gabriel Liiceanu şi jurnalista Magda Grădinaru. Punctul de plecare al lecturii cărţii dumneavoastră l-a constituit creditul pe care l-am dat spuselor domnului Gabriel Liiceanu, chiar dacă acesta pe tot parcursul lansării cărţii, printr-o acţiune de rapt (verbal), a îmbrăcat roba de procuror moral la adresa Bisericii Ortodoxe Române: „Există o propoziţie a unui gânditor german. Nu vă speriaţi. Nu-i spun numele. Care a spus o propoziţie absolut uluitoare metodologic. În speţă: «aproapele ne e cel mai departe» (…). Cel mai greu lucru este să poţi să faci un discurs adecvat despre un lucru în mijlocul căruia trăieşti. Cu cât ceva îţi este mai aproape, cu atât adevărul despre el ţi-e mai departe. Şi aici intervine şansa pe care o avem atunci când un istoric străin se opreşte asupra României. El scapă de această piatră grea pe creierul şi pe sufletul lui, pentru că în cazul lui «aproapele ne e cel mai departe» nu funcţionează. Sentimentele pot fi puse în paranteză, «interesul» poate fi pus în paranteză ş.a.m.d. Acuza de trădător de ţară poate fi pusă în paranteză ş.a.m.d. Ei bine, am avut noroc cu câţiva istorici străini, care s-au aplecat asupra istoriei României cu un tip de valoare de cercetare occidental, adică făcând lucrurile cu o sobrietate ştiinţifică totală, nepăsându-le de nimic altceva decât de onestitate intelectuală. Aşa a fost Dennis Deletant. Aşa a fost Hitchins. Aşa este Jens Oliver Schmitt”[3].

Asocierea domniei voastre cu admirabilii istorici Dennis Deletant şi Keith Hitchins mi s-a părut determinantă şi creditabilă pentru orice potenţial cititor al volumului dumneavoastră. Ambii istorici, prin cărţile lor, au dat dovadă, după opinia mea, de multă onestitate şi echilibru în prezentarea faptului istoric analizat. Nimic excesiv sau care să conţină judecăţi „spumoase” de evaluare din punct de vedere moral. Orice aserţiune din cărţile celor doi istorici este secondată de argumente solide şi elegant prezentate.

Deci, domnul Gabriel Liiceanu, în opinia mea, v-a acordat un cec în alb şi un imens credit aprioric. Rămâne la latitudinea potenţialului cititor validarea sau invalidarea acestora.

Între timp, am văzut şi emisiunea Dincolo de alb şi negru cu Oliver Jens Schmitt, realizată de Cătălin Ştefănescu, la postul naţional de televiziune (11 mai 2023). În această emisiune, aţi afirmat următoarele: „Am scris o carte ştiinţifică despre o instituţie. Nu este despre credinţa creştină, care este şi pentru mine, ca creştin, foarte importantă (…). Eu am încercat ani de zile nu să interpretez, dar să înţeleg (…). În ceea ce priveşte Biserica Ortodoxă, pe de o parte, un autor trebuie să fie familiarizat cu moştenirea tradiţională, spirituală şi teologică”[4].

Fiind blindat cu credibilitatea, oferită aşa de generos şi convingător de către domnul Gabriel Liiceanu, precum şi cu atribuirea unui statut ştiinţific indubitabil al cărţii de către domnia voastră, am purces la lectura acesteia.

Din nefericire, pe măsură ce parcurgeam cât mai multe pagini din cartea domniei voastre, soclul pe care v-a ridicat, probabil din raţiuni pur subiective, domnul Gabriel Liiceanu, se fragiliza în mod substanţial (p. 413: „Aşadar, volumul se străduieşte să clarifice în fiecare caz în parte lacunele din cunoaşterea noastră şi să arate cititorului cât de fragilă este perspectiva noastră”). Conţinutul în sine al cărţii nu mă mai convingea că asocierea domniei voastre cu Dennis Deletant sau Keith Hitchins este legitimă din punct de vedere ştiinţific. Mi se părea supradimensionată şi inadecvată. Aveam sentimentul că citesc o carte de istorie din perioda comunistă. Aproape tot conţinutul eseului dumneavoastră despre istoria Bisericii Ortodoxe Române din perioada 1918-2023 poartă marca ideologiei, al cărei ADN este pucioasa resentimentului faţă de o instituţie, care a fost şi este, în viziunea dumneavoastră, populată doar de canalii şi personaje afectate de morbul corupţiei şi al puterii.

Grija obsesivă a cărţii nu este prezentarea faptului istoric în sine, cât dezamagirea exasperantă şi recurentă, explicită şi implicită, pe tot parcursul volumului că „BOR nu a fost niciodată atât de puternică faţă de stat cum a fost în ultimii treizeci de ani” (p. 18); „După unire, poziţia BOR a devenit mai puternică decât oricând în istorie: jurisdicţia sa s-a extins pe un teritoriu naţional mai mult decât dublat. În plus, având în vedere persecuţia brutală a religiilor în tânăra Uniune Sovietică, BOR devenise cea mai mare Biserică Ortodoxă din lumea liberă” (p. 58); „Se poate spune că BOR nu a fost niciodată atât de puternică şi de independentă faţă de stat ca în perioada de după 1989” (p. 327).

Aproape toate afirmaţiile domniei voastre despre calitatea ştiinţifică a cărţii şi imparţialitatea deductibilă din înţelegerea faptului istoric analizat sunt dărâmate de conţinutul în sine al volumului dumneavoastră.

Cartea dumneavoastră abundă de generalizări incriminatoare şi impulsive la adresa unei instituţii, împachetate într-un limbaj jurnalistic şi eseistic sprinţar, fără să fie însoţite de argumente clare, explicite, cărora să le ataşaţi suportul ştiinţific al surselor şi documentelor pe care vă fundamentaţi aserţiunile. Generalizarea de acest tip este cheia de boltă a oricărei instrumentalizări ideologizante, care nu suportă nimic din ceea ce înseamnă nuanțe, particularizări, diferențe. Astfel, am constatat, cu neplăcută surpriză, că întregul demers se înscrie în curentul post-adevăr, potrivit căruia nu contează realitatea în sine, cât interpretarea acesteia în cheie ideologică. Scurt spus, manipulare sub aparența unei analize științifice. Un mozaic de chipuri și momente din trecut, manipulate ca într-un joc de puzzle, pentru a ilustra imaginea ce se regăsește, de mai înainte confecționată, în titlu și în prefață.

Enumăr câteva din aceste generalizări, care nu cred că ar trebui să facă parte din procesul de cercetare ştiinţifică al unui istoric neanexat ideologic:

– „BOR însăşi nu a manifestat în niciun moment din istoria sa vreun interes pentru o cercetare ştiinţifică şi obiectivă a trecutului ei” (p. 10). În acest sens, doar Episcopia Huşilor, care după ştiinţa mea este parte componentă din Biserica Ortodoxă Română, a publicat în anii recenţi trei cărţi de documente (în total 1643) legate de trecutul istoric al acesteia şi implicit al Bisericii: Episcopul Grigorie Leu în vâltoarea istoriei. Documente (1924-1949), Iaşi, Editura Doxologia, 2019, 817 p. (ISBN 978-606-666-791-3, 375 de documente) – acest volum a fost citat de către dumneavoastră la pagina 92, nota 1; Părintele Mina Dobzeu – duhovnicul Huşilor. Documente (1946-2011), Huşi, Editura Horeb, 2021, 614 p. (ISBN 978-606-94825-3-7, 333 de documente); Costin Clit, Documente privind istoria Episcopiei de Huşi, Huşi, Editura Horeb, 2021, 1126 p. (ISBN 978-606-95165-3-9, 935 de documente). Chiar dacă prin absurd am constata că doar Episcopia Huşilor ar fi interesată de trecutul ei, ceea ce este complet neadevărat, generalizarea dumneavoastră nu mai poate fi susţinută.

– „În România, nu există un mediu prielnic pentru o discuţie academică despre BOR” (p. 29). Această afirmaţie, aş îndrăzni să spun, este infirmată chiar de lansările de carte sau conferinţele la care aţi participat. Asta doar în cazul în care lansările de carte sau conferinţele la care aţi participat nestingherit, nu pot fi încadrate la capitolul „discuţii academice despre BOR”. De asemenea, ar fi interesant de ştiut câteva situaţii sau nume de persoane care ar fi vrut să iniţieze vreo dezbatere academică despre BOR şi aceasta a instaurat un mediu neprielnic „pentru o discuţie academică”.

– „Pentru că se vor repune în discuţie toate acele chestiuni pe care BOR le-a scos din dezbaterea publică după 1989: colaborarea ierarhilor şi preoţilor cu regimul, delatorii infiltraţi în BOR de către securitate, tăcerea BOR în legătură cu numeroasele crime ale regimului …” (p. 189); „BOR a devenit de bunăvoie un instrument al comuniştilor” (p. 217). Conform sensului logic al afirmaţiilor de mai sus, este de la sine înţeles pentru un cititor nefamiliarizat cu istoria BOR din perioada comunistă că TOŢI ierarhii şi preoţii au colaborat cu regimul comunist şi au ales, in corpore, să tacă despre atrocităţile acestuia, făcând-o „de bunăvoie”. Sunt mai mult decât convins că nici dumneavoastră nu puteţi acredita o asemenea afirmaţie, pentru că este nesustenabilă atât din punct de vedere ştiinţific, cât şi din perspectiva realităţilor concrete desfăşurate în acea perioadă.

– „Astfel, BOR a dobândit o putere politică considerabilă. Deşi statul se defineşte ca neutru din punct de vedere confesional, de fapt BOR este tratată ca o biserică de stat de către elita politică şi, în consecinţă, este implicată în ceremoniile de stat şi în activităţile politice de partid” (p. 362). Cel mai puternic argument împotriva generalizării de mai sus îl constituie eşecul referendumului, care a fost boicotat de către foarte mulţi oameni politici, în frunte cu actualul preşedinte al României. Dacă BOR ar fi fost aşa de puternică din punct de vedere politic şi „tratată ca o biserică de stat”, ar fi trebuit să treacă cu brio examenul referendumului. Şi încă ceva. Conform spuselor domniei voastre, la ora actuală este un mariaj perfect între elita politică şi Biserica Ortodoxă. Aruncând un ochi în ograda noastră politică, sesizez că sunt destui din elita politică a ţării noastre care nu susţin, nici verbal, nici faptic, Biserica Ortodoxă Română, fiindu-i chiar ostili, aproape ca-n vremurile regimului ateu comunist.

– „Clericii din BOR erau critici doar în privat” (p. 226). Nici nu cred că este cazul să depun efortul pentru a demonta această generalizare. Pot găsi argumente în detrimentul acestei generalizări impioase chiar în cartea dumneavoastră, ca să nu mai fac apel la literatura de specialitate.

