Foto: Reconstituire făcută cu AI

În istoria zbuciumată a românilor din Transilvania, anii celui de-Al Doilea Război Mondial au adus numeroase încercări pentru populația românească rămasă sub administrația horthystă după Dictatul de la Viena din 1940. Printre aceste mărturii se află și cazul refugiatului Rotar Ioan din Diviciorii Mari, care la 10 iunie 1942 a fost ridicat de jandarmii unguri, supus abuzurilor și alungat peste graniță, fiind forțat să se refugieze în România.

Acest episod nu reprezintă doar drama unui singur om, ci simbolizează suferințele prin care au trecut mii de români din nordul Transilvaniei în anii ocupației. În spatele fiecărui nume se ascund familii despărțite, gospodării părăsite și destine frânte de vremurile tulburi ale războiului.

Diviciorii Mari nu este însă doar locul unei tragedii. Este o vatră veche de românism, așezată pe meleaguri care au cunoscut continuitatea vieții încă din vremurile dacilor. Descoperirile arheologice, fier de plug, seceri, râșnițe, brățări și coliere, vorbesc despre existența unei comunități harnice și bine organizate încă din epoca lui Burebista și Decebal. Aceste dovezi amintesc că pământul transilvănean a fost lucrat și apărat de generații succesive de oameni legați de glia lor.

De-a lungul veacurilor, satul a trecut prin numeroase încercări. Primele sale mențiuni documentare din secolul al XII-lea îl plasează în contextul transformărilor profunde aduse de extinderea regatului maghiar în Transilvania. Au urmat secole de confruntări, de stăpâniri schimbătoare și de eforturi permanente pentru păstrarea identității locale.

Țăranii din aceste locuri au cunoscut greutățile iobăgiei, înăsprite după răscoala din 1514, au suferit represalii pentru sprijinul acordat lui Mihai Viteazul și au văzut cum satul lor era devastat de războaie, invazii și epidemii. Cu toate acestea, comunitatea nu a dispărut. De fiecare dată, oamenii au reconstruit casele, au lucrat pământul și au transmis urmașilor limba, credința și tradițiile românești.

În anul 1942, când Rotar Ioan era silit să-și părăsească locuința, în spatele său se afla întreaga moștenire a acestor generații care nu au cedat în fața vitregiilor istoriei. Drama sa devine astfel o expresie a rezistenței unei comunități care a refuzat să fie înfrântă.

Astăzi, când privim spre trecut, avem datoria de a păstra vie memoria acestor oameni. Ei nu au lăsat în urmă mari monumente sau cronici scrise, dar au lăsat ceva poate mai prețios: exemplul unei credințe neclintite în dreptul de a trăi românește pe pământul strămoșilor lor.

10 iunie 1942 rămâne astfel nu doar o dată a suferinței, ci și una a demnității. Este o zi care ne amintește că identitatea națională s-a păstrat prin curajul oamenilor obișnuiți, prin răbdarea satelor românești și prin puterea unei comunități care a ales să dăinuiască în ciuda tuturor încercărilor istoriei.

Articolul 10 Iunie 1942 – Comuna Devecerii Mari. Refugiatul Rotar Ioan a fost ridicat de jandarmii unguri, bătut, deportat la Feldioara, predat grănicerilor unguri, care l-au forțat să treacă granița în România apare prima dată în Glasul.info.

Pe 20 Agust 1912 la Odărău (azi Odoreu), Satu Mare, solgăbiraul ungur împrăștie cu jandarmii unguri o mare adunare poporană. Motivul: oratorii vorbeau românește și el nu înțelegea limba.

Într-o zi fierbinte de vară, la 20 august 1912, în satul Odoreu din județul Satu Mare, s-a adunat poporul românesc la o mare adunare obștească. Țăranii și intelectualii satului și ai împrejurimilor s-au strâns, animați de dorința firească de a se rosti în limba strămoșească și de a-și apăra drepturile în fața vitregiilor vremii.