Cu ocazia lansării cărţii dumneavoastră, aţi afirmat următoarele: „Demersul meu a fost să evit complet interpretări sau, să spunem, toate categoriile etico-morale (sublinierea mea). Asta nu e treaba istoricului. Eu am să ofer o reconstrucţie, unde este posibil. E o carte fragmentară”[5]. Aceste afirmaţii sunt pur teoretice şi lipsite de conţinut, având în vedere etichetele de ordin moral, pe care le-aţi aplicat, în mod deliberat, Bisericii Ortodoxe Române. Pesemne că sunteţi într-un litigiu vehement ideologic cu această instituţie. Nu aş greşi prea mult, dacă aş spune că volumul dumneavoastră, în ţesătura lui internă, este ca un „tribunal moral” al istoriei României, în care inculpatul principal este Biserica Ortodoxă Română, căreia i se poate imputa orice, de vreme ce este adversarul cel mai macabru al demersului dumneavoastră „ştiinţific” în materie de istorie recentă românească:

– „BOR nu s-a opus niciodată oficial acestor curente – („reţelele ultranaţionaliste şi neolegionare, care se profilează în public ca apărători ai  BOR şi care, în cazul în care candidează în alegeri, doresc să obţină voturi din partea mediului naţionalist-tradiţionalist; linia aici se întinde la Partidul România Mare la AUR)” –  şi astfel a acceptat în mod tacit apariţia unui climat social represiv şi intolerant, dacă nu chiar l-a încurajat prin această aparentă pasivitate” (p. 28). Pentru un istoric, care se pretinde a fi extrem de onest în tratarea adevărului istoric, a avea drept „obiect de lucru” minciuna, manipularea şi interpretările tendenţioase,  e semn clar de miopie morală;

– „Chiar şi astăzi (sublinierea mea), amintirea martiriului ierarhilor greco-catolici este neplăcută pentru BOR (sublinierea mea), deoarece niciun ierarh al BOR nu s-a împotrivit public cu fermitate în faţa presiunilor exercitate de guvernanţii comunişti şi niciunul nu a murit în închisoare pentru credinţa sa” (p. 222). Ar fi fost un indiciu de onestitate ştiinţifică dacă erau aduse şi nişte argumente în susţinerea afirmaţiilor „obiective” aruncate, cu atâta sârg, la adresa Bisericii Ortodoxe Române. A acredita ideea că doar cine a murit în închisoare din cauza presiunii „exercitate de guvernanţii comunişti” este demn de reţinut în analele memoriei martirologice, ca semn al unei verticalităţi spirituale, trădează deficit de înţelegere şi omisiune intenţionată, tocmai pentru a livra „adevăruri istorice”, care conţin partizanat ideologic faţă de o anumită instituţie sau categorie socială. Conform afirmaţiilor de mai sus, este mai puţin cuantificabilă, din punct de vedere moral, moartea prin otrăvire de către comunişti decât moartea în detenţie. Moartea prin otrăvire păleşte în faţa morţii în detenţie. Episcopul Grigorie Leu al Huşilor a fost ierarh al Bisericii Ortodoxe Române, care, e drept, nu a murit în închisoare, ci din cauza otrăvirii administrate în urma unei întâlniri avute cu Petru Groza (februarie 1949).

– „Până în prezent, statul discriminează (sublinierea mea) Biserica Greco-Catolică, iar Secretariatul de Stat pentru culte, care este responsabil pentru Biserici, favorizează BOR (sublinierea mea)” (p. 223). „Bugetul netransparent al Secretariatului de Stat pentru Culte i-a conferit acestuia o influenţă enormă asupra BOR (a se vedea mai jos secţiunea privind afacerile BOR)” (p. 360). În ce sens şi sub ce formă statul discriminează cultul greco-catolic şi favorizează Biserica Ortodoxă? După ştiinţa mea, beneficiază exact de acelaşi statut ca toate cultele oficial recunoscute de către statul român. Sincer să fiu, dacă pentru aceste afirmaţii aţi fi făcut trimitere printr-o notă de subsol la pagina de internet a Asociaţiei Secular-Umaniste din România (ASUR), aţi fi diminuat puţin din caracterul neştiinţific al afirmaţiilor dumneavoastră. Cel puţin era mai explicită filiaţia de idei.

– „Biroul lui Colan a fost preluat de Teofil Herineanu, cel mai important dezertor (sublinierea mea) de la Biserica Greco-Catolică la BOR” (p. 296). Sunt extrem de curios din ce perspectivă este etichetat episcopul Teofil Herineanu ca fiind „cel mai important dezertor”? Din perspectiva istoriografiei greco-catolice? Dacă da, atunci sunteţi partinic, fapt pe care ar fi fost minunat să îl recunoaşteţi în paginile cărţii dumneavoastră. Dacă nu, atunci maculaţi o decizie personală de a-şi asuma credinţa pe care doreşte să o trăiască, conform libertăţii de conştiinţă a persoanei în cauză. Această maculare a unui gest care ţine de opţiunile private ale unei persoane nu este marca unui istoric care trăieşte în post-modernitate.

– „În cele din urmă, comercializarea religiei, a afectat, de asemenea, BOR, care a devenit o întreprindere comercială (sublinierea mea) cu proprietăţi funciare extinse şi cu proprie afacere hotelieră, căreia i se adaugă şi foarte profitabilele pelerinaje” (p. 327); „Cu toate acestea, confirmă concluziile cercetărilor care vorbesc despre transformarea BOR într-o instituţie economic profitabilă (sublinierea mea), ca fiind o caracteristică esenţială a mandatului patriarhului Daniel, pe lângă profesionalizarea activităţii mediatice şi extinderea imperiului mediatic” (p. 368); „Într-o BOR puternic ierarhizată şi, de asemenea, în parte comercializată, sub conducerea patriarhului Daniel …” (p. 393).  Pentru un cititor străin, în cazul în care cunoaşte limba română sau în cazul în care cartea domniei voastre va fi tradusă în vreo limbă de circulaţie internaţională, frazele de mai sus îi pot da lesne de înţeles că Biserica Ortodoxă Română şi-a închis lăcaşele de cult pentru a se ocupa de afaceri. A renunţat la trăirea credinţei, care se concretizează prin slujbe, prin citirea Evangheliei, prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, în cadrul Liturghiei, prin viaţă morală conformă cu preceptele Evangheliei şi prin slujirea aproapelui aflat în privaţiuni materiale, pentru a se deda orizontalităţii vieţii comerciale. Adică, banul a detronat credinţa. Din păcate pentru dumneavoastră, realitatea concretă a vieţii Bisericii Ortodoxe Române este cea care demontează, sigur şi lejer, etichetările morale ale unui istoric, care a evitat „complet interpretări sau, să spunem, toate categoriile etico-morale (sublinierea mea). Asta nu e treaba istoricului”. Biserica Ortodoxă Română, ca orice altă Biserică Ortodoxă locală din lume, este eminamente liturgică, ca mod esenţial de manifestare a credinţei şi întrupare a valorilor perene ale Evangheliei.

– „În România a fost înfiinţat un episcopat misionar în Harghita şi Covasna pentru a relua vechiul proces de convertire a secuilor (presupus) maghiarizaţi” (p. 356). Aş fi extrem de încântat să aduceţi un singur argument „ştiinţific” în favoarea celor spuse mai sus. Episcopia – nu episcopatul, care se referă la persoană(e), nu la o instituţie –  de Covasna şi Harghita a fost înfiinţată pentru românii ortodocşi minoritari din acea regiune, nicidecum pentru activităţi de prozelitism faţă de secui. Ca unul care provin din acea zonă, nu am auzit din gura niciunui episcop, nici de la Mitropolitul Ioan al Banatului, fost episcop de Covasna şi Harghita, nici de la actualul episcop Andrei al Covasnei şi Harghitei, cu atât mai puţin de la preoţii din cele două judeţe, că au fost investiţi cu o „misiune specială” de a-i converti pe secui la Ortodoxie. Faptul de a perverti o intenţie iniţială, în ceea ce priveşte un gest sau o iniţiativă personală sau instituţională, nu mai este un indiciu că se doreşte ca istoricul să rămână în ambianţa onestităţii intelectuale şi ştiinţifice, ci în zona manipulării şi a distorsionării adevărului istoric.

– „Sub conducerea patriarhului Daniel, BOR a transmis semnale diverse şi ambigue; ceea ce este clar că nu doreşte un conflict cu Moscova pe tema Basarabiei şi accentuează punctele ideologice comune cu Moscova, care clar sunt îndreptate împotriva acelor sisteme de alianţe în care România este integrată în prezent, NATO şi UE” (p. 381). Este „semnal” de ambiguitate sau de timiditate faptul că Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la iniţiativa Părintelui Patriarh Daniel, a hotărât ocuparea posturilor vacante de episcop din Bălţi şi Cahul, prin alegerea a doi episcopi extraordinari (24 mai 2018): Episcopul Antonie de Bălţi şi Episcopul Veniamin al Basarabiei de Sud?

După ce am terminat de citit cartea dumneavoastră, instantaneu mi-au venit în minte cuvintele lui Lucian Boia în ceea ce priveşte „vocaţia istoriei”, care cred că se aplică perfect modului de abordare a evenimentelor istorice tratate de către domnia voastră: „Istoria mai şi minte. Vocaţia ei este totuşi adevărul. Orice istoric demn de acest nume caută adevărul, şi orice persoană interesată de istorie doreşte de asemenea să afle adevărul. Dificultatea derivă din faptul că ceea ce numim «adevăr» nu poate fi decât parţial şi orientat. Atunci când sursele sînt insuficiente, istoricul nu este în măsură de a formula decât ipoteze, ci corect este să recunoască acest lucru”[6].

Ceea ce m-a frapat cu privire la anumite afirmaţii din cartea dumneavoastră a fost faptul că tocmai unde nu aţi livrat niciun argument în susţinerea veridicităţii a ceea ce relataţi, daţi impresia că sunteţi în posesia unor adevăruri incasabile şi infailibile, chiar dacă „sursele” sunt inexistente, nu „insuficiente”, iar „ipotezele” sunt, de fapt, simple entorse logice. Vă dau câteva exemple:

– „Uneori, fenomenul Rugul Aprins este mai aproape de o perspectivă ideală asupra Bisericii şi rezistenţei sale spirituale decât de faptele istorice concrete. Dar, asemenea «sfinţilor închisorilor», «mistica bărbaţilor» care s-au întâlnit la Mănăstirea Antim este cel puţin parţial legată şi ea de moştenirea politico-spirituală a Mişcării Legionare” (p. 246). Din nefericire, am constatat, fără să fiu neapărat surprins de acest lucru, că în cele câteva pagini (p. 246-253), în care aţi abordat Mişcarea Rugului Aprins, nu aţi folosit lucrări standard scrise pentru această temă: André Scrima, Timpul Rugului Aprins. Maestrul spiritual în tradiţia răsăriteană, Bucureşti, Editura Humanitas, 2010, precum şi excelentele studii ale lui Marius Vasileanu, ci articole secundare. Din punctul meu de vedere, o asemenea omisiune este impardonabilă, când vorbim despre o carte, pe care autorul însuşi o consideră ca fiind una ştiinţifică. Ca să nu mai aduc în discuţie că este total nesustenabilă asocierea dintre Mişcarea Legionară şi fenomenul Rugului Aprins. A nu consulta bibliografia obligatorie şi inevitabilă pe marginea unei teme echivalează  cu amatorismul şi lipsa de consistenţă ştiinţifică a analizei prezentată în carte.

– „Pimen Zainea, arhiepiscop de Suceava şi Rădăuţi şi suspectat că a fost informator al Securităţii, l-a invitat pe rege la Putna în 1992, dând impresia că vrea să îl susţină pe monarh. Cu toate acestea, probabil că invitaţia făcea parte şi din planul său de a exercita presiuni politice pentru a recupera de la stat întinse proprietăţi forestiere” (p. 336, nota 1). Aceste judecăţi de evaluare morală cu privire la intenţia Arhiepiscopului Pimen de a-l invita pe Regele Mihai în ţară sunt infirmate atât de contextul anilor 90’, cât şi de conţinutul corespondenţei oficiale purtate pe acestă temă, precum şi de mărturiile Episcopului Damaschin Dorneanul, unul dintre apropiaţii Arhiepiscopului Pimen. Ştim prea bine cu toţii că a-l invita pe Regele Mihai în ţară, în anii 90’, coincidea cu faptul de a face o notă discordantă majoră faţă de contextul politic al acelor vremuri, nicidecum strategie de a beneficia de anumite privilegii, fie ele şi patrimoniale. Conform mărturiei Episcopului Damaschin Dorneanul, adevărata intenţie, care a stat la baza invitaţiei Regelui Mihai în ţară, a fost dragostea Arhiepiscopului Pimen faţă de valorile monarhiei: „Cine l-a cunoscut personal pe ÎPS Părinte Pimen poate da mărturie de simţămintele sale patriotice, precum şi nostalgia după perioada mult mai aşezată a lumii de dinaintea instalării regimului comunist sau post-decembrist. Mărturiile sale despre cum serba ziua regalităţii în copilărie, amintirile despre portretele voievozilor şi ale domnitorilor/regilor României, din casa părintească, ori evenimentele şcolare cu caracter comemorativ istoric contrazic presupusa lipsă de onestitate a actului din primăvara anului 1992”. Întrebarea mea legitimă, într-un asemenea context, vine aproape natural: pe ce anume v-aţi fundamentat, în momentul în care, pur şi simplu, aţi distorsionat intenţia unui gest, pe care îl ştie cel mai bine persoana în cauză sau cei apropiaţi acesteia? Sau este mult mai convenabil, având în vedere că Arhiepiscopul Pimen nu mai este în viaţă, ca să se apere, să susţinem ceva care nu corespunde deloc cu adevărul faptelor?