Dar adunarea n-a fost lăsată să se desfășoare în pace. Solgăbiraul, reprezentantul autorității comitatense, a poruncit jandarmilor să împrăștie mulțimea, motivând că oratorii vorbeau… românește. O absurditate strigătoare la cer: pentru faptul că nu înțelegea limba poporului din mijlocul căruia își exercita puterea, el a socotit de cuviință să oprească libertatea cuvântului și să lovească în sufletul națiunii.

Românii din Odoreu au trăit atunci încă o umilință dintre multele pe care le-a îndurat neamul sub regimul străin. Limba noastră, rodul istoriei și al jertfelor, fusese socotită o vină. Ceea ce pentru țăranul român era firesc, să își audă oratorii în graiul părintesc pentru stăpânire a devenit pricină de prigoană.

Împrăștierea adunării din 20 august 1912 nu a fost însă doar un simplu incident local. Ea a arătat cât de adâncă era frica autorităților în fața unității românești. Zecile de țărani veniți cu nădejde să-și audă fruntașii rostind adevăruri despre drepturi, despre limbă și școală românească, au fost întâmpinați cu baioneta și cu brutalitatea jandarmului.

Totuși, acea zi a rămas în memoria satului ca un semn al rezistenței. Oricât au încercat unii să amuțească glasul românesc, el a răsunat mai puternic. Din asemenea momente de suferință s-a adunat puterea care avea să ducă la Marea Unire din 1918. Fiecare adunare risipită cu forța, fiecare cuvânt românesc oprit cu amenințarea puștii, fiecare umilință îndurată de poporul din Sătmar a devenit un pas spre libertate.

Astăzi, amintindu-ne de 20 august 1912, ne închinăm memoriei celor care au avut curajul să stea drepți pentru limba și drepturile lor. Odoreul a fost atunci o rană deschisă, dar și o lecție de demnitate. În fața străinului care nu înțelegea și nu voia să înțeleagă graiul românesc, satul românesc a arătat că nu poate fi clintit din rădăcinile sale.

Istoria nu uită. Poporul care își apără limba și drepturile nu poate fi înfrânt.

Articolul 20 august 1912 – Odoreu: Glasul românesc al mulțimii amuțit cu jandarmii unguri apare prima dată în Glasul.info.

Evenimentul de la Lupșa, din 14 iulie 1910, este un episod mai puțin cunoscut, dar semnificativ, din lupta identitară și națională a românilor transilvăneni sub dominație austro-ungară. Acesta face parte dintr-un context mai larg de represiune sistematică a manifestărilor românești cu caracter național, în special a celor simbolice cum ar fi arborarea tricolorului românesc.

În 1910, Transilvania se afla sub administrația Regatului Ungariei (parte a Austro-Ungariei), iar autoritățile maghiare duceau o politică intensă de maghiarizare și de suprimare a identității românești. Orice semn vizibil al identității naționale române cum ar fi limba, portul popular, cântecele, dar mai ales culorile tricolorului românesc era considerat ostil statului.

La o nuntă românească din comuna Lupșa (zona Munților Apuseni), țăranii au îmbrăcat haine populare cu motive tricolore și au legat năframe de mătase și panglici roșu-galben-albastru de prăjini, arborate asemenea unor steaguri. Jandarmii maghiari au intervenit brutal: au năvălit la petrecere, au sfâșiat steagul improvizat, au rupt hainele țăranilor cu motive tricolore, i-au bătut și arestat pe unii dintre participanți.

Motivația oficială era că aflarea tricolorului românesc în public era considerată un act de instigare naționalistă și ilegalitate politică.

Evenimentul este relatat atât în presa vremii cât și în cartea lui Vasile Stoica, “Suferințele din Ardeal”:

“14 Iulie 1910 – 1910 În Lupşa (Alba) jandarmii în goana după tricolor năvăleau la petreceri şi nunţi şi le sfârteca ţăranilor hainele şi steagul de năfrămi de mătase, care erau legate de prăjină cu pănglicuţe tricolore, bătându-i şi arestându-i (14 iulie 1910)”

“Lupsa, Turda – Aries. Nunta. Jandarmii navalesc sa vaneze tricolorul. Sfarteca hainele nuntasilor. Steagul cu naframe de matase legate de prajina cu panglica tricolora. Bat si aresteaza.”

Acest episod arată cât de profund era conflictul dintre identitatea românească și politica de asimilare forțată impusă de Budapesta.Țăranii din Lupșa nu făceau altceva decât să își celebreze cultura și apartenența națională într-un mod pașnic — însă acest lucru era interpretat de autorități ca o provocare politică. Astfel de acțiuni de represiune simbolică (inclusiv arestări pentru purtarea tricolorului sau rostirea de discursuri românești) erau frecvente în zonele cu populație românească majoritară.

Evenimentul este pomenit în memorialistică, în presa vremii și în unele lucrări despre istoricul mișcărilor naționale românești din Transilvania, de exemplu în cercetările despre activitatea ASTRA sau despre viața comunităților din Apuseni. Mai este adesea menționat în cercetările despre rezistența culturală a românilor înainte de 1918, când aceste acte de sfidare a autorității maghiare au avut rol important în păstrarea conștiinței naționale.

Articolul 14 Iulie 1910 – În Lupşa (Alba) jandarmii unguri în goana după tricolor năvăleau la petreceri şi nunţi şi le sfârtecă ţăranilor hainele şi steagul de năfrămi de mătase, care erau legate de prăjină cu pănglicuţe tricolore, bătându-i şi arestându-i apare prima dată în Glasul.info.

Evenimentul din 12 iulie 1907, petrecut la Petroman (azi în județul Timiș), este un episod semnificativ – deși mai puțin cunoscut – al luptei pentru afirmarea identității naționale românești în Banatul aflat atunci sub stăpânirea austro-ungară.

Banatul, în 1907, făcea parte din Regatul Ungar din cadrul Imperiului Austro-Ungar, unde politica de maghiarizare era tot mai agresivă. Românii, deși majoritari în multe zone din Banat și Transilvania, erau tratați ca cetățeni de rang secund. Reprezentarea politică, drepturile culturale și religioase erau restrânse.

Simbolurile naționale românești – tricolorul, costumele populare cu motive românești, limba română – erau strict controlate sau interzise în spațiul public. În 1907, în paralel cu răscoala țăranilor din Regatul României, în Transilvania și Banat românii erau vânați pentru cele mai mici gesturi de afirmare națională.

Sofia Cercel, o tânără româncă, purta o rochie în a cărei cusătură erau cele trei culori românești (roșu, galben, albastru) – simbol interzis de autoritățile maghiare. Jandarmii o opresc și îi sfâșie rochia, considerând-o o „provocare naționalistă”.

Alte două fete, Octavia Micu și Viorica Cera, sunt arestare și dezbrăcate de brâiele tricolore, într-un gest umilitor menit să descurajeze exprimarea identitară. Solgăbirăul (judecătorul local) le pedepsește pe toate trei cu 1 zi de temniță și câte 5 coroane amendă – o pedeapsă simbolică, dar încărcată de mesaj politic și opresiv.

Acest incident este un simbol al represiunii identitare exercitate de autoritățile austro-ungare asupra românilor. Demonstrează că lupta pentru limba, portul și simbolurile românești s-a dus nu doar pe câmpul de luptă sau în parlamente, ci și în gesturi de zi cu zi, precum purtarea unui brâu sau a unei cusături tricolore. E un act de curaj feminin, într-o epocă în care femeile nu aveau nici drept de vot și erau rar în prim-planul mișcărilor naționale.

Informația circulă mai ales prin documente din presa românească de epocă, cum ar fi „Gazeta Transilvaniei” sau publicațiile ASTREI. Astfel de episoade au fost adesea transmise oral sau în scrisori, memorii, articole, dar nu au intrat mereu în manualele de istorie.

Articolul 12 iulie 1907 – Jandarmii unguri sfârtecă rochia domnișoarei Sofia Cercel pentru că avea în cusătură cele trei culori românești apare prima dată în Glasul.info.