– „La acest lucru a contribuit şi activitatea socială sporită a BOR, care trebuie înţeleasă ca un răspuns la criticile potrivit cărora BOR se ocupă prea puţin de cei săraci şi nevoiaşi în societate” (p. 397). Episcopia Huşilor face parte integrantă din Biserica Ortodoxă Română. Prin aserţiunile de mai sus, în mod implicit, mă acuzaţi pe mine şi pe toţi preoţii din Episcopia Huşilor că desfăşurăm activităţi social-filantropice, pentru miile de copii şi bătrâni săraci, doar pentru că Biserica Ortodoxă Română este criticată ca fiind neimplicată în social. În primul rând, convingerea dumneavoastră este o simplă prejudecată, care poate fi demontată foarte uşor. Nimeni nu face activitate filantropică doar pentru că este criticat. Sau că aceasta ar fi ca un fel de recul la criticile aduse. Sincer, această motivaţie ar fi prea fragilă în comparaţie cu ceea ce ne confruntăm pe teren. Suntem angrenaţi în activităţi filantropice, nu pentru că cineva ne critică şi vrem să-i astupăm gura cu ceva, ci pentru că acestea sunt nevoile concrete ale celor săraci şi aflaţi în privaţiuni materiale. Mă mişcă suferinţa unui copil sau bătrân sărac şi flămând, nu criticile unora, fondate sau mai puţin fondate, care nu rezonează cu credinţa Bisericii. Cred, aşa cum ne învaţă Evanghelia, că în inima săracului este Hristos. Se identifică cu Acesta. Deci, acesta este motivul real al activităţilor filantropice, nu ideologizarea lor şi deprecierea ostentativă a acestor gesturi: dacă nu sunt, de ce nu sunt?; dacă sunt, sigur este ceva suspect în spatele lor. Cum se spune într-o românească mai neaoşă, oricum o dai, tot nu iese bine.

– „Patriarhul Daniel şi preşedintele Academiei şi-au exprimat deschis susţinerea pentru discursul unui activist studenţesc ortodoxist din Iaşi, la un eveniment de la Mănăstirea Putna, în vara anului 2021” (p. 389-390). Fără a insista pe neadevărul rândurilor de mai de sus, de unde reiese „susţinerea deschisă” faţă de discursul amintit? Din fericire, am fost acolo. Nu am auzit niciun laudatio din partea Părintelui Patriarh sau a domnului Ioan Aurel Pop cu privire la acest discurs de la Putna. Nici la faţa locului, nici în altă parte.

2. Am ajuns în punctul adevăratului motiv pentru care am decis ca să vă scriu. Consider că este o datorie morală şi o formă de recunoştinţă faţă de predecesorii mei faptul de a le apăra dreptul la memorie pentru tot ceea ce au făcut pentru credinţă şi pentru prestigiul spiritual şi cultural al zonei Vasluiului.

Pe tot parcursul cărţii dumneavoastră aţi invocat imposibilitatea accesului la documente şi la arhivele Bisericii Ortodoxe Române. În finalul cărţii întăriţi această constatare tristă şi nesatisfăcătoare, din punct de vedere ştiinţific, pentru dumneavoastră: „Cu toate acestea, fără deschiderea arhivelor nu va fi posibilă scrierea unei istorii erudite a BOR. În repetate rânduri, această carte a subliniat ce obstacol important este blocarea arhivelor bisericeşti (cu excepţia istoricilor care adoptă poziţia BOR)” (p. 421). Sincer, parcurgând cartea dumneavoastră nu m-aţi convins că acesta ar fi motivul esenţial pentru care aţi ajuns la următoarea „concluzie metodologică: ceea ce cititorul găseşte în această carte se bazează pe o situaţie de cercetare fragmentară” (p. 421). Şi o să mă argumentez. În ceea ce priveşte două personalităţi ale Bisericii Ortodoxe Române, Episcopul martir Grigorie Leu şi Părintele mărturisitor Mina Dobzeu, aţi avut şansa de a-i menţiona mai adecvat şi mai consistent în conţinutul cărţii dumneavoastră. Asta pentru că dispuneaţi de documente publicate în acest sens. Dar cum cei doi, probabil că nu cadrează conţinutului ideologizant al cărţii dumneavoastră, aţi decis, în mod deliberat, să îi trataţi circumstanţial sau chiar să îi omiteţi. Pe Episcopul martir Grigorie Leu îl menţionaţi de două ori: a. o referinţă pur circumstanţială, în contextul în care vorbiţi despre stilism, citând un raport alcătuit de Grigorie Leu, pe atunci vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor (p. 92). Pentru acest context faceţi trimitere (p. 91, nota 1)  la volumul de documente Episcopul Grigorie Leu în vâltoarea istoriei. Documente (1924-1949), Iaşi, Editura Doxologia, 2019, 817 p. (ISBN 978-606-666-791-3, 375 de documente); şi b. atunci când enumeraţi, între episcopii „epuraţi” de regimul comunist, la sfârşitul anilor ’40, ne spuneţi despre Episcopul martir Grigorie Leu că „a fost forţat să demisioneze în februarie 1949 şi a murit la scurt timp după aceea în circumstanţe neclare” (p. 212). Pentru mine este un indiciu evident, ca să fiu de bună credinţă, că aţi avut în mâini volumul de documente. Deci, aveaţi şansa de a nu trata „fragmentar” personalitatea unui episcop, despre care se ştie, în mod cert, din documentele publicate, că a fost anticomunist şi susţinător al evreilor din zona Huşilor. Bănuiesc că aţi fi aflat despre aceste lucruri, dacă aţi fi exploatat documentele, de care este atâta nevoie în cercetarea istorică. Atitudinea sa fățișă anticomunistă s-a manifestat prin luări de poziție publice împotriva ateismului promovat agresiv, prin articole și circulare publicate în revista eparhială Cronica Hușilor, prin scrisorile pastorale, publicate recent (Episcopul Grigorie Leu: străjer la porţile ortăvite ale istoriei, Huşi, Editura Horeb, 2020, pp. 163-221) sau prin întâlnirile cu preoții din Episcopia Hușilor, în cadrul cărora demonstra punctual pericolul acestei ideologii. Această poziţionare anti-comunistă i-a atras moartea prin otrăvire, în urma unei întâlniri pe care a avut-o cu preşedintele Consiliului de Miniştri, Petru Groza, căruia i-a cerut insistent şi imperios să nu desfiinţeze străvechea Episcopie a Huşilor. Astăzi, însă, grație unui demers (24 septembrie 2018) al Episcopiei Huşilor în parteneriat cu Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) de prevalare de probe de la mormântul episcopului martir Grigorie Leu, prin implicarea directă şi profesionistă a lui Radu Preda, a echipei de arheologi, condusă exemplar de Gheorghe Petrov, a Parchetului Militar din Bucureşti, condus de Gheorghe Cosneanu şi a echipei de medici de la Institutul de Medicină Legală din Iaşi, a devenit o certitudine și o evidenţă faptul că Episcopul Grigorie Leu a murit în urma unui asasinat politic și, odată cu el, o episcopie ce dăinuia de secole în această parte de țară. După suprimarea înaltului prelat român (1 martie 1949), mai multe posturi de radio și agenții de presă din Europa Occidentală anunțau opinia publică internațională despre această crimă, înfăptuită de cominterniști asupra unui mare propovăduitor al adevărurilor spirituale şi naționale românești.

În istoria represiunii şi a rezistenţei româneşti împotriva comunismului, episcopul Grigorie Leu ocupă un loc de cinste, după cum o atestă faptele, documentele şi mărturiile celor care au participat la evenimente. Rezultatele acestui demers au sosit în data de 28 iulie 2021, când Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Parchetelor Militare, a emis o Ordonanță care confirmă otrăvirea Episcopului Grigorie Leu de către reprezentanții regimului comunist. Astfel, potrivit Ordonanței de clasare în dosarul penal nr. 24/P/2018, „expertiza toxicologică face dovada faptului că moartea Episcopului Grigorie Leu a fost consecința inhalării ionilor de cupru, care, prin caracteristicile chimice și prin cantitatea mare îngurgitată, a acționat ca o substanță otrăvitoare, suprimând viața înaltului prelat la scurt timp după întâlnirea avută de acesta cu Petru Groza, președintele Consiliului de Miniștri ai proaspăt proclamatei Republici Populare Române, întâlnire după care acesta a acuzat imediat o stare de rău, iar simptomele sunt și ele unele specifice unei intoxicații cu substanțe otrăvitoare, fiind întrunite elementele de tipicitate ale unei omucideri” (Costin Clit, Documente privind istoria Episcopiei de Huşi, Huşi, Editura Horeb, 2021, p. 1063). Tot în Ordonanța amintită se precizează că, în urma analizei documentelor existente în dosarul de urmărire informativă aflat în arhiva CNSAS, se dovedește opoziția constantă a Episcopului Grigorie Leu față de regimul comunist, caracterizând drept „execuție” (Ibidem, p. 1063) acțiunea soldată cu moartea acestuia. Astfel, la capătul unui amplu demers de stabilire a adevărului istoric, instituțiile abilitate ale Statului român au confirmat uciderea Episcopului Grigorie Leu al Hușilor de către reprezentanții de vârf ai regimului comunist ateu. Toate aceste informații sunt publice, prezente inclusiv pe site-ul episcopiahusilor.ro, mediatizate de presa națională, și ușor de accesat, mai cu seamă de un istoric și cercetător care își propune să aibă o „abordare istoriografică”, care „urmărește detaliile împletirii dintre BOR și politică”. În contextul în care deplângeți lipsa de acces la documentele de arhivă ale Bisericii Ortodoxe Române, cum se explică faptul că, ținând în mână un volum de documente privitoare strict la un capitol important din lucrarea dumneavoastră, care ilustrează implicit și atmosfera din epocă, nu l-ați valorificat în niciun fel? Un răspuns posibil ar putea să fie acesta: dacă volumul domniei voastre a fost gândit pentru a livra cititorului convingerea că toţi ierarhii Bisericii Ortodoxe Române din perioada comunistă au pactizat cu regimul, cazul Episcopului martir Grigorie Leu strica socotelile de „cercetare” ideologizantă din lipsă de documente, pentru că ierarhul Huşilor a fost, în mod evident, otrăvit de comunişti din pricina opoziţiei constante şi evidente faţă de regimul ateu comunist.