Ceea ce s-a petrecut la Orăștie, în 9 iulie 1910, este un exemplu grăitor al represiunii maghiare împotriva identității românești în Transilvania aflată sub dominație austro-ungară. Incidentul reflectă tensiunile interetnice și persecuțiile sistematice la care erau supuși românii transilvăneni care încercau să-și afirme identitatea națională, chiar și prin gesturi simbolice.

Evenimentul este consemnat atât în presa vremii, cât și în cărțile unor autori contemporani, printre care și Radu Theodoru în cartea “Urmașii lui Attila”:

” În Orăştie era multă lume la târg în 9 iulie 1910. jandarmii pornesc o goană după tricolor. Jandarmii smulg nu numai cingătorile, ci până şi băierile de la trăiştii, bătând şi arestând o mulţime de ţărani, pe care apoi poliţia oraşului îi pedepseşte pentru „agitaţie” în contra statului maghiar (9 iulie 1910)”

Altă reltare, alt autor, dar despre același incident:

“Orastie. Zi de targ. Jandarmii vaneaza tricolorul. Smulg cingatorile, baierele de la straite, bat si aresteaza multime de romani. Politia pedepseste taranii pentru agitatie impotriva statului national maghiar”

În ziua de târg din Orăștie, o mulțime de țărani români veniți din satele din jur au purtat la brâu sau la trăistuțe panglici și semne în culorile tricolorului românesc (roșu, galben și albastru).Aceste simboluri nu aveau un caracter politic explicit, dar erau considerate de autoritățile maghiare ca fiind provocatoare și semne de „agitație naționalistă”.

Jandarmii maghiari au intervenit brutal, au smuls tricolorul de la țărani, le-au rupt cingătorile și chiar băierile trăiștilor, au bătut și arestat numeroși participanți la târg.Ulterior, poliția i-a amendat și pedepsit pe țărani pentru presupusa „agitație împotriva statului maghiar”.

Autoritățile maghiare duceau o politică de maghiarizare forțată și vedeau orice simbol național românesc ca pe o amenințare. Tricolorul românesc era considerat subversiv, deși nu fusese interzis explicit prin lege.Reacția jandarmilor a fost una tipică regimului opresiv, menit să intimideze populația românească și să descurajeze orice manifestare a conștiinței naționale.

Presa românească din Vechiul Regat și din Transilvania a relatat incidentul ca pe un act de barbarie și nedreptate. Istoricii au înregistrat evenimentul ca parte a unei serii lungi de abuzuri și discriminări etnice. Incidentul este adesea evocat în cadrul luptelor pentru emanciparea națională a românilor transilvăneni înainte de 1918.

Evenimentul de la Orăștie ilustrează reziliența românilor în păstrarea identității naționale, reprimarea brutală a simbolurilor naționale de către regimul maghiar și tensiunile profunde care aveau să ducă, în cele din urmă, la Unirea din 1918.

Articolul 9 Iulie 1910 – Prigonirea tricolorului românesc la Orăștie de către jandarmii unguri apare prima dată în Glasul.info.

Doar cu trei ani înaintea izbucnirii Primului Război Mondial ungurii își dădeau în petec în Transilvania, încercând să înăbușe încă din fașă orice încercare de redeșteptare identitară a românilor. Anul 1911, an electoral în Imperiul Austro-Ungar, a dezlănțuit în Transilvania unele dintre cele mai sălbatice manifestări la adresa românilor. Poziția de forță a politicienilor era susținută cu un braț de forță de administrația locală și de către jandarmii unguri. Nu de puține ori adunările elctorale ale candidaților români erau înăbușite în sânge, fie de ultrașovinii unguri, fie chiar de către autoritățile ungurești.

Pe fondul acestui climat, în comuna Scorei (n.r. pe atunci în comitatul Făgăraș) în luna iunie a anului 1911 își anunță prezența deputații români din Parlamentul de la Budapesta, Alexandru Vaida Voevod și Șerban de Voila. În noaptea de dinaintea sosirii deputaților români, la îndemnul primarului din Scorei, Dionisie Marcu, a notarului Ioan Comșa, a preotului Ioan David și a lui Toma Murărescu, patru băieți din Scorei, Ioan Ciungu, Năcuță Ciungu, Ioan Vulcu și Ioan Hampu, au curățat de toate crengile unui brad și l-au transformat într-un catarg în vârful căruia au așezat un tricolor românesc. Tricolorul era unul artizanal, confecționat în casa consăteanului lor, Simion David.

A doua zi dimineața, steagul care fâlfâia în vârful bradului curățat și transformat pe post de catarg, atrăgea ca un magnet o mulțime de români din toate părțile. S-a dus vestea chiar și în vecinătatea locului și se strângea lângă brad tot mai multă mulțime. O asemenea forfotă nu avea cum să scape atenției jandarmilor unguri (n.r. jăndarii, jândarii), care imediat au încercat să se cațăre în brad pentru a da jos tricolorul românesc. Însă această încercare de a da jos tricolorul s-a sfârșit prematur pentru că jandarmii unguri care au încercat să comită acest sacrilegiu antiromânesc au fost atacați din toate direcțiile cu pietre de către femei, copii și tineretul românesc din Scorei .

Umiliți la Scorei și incapabili să facă față întregii comunități românești, jandarmii unguri au alertat autoritățile ungurești superioare și li s-a trimis în ajutor de la Turnu Roșu (n.r. județul Sibiu) un escadron de husari care a cantonat timp de trei săptămâni în Scorei pentru a restabili “ordinea”.

Ce a urmat a scandalizat toată suflarea românească din Transilvania și de peste Carpați: jandarmii unguri au bătut și schingiut de-a valma, bărbați, tineri, femei, bătrâni, copii, pentru a le spune cine au fost făptașii.

Trei din cei patru care au săvârșit isprava aceea, pentru a-i scăpa pe consăteni de torturi și interogatorii, dar și pentru a scăpa de pedeapsă, au trecut Carpații și s-au refugiat în Regatul României. Exemplul lor a fost urmat și de către primarul Dionisie Marcu, în vreme ce notarul Ioan Comșa a fost mutat disciplinar într-o comună aflată la mare distanță.

Despre soarta ulterioară a eroilor implicați în acest eveniment care a lăsat în amintirea românilor din Scorei o amintire dureroasă și de neuitat a relatat profesorul Gavril Popa din Scorei la Sesiunea științifică anuală din lua iulie 1986 ținută în comuna Stroești din județul Argeș:

• primarul Dionisie Marcu s-a reîntors în satul său, în Scorei, abia după destrămarea Imperiului austro-ungar, în anul 1918
• Ioan Vulcu a emigrat din România în SUA, dar în 1986 încă mai trăia în Scorei fiica sa, Ludovica, născută în anul 1901
• Ioan Ciungu, care rămăsese în Scorei, a trăit până în anul 1979
• Ioan Hampu s-a reîntors în Scorei, iar în anul 1986 încă trăia în Azuga

Iată deci o poveste de eroism românesc și de luptă solidară pentru apărarea identității românești și a tricolorului românesc, care din păcate nu se regăsește în manualele de istorie din România. Bunicii și străbunicii noștri au vărsat mult sânge și multe lacrimi de durere pentru a fi noi astăzi liberi, pentru a ne putea vorbi limba, pentru a ne putu cinsti liberi tricolorul românesc.

Articolul Minunea de la Scorei: un sat întreg a apărat tricolorul românesc cu mâinile goale, de jandarmii unguri apare prima dată în Glasul.info.

17 Noiembrie 1940 – Jandarmii unguri i-au arestat noaptea pe românii din jud. Trei Scaune (Covasna) și i-au dus în Lagărul de la Zagon. Se cunosc extrem de puține lucruri despre ce a însemnat în anul 1940 “Lagărul de la Zagon”, dar ne putem închipui că românii arestați care luau calea acelui lagăr în anul 1940 nu erau invitați la o șezătoare cu fursecuri, șerbet și cafea.