Tot în același demers de redare a adevărului istoric, prin publicarea documentelor de arhivă, se înscrie și volumul Părintele Mina Dobzeu – Duhovnicul Hușilor. Documente (1946-2011), editori Adrian Nicolae Petcu (CNSAS), pr. Nicolae Cătălin Luchian și Maria Buțcu, Huși, Huşi, Editura Horeb, 2021, un amplu material de documente inedite (cereri, note informative, adrese, procese-verbale, rapoarte, declarații, memorii etc.). Părintele Mina Dobzeu nu a fost unul dintre personajele periferice ale Bisericii Ortodoxe Române, în ceea ce priveşte opoziţia constantă faţă de regimul comunist. Oricine a auzit de Părintele Nicolae Steinhardt, a auzit şi de Părintele Mina Dobzeu, pentru că a fost cel care l-a botezat pe marele om de cultură, în închisoarea de la Jilava, în data de 15 martie 1960 (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Iaşi, Mănăstirea Rohia/Polirom, 2008, pp. 167-169). În cartea dumneavoastră, în mod nedrept, evitaţi să îl aduceţi în atenţie drept exemplu de rezistenţă anticomunistă pe Părintele Mina Dobzeu. Cazul Părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa, pe care aveţi „bunăvoinţa” de a-l aminti în cartea dumneavoastră, nu este unul singular, cum, în mod eronat, încercaţi să convingeţi cititorul (p. 244: „de pildă, preotul Gheorghe Calciu Dumitreasa, care a fost unul din puţinii clerici care au protestat împotriva lui Nicolae Ceauşescu”; p. 294: „Calciu-Dumitreasa este un exemplar rar de rezistenţă deschisă în epoca lui Ceauşescu”). Dacă aţi fi avut curiozitatea cercetătorului, care are nevoie de documente pentru a reda cât mai fidel adevărul istoric, aţi fi descoperit cu mare surprindere că Părintele Mina Dobzeu este un alt „exemplar rar de rezistenţă deschisă în epoca lui Ceauşescu”. Conform documentelor publicate şi nu zăvorâte în arhivele Bisericii, atitudinea sa de mărturisire a lui Hristos și de opoziție față de regimul comunist a fost consecventă, pe tot parcursul vieții sale, fapt pentru care a avut de suferit în mod constant. A fost anchetat, arestat, torturat și închis de către Securitate în mai multe rânduri, din cauza atitudinii sale demne; a fost exclus și nu i s-a mai permis continuarea studiilor universitare de teologie, de la București. După eliberare, a găsit cu greu, un loc în care să poată sluji, fiind urmărit permanent de Securitate, care folosea numeroși informatori. Despre toate acestea vorbesc documentele de arhivă publicate. Cu toate acestea, Părintele Mina Dobzeu a rămas constant, consecvent cu crezul său, mărturie în acest sens fiind inclusiv notele informative date de detractorii săi. Mai mult decât atât, tot în perioada comunistă, a reuşit să trimită scrisori către dictatorul Nicolae Ceaușescu, în care acuza ateismul regimului, a distribuit cărți de rugăciuni și a făcut misiune prin predici și slujbe. Întreb şi eu retoric: omisiunea lui este tot din lipsă de documente sau este una deliberată, pentru că face notă discordantă intenţiei cu care, probabil, v-aţi construit arhitectura anticlericală a cărţii dumneavoastră?

3. Atunci când prezentaţi lista ierarhilor cărora le-a fost dovedită calitatea de colaborator sau informator al Securităţii – această calitate nu este stabilită de către CNSAS, cum eronat afirmaţi în cartea dumneavoastră (p. 298), ci de către o instanţă judecătorească, conform articolului 11 a Ordonanţei de Urgenţă nr. 24/2008, în ceea ce priveşte constatarea calităţii de lucrător/colaborator al Securităţii – îl amintiţi şi pe Mitropolitul Andrei al Clujului, făcând următoarea specificare: „Andrei Andreicuţ, arhiepiscop de Alba Iulia, nume de cod: Ionică, Vasile” (p. 298). Nicio menţiune despre faptul că există o decizie judecătorească (numărul 1) a Curţii de Apel Alba Iulia, din şedinţa publică din data de 15 februarie 2008, care – citez ad-litteram – „constată nulitatea deciziei nr. 2809/13 septembrie 2007 şi a deciziei de reexaminare nr 3360/9 octombrie 2007, emise de intimat” (CNSAS), aşa cum, în mod just, aţi ţinut să precizaţi despre Arhiepiscopul Calinic al Argeşului, căruia, printr-o hotărâre judecătorească i-a fost anulată calitatea de informator al Securităţii (p. 298). Nu v-aş fi suspectat de rea voinţă şi de manipulare premeditată dacă nu aţi fi menţionat la paginile 356-357, nota 3, din cartea dumneavoastră, citând o sursă online, faptul că Mitropolitul Andrei al Clujului a contestat calitatea de informator al Securităţii, „dovedită de CNSAS” şi „împotriva căreia a făcut recurs cu succes” (nota 3, p. 357). Deci, la un interval de 58 de pagini faţă de prima menţiune a ierarhilor care au fost „dovediţi” ca informatori sau colaboratori ai Securităţii, citaţi o sursă online, exprimându-vă foarte imprecis cu privire la această decizie de anulare a presupusei colaborări cu Securitatea a Mitropolitului Andrei. Mai mult, îl  etichetaţi, în mod peiroativ, ca fiind „acolitul lui Bartolomeu Anania” (p. 356). Bineînţeles că orice cititor al cărţii dumneavoastră va rămâne cu convingerea că Mitropolitul Andrei a fost colaborator al Securităţii, aşa cum îl menţionaţi în prima ocurenţă a acestuia în cartea dumneavoastră. În momentul în care ajunge la pagina 356, unde specificaţi foarte neclar că această calitate de informator sau colaborator al Securităţii a fost anulată de către o instanţă judecătorească, probabil, cititorul nu va sesiza această specificare a domniei voastre. Susţin această supoziţie fără a minimaliza aprioric acuitatea oricărui cititor potenţial al cărţii dumneavoastră. Asta nu mă împiedică să cred că un cititor al cărţii dumneavoastră va rămâne doar cu convingerea că Mitropolitul Andrei a fost colaborator al Securităţii, iar când ajunge la pagina 356, probabil, va reţine doar că a fost „acolitul lui Bartolomeu Anania”, neacordând mare atenţie notei 3 de la pagina 356, pentru că este extrem de neclară şi foarte vagă. Acest mod de a trata lucrurile într-o lucrare „ştiinţifică” trădează, din capul locului, un deficit metodologic. Ca să nu mai punem la socoteală faptul că sunteţi în eroare atunci când afirmaţi că „unul din puţinele dosare ale Securităţii despre ierarhi, din care au fost publicate părţi, îl priveşte pe Antim Nica” (p. 300) , pentru că Mitropolitul Andrei, după ştiinţa mea, este singurul ierarh care şi-a publicat dosarul de securitate. Evident, nutresc nădejdea că în următoarea ediţie, dacă sunteţi convins de justeţea unei reparaţii morale şi metodologice faţă de Mitropolitul Andrei al Clujului, veţi face remedierile care se impun în mod natural şi în contextul adecvat al cărţii dumneavoastră.

Pentru a încheia această scrisoare, care v-a solicitat puţin răbdarea, mi se pare foarte potrivit să consider că spusele lui Alain Besançon pot fi aplicate cu lejeritate conţinutului cărţii dumnevostră: „În ideologie «partea de adevăr» care concentrează puterea de seducţie  este însuşi locul falsificării şi a tot ceea ce poate fi mai fals”[7].

Cu nedisimulată mâhnire,

Părintele Episcop Ignatie al Huşilor

[1] George Orwell, Despre adevăr, traducere din limba engleză de Ioana Aneci, prefaţă de Teodor Baconschi, Iaşi, Editura Polirom, 2020, p. 90.

[2] Neagu Djuvara, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Bucureşti, Editura Humanitas, 2005, p. 6.

[3] Istoricul Oliver Jens Schmitt în dialog cu Magda Grădinaru și Gabriel Liiceanu despre volumul „Biserica de stat, sau Biserica în stat? O istorie a Bisericii Ortodoxe Române, 1918–2023“,  https://www.youtube.com/watch?v=wkOdYqkCPKU, minutele 7:51-8:05; 8:24-9:51, accesat la data de 17.06.2023, ora 17:36.

[4] Dincolo de alb şi negru cu Oliver Jens Schmitt, https://www.youtube.com/watch?v=tOvT7CcW1GI , minutele  2:09-2:18; 14:55-15:00; 15:10-15:20, accesat la data de 20.06.2023, ora 20:03.

[5] Istoricul Oliver Jens Schmitt în dialog cu Magda Grădinaru și Gabriel Liiceanu despre volumul „Biserica de stat, sau Biserica în stat? O istorie a Bisericii Ortodoxe Române, 1918–2023“,  https://www.youtube.com/watch?v=wkOdYqkCPKU, minutele 52:53-53:12, accesat la data de 17.06.2023, ora 17:36.

[6] Lucian Boia, Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr şi ficţiune, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998, p. 168.

[7] Alain Besançon, Nenorocirea secolulului: despre comunism, nazism şi unicitatea „şoah”-ului, Bucureşti, Editura Humanitas, 1999, p. 133.

Articolul PS Ignatie al Hușilor critică „istoria” Bisericii Ortodoxe Române scrisă de OJ Schmitt: “Aveam sentimentul că citesc o carte de istorie din perioada comunistă…” apare prima dată în Glasul.info.

CERCUL METODOC AL PROFESORILOR DE ISTORIE – LICEU, a avut loc astăzi, 16. XI. 2022, la Liceul Tehnologic “C-tin Brâncuși” din Peștișani. Adevărate lecții de istorie au fost susținute de mai mulți profesori cu o bogată activitate de cercetare în domeniul istoriei locale. Amintim printre ei pe Prof. Gabriel Sarcină, gazda evenimentului, Inspector Școlar General, Prof. dr. Marcela Mrejeru, Inspector superior SJAN Gorj, Ion Hobeanu, Vicepreședinte Societatea de Științe Istorice din România, Prof dr. Dorina Nihifor și Prof. Claudiu Mărăcine. În încheiere, celebrul blogger, Jean Țîrlea, un înflăcărat pasionat de istorie locală, a prezentat într-o manieră literar-istorică, “Fotografii vechi, crîmpie de istorie și parfum de epocă – Tîrgu Jiu de odinioară” .

Prin urmare, lecțiile clasice nu mai sunt de mulți ani în atenția majorității personalului didactic o preocupare majoră, semn că este un prilej pentru fiecare profesor să demonstreze că are și alte tipuri de competențe precum: culturale interdisciplinare, managerial-organizatorice, editoriale și bineînțeles științifice. După atâția ani de pedagogie comunistă și neo-marxistă, putem spune că avem șanse majore care educația Gorjului să acceadă la valorile democratice de diversificare a activităților educaționale din care fiecare profesor poate învăța ceva de la colegii lui, fără a insista pe șabloanele fostei pedagogii de rutină, impusă de vechile regimuri politice.

Pe această cale, transmitem din partea redacției noastre, tuturor organizatorilor acestui mare eveniment și invitaților prezenți, sincere felicitări!

Articolul O activitate metodică de excepție a profesorilor de istorie din Gorj susținută la Peștișani! apare prima dată în Glasul.info.

Încă un film antiromânesc făcut pe banii românilor: “Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”

Ne este greu să spunem care este cel mai recent film patriotic românesc. Însă putem spune care este cel mai recent film antiromânesc. Acesta este intitulat “Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”, în regia lui Radu Jude.

Auzim de ani buni că nu sunt bani pentru industria de film din România. Cum se face dar atunci că tocmai în An Centenar, Centrul Național al Cinematografiei, instituție din subordinea Ministerului Culturii și Identității Naționale, a acordat din Fondul cinematografic un credit nerambursabil pentru un film profund antiromânesc?