Comuna Zagon, cu o prezență destul de consistentă de români, a fost scena unor manifestări la fel de sălbatice precum în restul Transilvaniei în 1940. Deja se auzise până în inima țării de masacrele săvârșite de către unguri în lunile septembrie și octombrie ale anului 1940. Pentru a nu repeta soarta altor preoți români martirizați de-a lungul și de-a latul teritoriului ocupat de horthyști, preotul român Ioan Ciora din Zagon se vede și el nevoit să fugă din localitate, fiind salvat de enoriașii săi care l-au ascuns într-o căruţă cu coceni de porumb şi prin pădure a fost dus în zona Întorsurii Buzăului. Soția sa, Ana Ciora, însă nu a fost la fel de norocoasă. Până în anul 1944, preoteasa Ana Ciora, Alexe Dobre, Ana Gavrilă, Nicolae Dobre, Constantin Buruiană, Maria Roman, toți au fost săltați din Zagon, arestați și duși la închisoarea de la Cluj.

Preotul Ioan Ciora din Zagon avea să mărturisească apoi ce l-a făscut să fugă și să se refugieze din calea terorii maghiare:

„În ziua de 20 septembrie 1940 orele 4 d.m. am fot invitat…să mă prezint la maiorul comandant al armatei ungare din comună. În drum spre primăria comunei am fost întâmpinaţi de trei civili necunoscuţi de naţionalitate ungară… Unul mi-a dat o lovitură în ochiul stâng. Căutând să mă apăr cu mâna dreaptă în care aveam bastonul, mi-au smul bastonul din mână, aplicându-mi o lovitură îb cap în urma căreia mi-a ţişnit sângele umplându-mi faţa şi hinele. Am amaeţit căzând jos şi m-am trezit cu lovituri pe întreaga parte stângă…lovituri de pe urma cărorar am căzut la pat… Am apelat la asistenţa medicală a unui medic ungur, contra plata onorariului, dar am fost refuzat. Pr. Ioan Ciora – Zagon” (Arh. Gh. P, p. 3).

În 28 noiembrie 1940, farmacistul Boroş Isztvan administratorul averilor familiilor expulzaţilor şi baroneasa Szentkereszti Sofia au vândut cărţile bisericeşti a parohiei ortodoxe şi au pus stăpânire pe pământul locuitorilor, inclusiv a veteranilor din primul război mondial(Arh. M.Ap. N, p. 18).

În acei ani de intoleranţă, au fost distruse troiţele şi clopotniţele ortodoxe din majoritatea localităţilor judeţului Trei Scaune, printre care: Angheluş, Comandău, Măgheruş, Saciova, Reci, Olteni ş.a. (Arh. M.Ap. N, p. 26).

Krăciun Francisc, agricultor din Olteni, a căutat să ducă pe Kerecheş Alexandru, şef de gară, la dărmarea troiţiei ortodoxe în septembrie 1940, în bătaie de joc, sub pretextul că era ortodox (A.N.Cv, p.85 ).

Se pare că “Lagărul de la Zagon” devenea neîncăpător și nu oferea aceleași “condiții” pentru interogatorii precum închisoarea de la Cluj.

Scriitorul maghiar Domokos Géza, care avea o legătură specială cu localitatea Zagon, el petrecându-și o bună parte a copilăriei în satul bunicilor săi, Zagon, mărturisea în anul 1972, în convorbirea cu Beke György (publicată în volumul Fără interpret) următoarele:

“Din păcate, mai târziu a trebuit să fac cunoştinţă şi cu această realitate (deosebirea dintre români şi secui, ca «izvor de duşmănie şi neîncredere». Am văzut cum, în septembrie 1940, după Dictatul de la Viena, o parte dintre flăcăii unguri au organizat un fel de progrom printre românii (…). Am mai avut o experienţă care m-a rănit adânc. Îmi revine uneori, şi face parte din amintirile mele cele mai zguduitoare. Cu prilejul unor instrucţii premilitare, tinerii maghiari şi cei români au fost împărţiţi în grupe separate (…). Parcă-i văd pe locuitorii români care treceau cântând – şi erau obligaţi să cânte – faimosul cântec despre Horthy, care, dacă-mi aduc bine aminte se încheia cam aşa «ochii joacă bucuroşi în cap, calul-i joacă în sânge roş de valah». Şi această oroare trebuiau s-o cânte pe ungureşte tinerii români! Spun asta acum, aici, pentru că, din păcate, şi asta face parte din trecutul nostru. Şi acum, când noi ne străduim să netezim calea de apropiere…este nevoie însă de multă rabdare şi înţelepciune”. (Domokos Géza)