“Centrul Național al Cinematografiei, instituția publică de interes național, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Culturii și Identității Naționale, a acordat din Fondul cinematografic un credit nerambursabil pentru realizarea acestui film și apoi distribuirea lui în țară și străinătate. „Banii pentru film nu au fost puțini”, a declarat producătoarea Ada Solomon.”, a dezvăluit Gheorghe Funar 

Pe 2 iulie 2018 a avut loc în Cehia premiera mondială a filmului așa zis “românesc”, intitulat „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”. Pe  8 septembrie 2018, la Oradea, în cadrul TIFF-ului, a avut loc și premiera filmului respectiv în România.

În toată acestă competiție a promovării a politically correctness-ului, unii alunecă în cadrul acestei frenezii spre manipulări mizerabile de domeniul paroxismului.

Dacă ni s-ar cere să facem o recenzie a filmului, atunci am putea spune că filmul “Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”, în regia lui Radu Jude, duhnește a “politically correctness“. Dar este mai mult decât atât. Este mai mult decât o simplă și nevinovată caterincă la adresa poporului român. Este o manipulare de cea mai joasă speță, cu un scenariu varză și o interpretare dezastruoasă…

Altfel spus, acum s-a ajuns la concluzia că e mai rentabil să se apeleze la mijloace mai blânde prin care să se realizeze spălarea creierelor. Chiar dacă manipularea ordinară din film este evidentă chiar și pentru unii dintre cei mai săraci cu duhul, filmul a fost totuși premiat cu trofeul „Crystal Glove” la Festivalul Internațional de Film de la Karlovy Vary.

Paradoxal este însă faptul că în ultima vreme tocmai aceste mizerii de filme sunt premiate în străinătate. Cu cât ne prezintă pe noi românii într-o lumină mai proastă, cu atât sunt elogiile mai mari și premiile mai prestigioase pentru aceste mizerii disimulate în forme de artă.

Pe lângă faptul că este foarte greu de urmărit, cu un scenariu incoerent și un joc actoricesc mediocru, filmul pare mai degrabă un demers politic, un exercițiu de manipulare, de spălare a creierelor, exact ca pe vremea bolșevicilor care încropeau în grabă astfel de creații de propagandă care să servească în primul rând scopului lor politic și ideologic, fără să se îngrijească prea mult la aspectul artistic al filmului.

Este greu de încadrat filmul la o categorie cunoscută în lumea cinematografiei. Ce-o fi asta: parodie, satiră, propagandă, corectitudine politică, manipulare care servește… cui?

Generalizările sunt periculoase, însă cu toate acestea regizorul Radu Jude nu s-a ferit în trecut să facă astfel de generalizări la adresa românilor:

“…mulți dintre români nu sunt doar negaționiști, ci și antisemiți și rasiști“, declara Radu Jude

“Regizorul Radu Jude a declarat că, la vârsta de 40 de ani, a scris scenariul pentru filmul „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” dintr-un sentiment de frustrare, dar filmul este o reconstituire istorică. Regizorul l-a avut drept consultant pentru istorie pe tânărul Adrian Cioflâncă. Producătoarea Ada Solomon a declarat că intenția ei și a regizorului Radu Jude a fost ca oamenii să afle din film cât mai multe informații despre holocaustul împotriva evreilor români înfăptuit de Poporul Român în timpul celui de-al doilea Război Mondial.”, dezvăluie Gheorghe Funar

Articolul Încă un film antiromânesc făcut pe banii românilor: “Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” apare prima dată în Glasul.info.

Nu doar ungurilor li se inocula o istorie “corectată politic” despre români, ci și celor din fosta Iugoslavie

Nu este un secret pentru nimeni că vecinii noștri de la sud de Dunăre au manifestat o atracție și o fascinație crescută pentru regiunea Banatului românesc. Ba chiar au și existat în istorie câteva tentative de anexare a întregii regiuni, însă din motive politice și ideologice, istoriografia comunistă a preferat să le oculteze și să nu fie prezente în manualele școlare de istorie din România.

Dincolo de Dunăre însă, vecinii noștri nu manifestau aceeași reținere, mai ales ca Tito intrase într-un soi de răcire profundă a relațiior cu o bună parte din blocul european al țărilor comuniste de la acea vreme, dar și cu URSS.

Nu doar ungurilor li se inocula o istorie “corectată politic” despre români, ci și celor din fosta Iugoslavie

Așa se face că într-un manual școlar de istorie din anii ’70 din Iugoslavia, intitulat “Školski istorijski atlas, Zavod za izdavanje udžbenika SR Srbije, Belgrad 1970″( n.r. Atlas Școlar Istoric, Institutul pentru Editarea Manualelor din Republica Serbia,Belgrad 1970), istoria românilor din spațiul carpato-danubiano-pontic este prezentată distorsionat, într-o manieră în care i-ar face individioși până și pe cei mai mari dintre detractorii maghiari sau sovietici ai istoriei românilor.

După cum se poate vedea, este ocultată complet existența românofonilor sud-dunăreni și e limitată de asemenea până la cote ridicole și cea a românilor nord-dunăreni.

Articolul Nu doar ungurilor li se inocula o istorie “corectată politic” despre români, ci și celor din fosta Iugoslavie apare prima dată în Glasul.info.

Prefectura nevoita sa intervina impotriva falsificarii grosolane a istoriei la Carei!

20 Septembrie 2017 – Istorie falsificată în centrul Careiului. Prefectura intervine:

Buletin de Carei semnala la data de 10 iulie 2017 că în centrul orasului este amplasată o hartă turistică în care apar date  istorice eronate legate de instaurarea…, stăpânirii româno-sovietice, sau de bombardamente anglo-americane prin Carei sau de momentul deportării svabilor.

Nici termenul de Pacea de la Sătmar nu este de fapt cel mai corect având în vedere  evenimentele  de la acea vreme.

In urma aparitiei articolului  ,,Sfidare sau ignoranta? Harta turistică din centrul Careiului din România şi ,,ocupaţia româno-sovietică care a deportat şvabii,,    un cititor fidel al Buletin de Carei a sesizat acest aspect Institutiei Prefectului deranjat de neadevărurile istorice promovate de către administratia careiana actuală.

Prefectura nevoita sa intervina impotriva falsificarii grosolane a istoriei la Carei!

Pentru obtinerea de  informatii  de specialitate  a fost solicitat Muzeul Judetean Satu Mare care a confirmat printr-o adresă că se impune modificarea datelor de pe panoul de afisaj din centrul Careiului.

Ca urmare a datelor de specialitate comunicate de Muzeul judetean Satu Mare Prefectura a remis Primăriei Carei o adresă prin care pune în vedere  corectarea falselor informatii cu  cele reale pentru a nu mai induce în eroare turistii si trecătorii care  urmăresc panoul de afisaj.

Buletin de Carei a fost si de această dată vigilent si a semnalat corect  faptul că administratia locală  oferă date inexacte celor care doresc  să îsi îmbogătească cunostintele despre istoria locului. Din pacate toate aceste date eronate sau false daca vreti se gasesc si pe HARTA Carei tiparita de catre Primaria Carei si distribuita desi Buletin de Carei a semnalat aceste aspecte.

http://www.buletindecarei.ro/2013/09/primaria-carei-accepta-stergerea-monumentului-ostasului-roman-de-pe-harta-orasului.html

Sursa: Buletin de Carei

Articolul Prefectura nevoita sa intervina impotriva falsificarii grosolane a istoriei la Carei! apare prima dată în Glasul.info.

Specialiști în intrigi și lovituri pe la spate, politicienii unguri încearca azi din nou să facă istorie folosind minciuna și trădarea ca armă preferată în ultimii 500 de ani

Intr-un recent comentariu facut de excelentul nostru colaborator care semneaza SURENA, se spune ca „Infrangerea Franței in 1870-1871, poate cea mai traumatizanta infrangere din istoria Franței, are mai multe cauze: militare, economice, politice etc.”

Cand m-am documentat pentru cartea Transilvania Invincibile Argumentum am gasit urmatoarea informație:

Austria avea o ințelegere cu Franța sa se ajute intre ele daca Germania / Prusia ar agresa-o pe una dintre ele. Cand s-au tras sforile pentru instaurarea dualismului austro-ungar, Bismarck a avut un rol important, sprijinind interesele zanatece ale Budapestei. A avut și o ințelegere secreta cu liderii maghiari, cu Gyula Andrassy in mod deosebit, prin care s-a asigurat ca Austria nu va interveni intr-un eventual razboi dintre Prusia și Franța! Razboi pe care cancelarul prusac il pregatea.

Cu alte cuvinte, Viena nu a sarit in ajutorul Parisului așa cum se angajase, iar acest act de tradare propriu zisa a fost savarșit prin intrigile lui Andrassy in interiorul guvernului imperial de la Viena…

Nu mai țin minte la ce autor am gasit aceasta informație pe care am și folosit-o in carte.

Daca lucrurile chiar așa stau, e bine sa subliniem cui se datoreaza infrangerea Franței. Prusia a atacat Franța fiind asigurata ca Austria nu va interveni. In felul acesta s-a platit Andrassy pentru sprijinul dat de Bismarck la nașterea „compromisului” austro-ungar, mișcare politica sinucigașa pentru austrieci. Cu consecințe grave pentru stabilitatea politica a Europei!

Specialisti in intrigi si lovituri pe la spate, politicienii unguri incearca azi din nou sa faca istorie folosind minciuna si tradarea ca arma preferata in ultimii 500 de ani

Azi, cand ungurii s-au decis sa atace in mod oficial deciziile luate la Trianon și cand iși vor intensifica propaganda anti-romaneasca pe la toate cancelariile din lume, macar la Paris și pentru publicul francez este cazul sa rememoram cum au ajuns francezii sa piarda razboiul și sa intre intr-o epoca noua a decadenței lor. Propun așadar sa-i ajutam pe francezi sa-și cunoasca istoria, sa afle ce datorii de recunoștința au fața de Budapesta.

De data aceasta, pentru viitorul cel mai apropiat, Ungaria umbla dupa sprijinul Moscovei. S-ar parea ca deja conteaza pe acest sprijin. Ca și pe ajutorul dat de politicienii imbecili sau tradatori care ne conduc dupa 1990.

Macar sprijinul Franței sa-l piarda! Sprijin pe care l-au avut de la Mitterand…

Ion Coja

Sursa: ioncoja.ro

Articolul Specialiști în intrigi și lovituri pe la spate, politicienii unguri încearca azi din nou să facă istorie folosind minciuna și trădarea ca armă preferată în ultimii 500 de ani apare prima dată în Glasul.info.

Târgu Mureș, Martie 1990

Da, s-ar putea spune și așa, cadavre ratate!, așa cum ratezi la tir cartușele sau țintele! Le-au procurat – e vorba de cadavre, Dumnezeu știe cum, că nu-i ușor să găsești la dată fixă 18 cadavre nou-nouțe, să pară a fi ieri împușcate sau stâlcite în bătaie, le mai faci și niște incizii, vânătăi sau găuri de glonț, le îmbraci frumos, cu cât mai mult verde pe ele, eventual le pui și o pană de cocoș la pălărie, apoi le convoci pe toate cadavrele, adică le încarci într-un camion cu basculantă pe care îl trimiți a doua zi după „evenimentele” de la Târgu Mureș, pe un anumit traseu, ca să fie răsturnate sărmanele cadavre într-un loc anumit, mai rîpos, iar cu vreo oră-două în urma camionului vii cu coloana de automobile în care au fost îmbarcați ziariști din toată lumea, acei ziariști care cu o zi înainte au difuzat în lumea largă de zeci și sute de ori imaginea emblematică a românilor care îl linșează pe maghiarul Cofariu… Bestiile valahe!

Ion Coja: “Așa fac ungurii istorie. Cum a ratat UDMR-ul 18 cadavre!”

Zis și făcut! Camionul este încărcat cu cei 18 pasageri „de ocazie” și clandestini, pleacă spre destinație, apoi, din altă direcție, după cronometru și conform desfășurătorului venit, probabil, de la Budapesta, este pornită și coloana de mașini a presei libere, democrate, care trece prin câteva sate de români, nimeni nu le iese cu pâine și sare înainte, iar după un timp coloana ajunge într-un desiș de codru, la locul știut numai de organizatorii evenimentelor, se opresc, caută în dreapta, caută în stânga, sus, jos, mai la vale, mai la deal, nici urmă însă de cadavrele agonisite cu atâta trudă!… Unde erau cadavrele?! Ce făcuse nenorocitul de șofer cu ele?! Cui le vânduse?!…

…Așadar, așa s-a ratat momentul culminant al mascaradei de la Târgu Mureș, martie 1990, care trebuia să fie încununată prin această întâlnire, spontană desigur, neprevăzută, dintre ziariștii occidentali, căci numai ăia sunt ziariști adevărați, și cele 18 cadavre ale victimelor barbariei românești insuportabile, cazul urmând să fie discutat și la ONU, desigur: 18 – optușpe cadavre de maghiari nevinovați, în floarea vârstei, uciși de români, de românii tolerați pe străvechiul pământ secuiesc, nu este o crimă oarecare, pe care s-o treci cu vederea sau la Faptul divers… Li se dădea serios de lucru conclavurilor internaționale convocate să găsească o soluție! Măcar acum, în al enșpelea ceas! Înainte ca românii să declanșeze propriu zis genocidul pe care-l pregătesc de mai bine de o mie de ani!…

Dar, deh, n-a fost să fie!… Nu le-a ieșit tovarășilor maghiari înscenarea măcelului, au greșit că nu au apelat la veteranii de la Ip și Trăznea, ci s-au încrezut în generația tînără de honvezi, căreia îi aparținea și șoferul camionului! Cum l-o fi chemat pe acel Pișta care, atunci când de emoția sa maximă, a șoferului, motorul s-a înecat și s-a oprit, el, bietul șofer, conștient de valoarea prețioasei încărcături și temându-se să nu încurce circulația, a părăsit vehiculul și a șters-o de la locul incidentului, lăsând camionul pe marginea drumului și plin ochi de cadavre!… Departe de rîpa vizată și bine însemnată pe traseul rămas nestrăbătut!… Au rămas în soare, camionul și cadavrele, până s-au adunat roi toate muștele din județ!…

…Cam așa s-a încheiat făcătura încercată de specialiștii maghiari în diversiuni anti-românești!

Întrebarea la care aș vrea un prim răspuns este următoarea: de unde erau acești specialiști, acești activiști ai anti-românismului? Din Ungaria, eventual din diasporă, sau erau rezidenți pe teritoriul inamic, românesc?…

Deci, în termeni ceva mai seci, în Martie 1990, în cadrul diversiunii puse la cale de UDMR și organele sale superioare sau auxiliare, s-a încercat și această stratagemă: să fie expuse în fața omenirii îngrozite 18 cadavre, pregătite din vreme spre a fi identificate ca victime ungurești ale sălbăticiei românilor! Urmau să fie fotografiate și filmate de televiziunile și ziarele din Occident convocate în acest scop, promițându-li-se că vor avea de transmis niște reportaje puțin spus senzaționale, din România lui Dracula!… 18 maghiari uciși, executați cu sânge rece de români! Ce altă dovadă mai trebuia pentru a se lua în dezbatere internațională problema Transilvaniei, care trebuie măcar acum, în al doisprezecelea ceas, să devină subiectul unor preocupări internaționale și al unei soluții internaționale… Măcar cum a fost aceea de la Viena, din 1940… Cel puțin! Dacă nu chiar toată Transilvania!

Bietele cadavre!… Sunt convins că printre ele vor fi fost și cadavre de români, și-mi place să cred că acele cadavre nu s-au lăsat manipulate într-un mod atât de ticălos, vor fi avut o reacție de dincolo de moarte cu care l-au speriet pe bietul bozgoride, punându-l pe fugă de la locul faptei… Al faptei neduse până la capătul ei atât de mizerabil…

Ce ne făceam dacă udemeriștilor le reușea atât de ticăloasa manevră?! Nu ne mai spălam de păcatul și rușinea celor optușpe crime nici peste o sută de ani!… Căci șansele de a dovedi falsul ar fi fost minime!

Dar mai ales mă întreb: Ce urma să se întâmple mai departe în cadrul scenariului pus la cale de udemeriștii de la Budapesta? Ce reacții internaționale erau preconizate, prevăzute sau chiar pregătite, puse deja la punct, să se declanșeze imediat după descoperirea cadavrelor?

Întrebarea se pune și în sens contrar: ce riscau ungurii dacă erau prinși? Ce au pățit în urma celor petrecute?! Ce a urmat propriu zis?

Iar răspunsul este năucitor: nimic! Nimeni nu a pățit nimic! Iar ancheta care trebuia declanșată a debutat cum nu se putea mai prost: prin totala secretizare! S-a dat consemn în Armată – care atunci îngloba și SRI și Poliție, să nu răsufle nicio vorbă despre cele 18 cadavre… Iar ce anchetă s-a făcut, cu ce rezultate, nu mai știu nici eu ca să vă pot spune povestea până la capăt!… A ajuns până la mine numai o șoaptă, confirmată de Sabin Făgărășanu, care avea de unde să știe că era adevărată! Iar eu, după un vechi obicei al casei, imediat am făcut publică informația și am cerut organelor de procuratură să se auto-sesizeze și să lămurească lumea, ce și cum a fost cu cadavrele amintite! Am publicat mai multe texte pe acest subiect, am făcut și o interpelare parlamentară – dacă nu mă înșel, iar la o întâlnire cu unul dintre cei mai importanți oameni ai momentului și ai locului, o autoritate în materie de Martie 1990, l-am întrebat direct, fără ocolișuri, cum a fost cu cadavrele irosite prostește de UDMR, iar dînsul mi-a răspuns mirat: „de unde știți dumneavoastră de povestea asta, domnule profesor?!” Un răspuns greșit, dacă ții seama că venea de la un profesionist al răspunsurilor ambigue, în doi peri!… Nu era deloc ambiguu! Sau poate că exact asta a vrut să spună și domnul general! La data respectivă maior numai!…

*

      …Au trecut de atunci 23 de ani! Cred că măcar acum, când gluma, adică obrăznicia din secuime se îngroașă, ar fi timpul să aflăm adevărul despre tot ce-s în stare să facă compatrioții noștri ugro-finici! Nu-i putem potoli decât cu arma adevărului și a legii. Iar legea nu poate interveni decât în interiorul adevărului! Deci adevărul trebuie pus mai presus de orice altă discuție cu udemeriștii din țară și de la Budapesta!

Nu întreb de ce autoritățile de la București au ținut și țin mai departe secret acest episod din zbuciumata primăvară a anului 1990! Nu întreb pentru că știu! Și am spus-o public de fiecare dată, deci o mai spun și acum: autoritățile de la București erau, la acea dată, autoritățile care organizaseră și „evenimentele” din decembrie 1989… Nu erau autorități românești, ci autorități „feseniste”! Iar în decembrie 1989, la Timișoara, după cum bine știm acum, s-a recurs cu mare succes la diversiunea cu cadavrele adunate din timp pentru a le pune să joace teatru, să facă pe morții proaspeți, victime din ajun! Încă nu s-au răcit de tot, săracii!… Era foarte important să nu se facă nicio comparație între Timișoara și Târgu Mureș, să nu se stabilească nicio similitudine!

În martie 1990 nu știa mai nimeni de acest episod timișorean! Dar unii, din ce în ce mai mulți, ar fi făcut legătura între morții de la Timișoara (unii dintre ei, desigur) și morții la fel de falși, cei optușpe, de la Târgu Mureș!… S-ar fi dovedit astfel că, de fapt, emanații revoluției emanaseră tocmai ei revoluția, inclusiv cadavrele fictive prin care a debutat măcelul din decembrie 1989, încheiat după două săptămâni cu vreo două mii și ceva de cadavre deloc fictive!……

Șmecheria cu cadavrele ținute la frigider în așteptare spre a fi folosite la nevoie, șmecheria asta, destul de veche, clasică, s-a repetat cu mare succes în războiul din Yugoslavia, pentru a-i acuza pe sârbi de crime inventate! A ținut! Și a produs efectele cunoscute!… După aceea, la câțiva ani după, s-a aflat adevărul! Cum că morții aceia (o bună parte dintre ei!), puși în cârca sârbilor, erau decedați cu luni de zile mai înainte de a fi puși să facă istorie! Și au făcut! Adică au produs efecte ireversibile. Degeaba s-a aflat mai apoi adevărul, Yugoslavia deja nu mai exista și nimic nu mai dădea înapoi ceasul istoriei, chiar dacă istoria se lăsase fraudată, înșelată, păcălită și prostită, așa cum au încercat maghiari s-o mai măsluiască o dată, în martie 1990…  A câta oară oare?!

Mă mai întreb o dată: ce s-ar fi întâmplat dacă drăguțul de bozgoraș, pus la volanul basculantei cu mortăciuni, nu ar fi făcut în cizme de frica a ceea ce urma să facă?! Ce s-ar fi întâmplat dacă ticălosul nu era atât de sperios și manevra udemeristă ar fi fost dusă până la capăt? Ce urmări ar fi avut abominabila crimă „românească”?! Nu cumva erau pregătite și niscai cancelarii democrate, occidentale, care să reacționeze vehement la actele de barbarie prin care românii se excludeau singuri din spațiul civilizației europene?!…

Oameni buni! Cum putem să ne apărăm de asemenea ticăloșii altfel decât dându-le în vileag pe cele cunoscute! Vreau să spun că interesul nostru suprem, de a ne apăra de vrămășia ticăloșilor, ne obligă să spunem tot adevărul despre Martie 1990! Și despre alte momente istorice asemănătoare în ticăloșia lor! A tăcea în continuare, a ține secret cât sunt de mârșavi ungurii și alți prieteni cu care ne-a pedepsit Dumnezeu, este un fel de a ne tăia singuri craca de sub picioare!

Norocul nostru e unul singur: că ungurii nu sunt la fel de deștepți pe cât sunt de ticăloși! Dar atenție mare: din păcate, maghiarii nu acționează singuri, ci mereu în cârdășie cu un stăpân!… Un stăpân ales de ei să fie mai puternic, cel mai puternic, dacă se poate, pe care se pricep dintotdeauna să-l înstige împotriva românilor! Să-l atragă în cârdășie! Au făcut istorie numai la remorca altora! Sau prin alții! Deseori prin români chiar!

Căci ungurii sunt, mai presus de orice, un popor de români, slovaci, nemți, evrei, sârbi etc., maghiarizați! Un popor de dez-naționalizați! Un mixtum compositum etnic fără egal în Europa! Ei numesc asta „sinteză”!… Cei de prin părțile noastre au un așa de mare procent de „românitate”(sic!) încât am putea să le spunem măi, vere!, dacă nu cumva chiar măi, frate!

Sursa: Ion Coja

Articolul Ion Coja: “Așa fac ungurii istorie. Cum a ratat UDMR-ul 18 cadavre!” apare prima dată în Glasul.info.

In atentia cititorului.

Prezenta naratiune constituie o viziune strict personala vizavi de continutul unui anume manual de Istorie. Lansat in instruirea scolara – cl. a IV-a, 2006, Republica Moldova – l-am lecturat dintr-o simpla ocaziune și, spre marea surpindere, am fost  frapat de anumite erori inexplicabile. Intr-o sclipire a sperantei naive, expun discernamantul lor aici: in afara de autori, cine ar putea sa mi le explice?

Nu recomand manualul celor care doresc sa invete.

Pagina electronica http://oportunitate.wordpress.com/2010/04/29/mostra-de-falsificare-a-istoriei

avertizeaza privitor la expunerea falsa a istoriei Basarabiei in cadrul scolilor de limba rusa. Sa ne uimim prea tare nu face, fenomenul e promulgat lejer de catre unii autori autohtoni, care admit interpretari arbitrare, pe alocuri pline de aroganta si falsuri, ale istoriei plaiului natal. Cateva randuri in această privinta publicasem in ziarul ,,Faclia” (februarie, 2009), dar carul a ramas intact pana azi.

Fiind, pur si simplu, ostaticul modernismului european, adesea te intrebi de ce exista atatea indoieli in lumea asta schimbatoare? Iata ca in cele ce urmeaza nu iesim cu pretentii deosebite, nici nu solicitam realizarea imposibilului. Scopul propus este elementar: sa evaluam, ocazional, calitatea unui manual scolar. Simpla motivatie ca copilul fiecaruia din noi invata din aceasta sursa, ne mobilizeaza la reinnoirea comentariilor. Va invitam, deci, din nou, la o calatorie imaginara prin paginile lucrarii ,,Istorie. Manual pentru clasa a IV – a“, Editura Univers Pedagogic, 2006.

Orice “Istorie a Românilor” presupune că natiunea etnică Română stă la baza unei istorii regionale si alcătuieste identificarea primară a indivizilor corespunzători. Astfel, un manual defineste următorul obiect istoric: “poporul Român atât în cadrul statului său unitar, cât si în alte formatiuni statale”

Chiar de la bun inceput suntem avertizati ca “Acest manual este proprietatea Ministerului Educaţiei şi Tineretului”. Surpriza placuta, ce intriga cititorul la culme si reclama un izvor de informatie autentica. Respectiv, ne autosesizam: prin prezentele randuri nu atentam la proprietatea cuiva, nici macar nu declaram o pretinsa recenzie. Solicitam doar clarificarea unor amprente retusate, cu respectarea principiului obiectivismului, potrivit caruia cartea nu trebuie sa minta sau sa denatureze adevarul; degradarea umana, lucru stiut, isi trage radacinile inca din Rai.

Pe drept cuvânt, pe lângă buna calitate a hârtiei şi diversitatea culorilor utilizate la editarea manualului, planează în unele locuri mari semne de întrebare faţă de relevanţa informativă a conţinutului. Spre exemplu, o piedică neaşteptată e ascunsă în cap.I, intitulat ,,Timpul in islorie“.

Capitolul include temele: “Măsurarea timpului” – 1; “Date în istorie” – 2; “Calendarul‘ – 3; “Cum se construieşte şi se citeşte linia timpului” – 4; “Arborele genealogic” – 5. La fine se trece, efectiv, la sinteză şi evaluare. Prima întrebare: copilul este rugat să-şi amintească câţi ani au trecut de la moartea lui Ştefan cel Mare; în ce secol a domnit, în ce mileniu?

Verificăm informaţia despre Ştefan cel Mare, oferită de manual.

La pag.9 (tema 2) descoperim imaginea monumentului lui Ştefan cel Mare cu inscripţia: “Ştefan cel Mare, domnitorul Moldovei în anii 1457-1504“. Aceleași întrebări retorice – câţi ani a domnit? – in ce secol? – se repetă la pag.16. E reiterată imaginea monumentului de la pag.9, diferă doar inscriţia: “Ştefan cel Mare, Domnitorul Ţării Moldovei (1457-1504)“. In rest – nimic, o expunere cât de infimă a vieţii Marelui Voievod lipseşte. Să înţelegem că autorii amână povestirea?

Intensificăm forţat căutările, depăşind aria temelor studiate.

Un fragment din ,,Letopiseţul ţării Moldovei” de Ion Neculce (pag.30, cap.III, tema 3), relatează epizodul întemeierii de către Ştefan Vodă a mănăstirii Putna. E reprodusă – a treia oară! (pag.37, cap.III, tema 6) – imaginea monumentului lui Ştefan cel Mare, puţin mărită şi cu un alt subtitru: “Monumentul lui Ştefan cel Mare“. Din nou, nu există o naraţiune despre domnitor. Doar că un citat din ,,Letopiseţul Ţării Moldovei” de Grigore Ureche (pag.38) face cunoscut portretul literar al domnitorului. Este, poate, cea mai valoroasă şi semnificativă informaţie a manualului despre Ştefan cel Mare.

În acelaşi context, după lectura unui fragment dintr-o poezie – fără titlu şi fără indicarea autorului (pag.67, cap.VI, tema 3), suntem rugaţi să expunem calităţile lui Ştefan cel Mare ca personalitate istorică. Concomitent, fără legendă, se propune vizionarea unui portret al Marelui domnitor.

Atenţiune, pentru copilul neatent: mănăstirea Putna, localitatea Suceava (amintită în fragmentul de poezie citat), în ce ţărişoară se află? Ce căuta acolo Ştefan cel Mare şi Sfânt?

Glosarul nu include numele lui Ştefan cel Mare, iar la pagina a IV-a a copertei, pentru a 4-a oară (mare-i Dumnezeu şi răbdarea lui n-are margini!), observăm cunoscutul monument al domnitorului.

Captând “vibraţiile” manualului, descoperim o tratare superficială şi o inconsecvenţă totală în ce priveşte oferta /solicitarea informaţiei despre domnitor. Manualul pare a fi adresat, mai degrabă, unei persoane care cunoaşte deja subiectul şi istoria. Pentru un ne-iniţiat în domeniu, însă, carenţele manualului nu pot fi ignorate, consecinţele fiind deplorabile pe lungă durată.

Cu certitudine, copilului i se cere să comenteze ceva, despre ce nu i s-a vorbit. Ce trebuie el să raspundă? Dar şi unul matur, nu prea antrenat în ale istoriei? Or, să fi mizat autorii pe inventivitatea copiilor de azi? Să fi luat în calcul autoinstruirea lor sau ajutorul părinţilor, al buneilor, influenţa mediului, a Internetului etc.? Dar aceasta nu absolvă semnatarii de sarcina asumată: întocmirea unei lucrări de introducere în materie a unui copil, care pentru prima dată deschide manualul de istorie.

Abordăm o probă mai nuanţată. Excelenta hartă ,,Moldova in timpul lui Ştefan cel Mare” e reprodusă  la pag.31, fără vreo descriere oarecare. O imperceptibilă taină reflectă numărul “39” inserat în chenarul cu titlul hărţii. Care -i destinaţia lui?

Indiferent de cele menţionate, elevul e invitat să comenteze harta. Interesant, ce poate rezuma un copil de 11 ani la contemplarea acesteia?

De asemenea, pe spaţiul integrat între pag.6 şi 15 (compartimentul cap.I) despre Burebista nu se pomeneşte un cuvânt, chiar numele lui lipseşte. Întrebăm acuma noi pe autori: cine o fi acest Burebista, al cărui monument apare la pag.16? Sub imagine e scris: -”Burebista, rege geto – dac (87 – 44 î.H.)”. Cine sunt geto-dacii (care au utilizat un anumit cadran solar – pag.6)? Care-i rolul regelui Burebista în istoria Moldovei? Unde stă acest impetuos monument? (Vezi şi pag.4 a copertei.)

Uşurează cu mult sarcina noastră lipsa imaginei regelui Decebal, un alt mare conducător al dacilor. Atât de mare, încât nici nu a incăput în paginile manualului.

Ce se întâmplă? De unde obţine copilul noutatea în materie? În primul rând, din manual. Am tot cautat împreună şi n-am aflat nimic. Constatăm, cu surprindere, că în manual nu e scrisă o buchie despre întemeietorii Daciei măreţe.

Întrebări fără răspuns, căci pentru a studia un monument, trebuie … – vezi enunţul de la pag.39. Și dacă Geţii şi Dacii sunt interpretaţi ca cei mai vechi locuitori ai ţării noastre abia la pag.64, conchidem: copilul trebuie să răspundă astăzi ceea ce va studia mâine.

Prin cele inserate ne detașăm cu totul de unii erudiți, care ridică o obiecție capricioasă cu privire la calitatea informativă a produsului. Ei uită, cu bună știință, de ideile filozofilor greci, precum Platon și Aristotel, care susțineau că nimic pe pământ nu poate fi perfect, perfecțiunea există doar în Univers. Per contrario, mobilul nostru are ca suport legendara frază: Platon îmi e prieten, dar adevărul…

Luând amploare şi producând o reacţie confuză, exagerarea autorilor devine dureros de pronunţată pe parcurs:

– pag.27 – cine-i Vasile Lupu? Unde e amplasat monumentul?

– tot acolo – Cetatea Soroca – ce-i cu ea? cui aparţine? cine şi când a construit-o? care e rolul ei în istoria natală? Prin relatarea unui călător turc – amplasată tocmai la pag.38 (!), exerciţiul pare a avea o soluţie (îndeajuns, oare?).  Mai era un pas până a explica copilului că pentru apărarea hotarelor de Est ale Moldovei, pe linia ţinuturilor Hotinului, Sorocei, Orheiului, Tighinei şi Cetatea Albă, se hotărî Ştefan cel Mare, spre sfârşitul domniei sale, să fortifice vadul de la Soroca, durând acolo o cetate ca cea de la Orheiu.

– pag.66 – cine-i enigmatica persoană A.I.Cuza? Cine e D.Cantemir? De fapt, la pag.37 aflăm că D.Cantemir e scriitor clasic. Şi atât, ratată fiind, totalmente, prezentarea activităţii politice a savantului.

Alte câteva supoziţii:

– urmeaza sa cautam sarguincios cu totii localitatea din r.Causeni, unde se afla biserica cu hramul ”Adormirea Maicii Domnului“; in manual (pag.9) determinarea in spatiu lipseste;

– tema 3, cap.III: “Ţara mea pe hartă“. Intr-un fragment de text (pag.22) se declara cu seninatate: “Teritoriul Moldovei este cuprins între rîurile Prut, Nistru şi Marea Neagră“.

Stimate cititorule. Te rog frumos sa mai citesti o data vajnica ipoteza, caci se impune necesitatea unei pauze pentru meditare. De altfel, este foarte periculos sa cadem in prizonieratul celor spuse (scrise) si, in apararea principiilor de adevar, semnalam enuntarea unei totale aberatii. Spre a nu fi acuzati, insa, de prea mult spirit critic, operam cu judecatile din manual:

1. Daca in fraza citata se ia ca punct de reper cuvantul Moldova, formula nu e plauzibila, deoarece Prutul este un rau din interiorul Tarii si nici pe departe nu constituie unul dintre hotarele ei (a se consulta harta ,,Moldova în timpul lui Ştefan cel Mare“, pag.31).

2. Propozitia nu e adecvata nici in cazul unei eventuale substituiri a denumirii tarii “Moldova” cu sintagma “Republica Moldova“, caci, vai, ultima nu are ieşire la Marea Neagra, Marea ne-a fost furata. Ne ciocnim de un serios impediment: copilul nu va tolera un neadevar, iar maturii nu trebuie să-l promoveze. Asa cum rationamentul nu suporta vreo alternativa, rezulta ca mesajul de la pag.22 materialmente este fals.

Amintesc, in context, de niste triste versuri ce arata frontierele neclintite ale Tarii:

“De la Nistru pan’ la Tisa
Tot Romanul plansu-mi-s-a
Ca nu mai poate strabate
De-atata strainatate.

Din Hotin si pan’ la Mare
Vin Muscalii de-a calare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o atin; …”

Sub aspectul identic al neconcordantei cu realitatea, mai semnalam:

l. Punand mana la inima, nu fiecare ar considera deplina informatia: “In Moldova s-au născut mari oameni de cultura: M. Biesu, Gr. Vieru, N. Sulac, E. Doga, Gh. Mustea.” (pag. 23)

Memoriu pentru autori. Generos, pasajul vizeaza Moldova. În mod fantastic, însă, enumerarea se limitează la originari din Republica Moldova. Si atunci, daca se ignora personalitatile din sfera culturii, bastinasi ai nordului Bucovinei, tinutului Herta, Transnistriei si Bugeacului, din Moldova istorica – cat de nevinovata e trisarea?

Au, Petru Movila (n. 21 decembrie 1596 , Suceava / d. 22 decembrie 1646) – se stie, nu s-a nascut pe malul Bicului. E, totusi, un biet moldovean. Concomitent, Mare Om de cultura, teolog, mitropolit al Kievului, sprijinitor al tiparului in spatiul romanesc… Ba chiar unul din Sfintii Ocrotitori ai Moldovei. Nu mai vorbim de Dl Nicolae Iorga (6 iunie 1871, Botosani, Principatele Unite ale Moldovei si Tarii Romanesti),  – sa vezi si sa nu crezi: si acesta e moldovean. Mare Om de cultura, in plin sensul cuvantului. Membru a 17 Academii de Stiinte. Ce alta dovada ar putea fi mai convingatoare cu referinta la desartaciunea tendintei de glorificare a Republicii Moldova in dauna Patriei noastre, Moldova?

Nota: Raportat in unicat la sfera scrisului (cultura!), incercam un usor discernamant al catorva din Personalitatile moldovene: mitropolitul Varlaam (numele de mirean Vasile Motoc); Dimitrie Barila, cunoscut pe numele monahal Dosoftei, mitropolit al Moldovei – a scris cele mai vechi poezii romanesti cunoscute; Nicolae Milescu Spatarul, Miron Costin, Grigore Ureche, Ion Neculce, Dimitrie Cantemir, Gheorghe Asachi (militant contra unirii Principatelor de la 1859!), Alecu Russo, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Mihail Kogalniceanu, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu – cel mai mare poet roman, sfatosul Ion Creanga, Mihail Sadoveanu… Dar cat face numele Marelui istoric iesean A.D.Xenopol? Sau cel al Omului de stiinta si politic N.Iorga – unul din Marii istorici ai lumii, ales in calitate de vice-presedinte al Comitetului International al Istoricilor?

Sub unghiul de vedere al autorilor (numai ?), in lipsa respectivelor bilete de partid – vai! , precis, astia sunt niste ordinari mojici de prin Euro-Asia-Africa Latina si n-au nimic comun cu “rodnaia nasa (scumpa noastra) Maldova“, inclinata periculos inspre partile regiunii Altai. Asa ca ne oprim aici, desi lista necesita o minutiozitate oarecare.

La o adicatelea, invocam povestea unui geniu al zbuciumului muzical – George Enescu, nascut – minune, nu alta !? – in nordul Moldovei,  judetul Dorohoi, sat Liveni-Varnav, pe 19 august 1881. Or, pentru redutabilii autori, marele compozitor  isi trage obarsia din kalhozul cutarica, carnet de partid nr. “x”, respublica sovietica socialista Honolulu?  Daca cumva situatia e de alta natura, categoric inseamna ca nu-i de-al nostru. E papuas. Din care motive, o las balta cu personalitatile raionului Nisporeni…

Numai durerea si pacatele ma imping sa intreb inca despre Ciprian Porumbescu; nascut in Bucovina, Sipotele Sucevei, la 14 octombrie 1853. Dar se vede de la o posta ca acolo e o alta “Moldavie”. Care nu-i de-a noastra…, iarta-ma, Doamne.

2. Inscripţia “Moldova” (pag.23) de lângă drapelul republicii, cu indicator la conturul Republicii Moldova pe hartă. Cunoaștem cu toții că a persevera e bine, dar nu în pofida adevărului. Peste două pagini (pag.25), aceeaşi hartă e intitulata diferit- “Harta Republicii Moldova“(?) Cu siguranţă, copilul are temei de cugetare: care din ele o fi Moldova şi care – Republica Moldova?

Îndreptăţindu- se, parcă, sau ajutând, oarecum, copilul să se orienteze in timp şi spaţiu, autorii imprimă la pag.62 misterioasa hartă – a treia oară! – cu titlu definitoriu: “Harta Republicii Moldova”. Reţinem, cât de bătătoare la ochi e crearea labirintului artificial pentru angajarea elevului intr-o dispută din domeniul istoricismului, care solicită o deosebire marcantă între noţiunile Moldova şi Republica Moldova.

Un caz similar, Moldova vs Republica Moldova, identificăm la pag.69 (cap.VI, tema 4). În plus, conturul din chenar al republicii e proiectat pe apele oceanului mondial şi nu pe un fon neutru, cum era de aşteptat. Principalul e că se repetă dilema şi copilul iarăşi e pus in faţa infernului: care e varianta corectă?

Alte detalii.

Revenim la pag.22: cu tot respectul faţă de munca autorilor, dar dacă parcul Ţaul, Pavlovca, se află în “jud.Edineţ“, in ce jud. se află parcul din Mileşti? Dar comuna Lozova? Şi apoi, cum se lectureaza îmbinarea de cuvinte “jud.Edineţ“? Încă o ecuaţie pentru elev.

Deşi manualul dedică capitalei Republicii Moldova o temă aparte abia la cap.IV (pag.48, tema 5), elevul este rugat anticipat – pag.23, să o indice pe hartă. Cu regret, nici chiar cel mai sârguincios elev din clasa a IV-a nu va putea realiza obiectivul, deoarece în parametrii cap.I – II (pag.1 – 23) capitala Republicii Moldova nu e atestată. Remarcam “Harta topografică a oraşului Chişinău” (pag.20), despre capitală – nici un cuvânt. Probabil, o va numi copilul. Dacă, eventual, percepe noţiunea de capitală.

Simplifica mult lucrurile redarea desluşită a scrisului din sursa cu alfabet chirilic (pag.31). Intuim că elevii din Republica Moldova mai găsesc şi singuri (nu doar cu ocaziunea săpăturilor arheologice) lucrări cu alfabet chirilic, mai ales prin bibliotecile rurale. Ba mai pot și lectura, spre deosebire de colegii alolingvi – în română. Manualul, vedem bine, in cazul dat e inutil.

La pag.33 ni se propune atenţiei istorioara unui băiat pe nume Alexandru, care a sosit in Republica Moldova împreună cu părinţii, dintr-o regiune a Rusiei. Pare să fie o istorioară destul de şmecheră, deoarece Alexandru se prezintă cam straniu: “Mă numesc Ion”. Cititorul matur ramane perplex! Banuiesc, copiii nu silesc a sari cu intrebarile.

Cu similitudine, era imperios necesara reproducerea la o scara mai mare a monumentului poetului A. Mateevici, Zaim (pag. 37), pentru a profila vizibil chipul autorului Imnului R.Moldova.

Atitudinea negligentă persistă în continuare: vestimentaţia ilustrată la pag.43 nu e insoţită de explicaţii. O fi moda din satele Moldovei? Nu se stie. Nu observam macar caftanul, semnalizat in textul de la pagina anterioara.

Din comentariile la imaginea a doua castele (pag.45), rezuma concluzia feroce despre nivelul prosper de trai din Republica Moldova. Silogismul exclamz:

„- în Europa cavalerii medievali îşi construiau castele ale căror ziduri serveau ca scut de apărare împotriva duşmanilor;

– astăzi, şi la noi întîlnim castele, dar ele servesc doar ca loc de trai.”

Să continui fără comentariu, e imposibil. Memento mori: tovarăşi! citiți și povestiți și la alții. Iată unicul caz, când prin intermediul “clasei muncitoare” din Republica Moldova, ex-sovieticii au întrecut, în sfârşit, Evropa. Vai și amar, ție, înapoiată Uniune Europeană. Cu mii de scuze, îmi permit o abatere microscopică: dă, Doamne, la toată prostimea, şi mie – ultimul, un aşa loc de trai. Sub straşnica condiţiune şi amarnica pedeapsă: castelele sa fie construite din leafă. Şi aceea, nu media pe economie (a mea cu a lor, împărţită la doi), ci de nivelul sărmanilor.

Pag.53, sinteză şi evaluare la capitolul: Numeşte cele mai importante instituţii de învăţământ… din or. Chişinău. Dificilă intrebare pentru elevul din clasa a IV-a, căci manualul nu nominalizează măcar una.

La pag.54 identificăm în text singulara noţiune “Ţările Române“. Despre ce o fi vorba, dlor autori? Câte capuri are acest balaur?

Savurăm imaginea unui havuz, cu inscripţia “Oraşul Chişinău” (pag. 63, cap.Vl, tema 1). Iartă-mă, Doamne, dar cât de bogată trebuie să fie imaginaţia elevului pentru a desluşi panorama municipiului?

Tot acolo, se insistă cu o întrebare de evaluare: care este documentul ce confirmă că tu eşti cetăţean al Republicii Moldova?

Nota bene: manualul categoric nu oferă informaţii despre documentul de identitate al cetăţeanuluil Republicii Moldova. Cum şi ce să răspundă copilul? Ori, întrebarea are un destinatar concret – invitatul de onoare al Partidului Comunist din RSSM, I.N.Smirnov, cneazul Transnistriei?

La pag. 64, titlul “Harta Republicii Moldova” nu corespunde hărţii reproduse, cu aşezări şi descoperiri mai importante din epocile paleoliticului, mezoliticului, neoliticului, a bronzului, din prima epocă a fierului (Hallstatt). Controversată interpretare. Încercaţi să convingeţi elevul că nu-i de vină inerţia ideologizată.

Degeaba e notificat dublu numele lui Ovidius (pag.65) la relatarea acestuia despre geti; puţin probabil sa fi auzit un copil din cl.IV despre Publius Ovidius Naso (anul 43 i.e.n. – anul 17 e.n. Nascut la Sulmo (Sulmona), studiaza retorica la Roma, desavarsindu-se ca mare poet elegiac latin; este exilat in anul 8 i.e.n. de imparatul Augustus la Tomis (Constanta), pe malul Marii Negre, fara a mai reveni. Autorul N. Lupan vorbeste despre doua poeme scrise de Ovidiu in limba daca [1]. Dar istoricul bucurestean Horia C. Matei [2] face referinta doar la “un poem scris in limba localnicilor, care nu s-a pastrat.”).

Probele concludente, scoase întâmplător la iveală, conduc indubitabil la ideea că manualul ţine de sfera fantasmagoriei. Numai un astfel de deziderat e în stare să îndrepţăţească ”efortul” colectivului de autori (G.Gavriliţă, M.Dobzeu, V.Haheu, T.Nagnibeda-Tverdohleb, M. Veveriţă) la întocmirea şi editarea aparentei lucrări. Mai având în vedere munca evaluatorilor, a redactorului, a corectorului…

Şi numai astfel vom coborî la nivelul strădaniilor şi străduinţei ucenicilor din clasa a IV-a, în greaua lor încercare de a răspunde, în baza lecturii manualului ,,Istorie. Manual pentru clasa a IV – a“, Editura Univers Pedagogic, 2006, la provocatoarea întrebare despre Descălecatul Țării Moldovei.

Scris de : Mihai Dascălu / 2011-01-29

Note:

1 Nicolae Lupan. Din coapsa Daciei si-a Romei. Bucuresti. Criterion Publishing. 2007, pag.6.

2 Horia C. Matei. Lumea antica. Mic dictionar biografic. Chisinau. Universitas. 1993. Pag.184, articolul “Ovidiu”.

Surse:

[1] eternamoldova.wordpress.com

[2] MANUALELE DE ISTORIE DIN REPUBLICA MOLDOVA, Analiză efectuată de Wim van Meurs, Doctor în stiinte, Universitatea din Munich, Germania Centrul de Cercetare a Politologiei Aplicate

Articolul Un manual de istorie… debusolata apare prima dată în Glasul.info.