Rămâi practic cu o imagine terifiantă în minte, cu imaginea lui Horthy călare și cu umilința românilor din “Lagărul de la Zagon”, obligați să cânte un cântec închinat criminalului de român, Miklos Horthy: «ochii joacă bucuroşi în cap, calul-i joacă în sânge roş de valah».

Dar calvarul românilor nu s-a încheiat nici măcar în anul 1944, când horthyștii obligați să se retragă din Transilvania au reînceput masacrele și atrocitățile împotriva românilor.

“Gărzile – bandele secuieşti înarmate din judeţul Trei Scaune, au arestat între 7 şi 10 decembrie 1944, pe toţi fruntaşii români din comunele Zagon, Zăbala, Covasna, Pava şi Brateş, 77 aplicându-le cele mai crunte bătăi, apoi au fost închişi. Tot în cursul acestei luni, 29 de români din localitate au fost supuşi la chinuri, fiind apoi transportaţi la închisoarea din Sfântu Gheorghe” – se spune într-un document din epocă (RCH, p.446 ).

Deci teroarea românilor din Zagon era departe de a fi începtat până și în iarna anului 1944, când în județul Trei Scaune încă se mai petreceau cele mai abjecte abominații împotriva românilor.

Articolul 17 Noiembrie 1940 – Jandarmii unguri i-au arestat noaptea pe românii din jud. Trei Scaune (Covasna) și i-au dus în Lagărul de la Zagon apare prima dată în Glasul.info.

Legislația de după anul 1867 a fost concepută în asemenea fel încât nemaghiarii să aibă extrem de puține șanse de a conta pe plan politic și social, excluzând de la vot majoritatea populației românești. Puținii candidați ai românilor care reușeau cu chiu cu vai să îndeplinească acele condiții draconice impuse nemaghiarilor erau efectiv intimidați, amenințați sau chiar bătuți în timpul campaniei electorale.

Alegerile pentru Parlamentul Ungariei se lăsau nu de puține ori cu bătăi, violențe, sau chiar cu uciderea românilor. Pe octombrie 1907 Tribunalul din Oradea Mare preia cazul alegerii de deputat la Tinca, unde jandarmii l-au împușcat mortal pe românul G. Marcas.

Chiar dacă 36 de martori dovedesc nevinovătția acuzațiilor, tribunalul ține saă-și dovedească apartenența la hungarism, condamnând țăranii Moise Cos la 2 ani de temniță, pe Gheorghe Cos la 8 luni și pe Ioan Bertea la 3 luni temniță. Motivul? Agitație contra statului maghiar și nesupunere față de autorități. Toți martorii au dovedit că Gheorghe Cos n-a fost în sat în ziua de 9 mai. Lucra la câmp.Sentinta a rămas însă neschimbată.

Citește și: 27 Aprilie 1906: Alegeri electorale “monitorizate” cu topoarele de către unguri. Bande înarmate cu topoare ucid românii care își susțineau candidatul

Articolul 13 octombrie 1907 – Jandarmii unguri l-au împușcat mortal pe românul G. Marcas, în timpul alegerilor parlamentare apare prima dată în Glasul.info.

13 Mai 1903 – “În Şepreuş (comitatul Arad) erau alegeri pentru un nou primar. Solgăbirăul Csukai (n.r. Csukay Gyula) nu vrea să accepte de candidat pe Iosif Matia pe care–l cerea poporul, ci face primar pe Florea Dica (n.r. Lica ?) Pârvu, cel dat cu Ungurii. Poporul nemulţumit protestează. Jandarmii la ordinul lui Csukay trag asupra mulţimii. Gloanţele ucid 4 oameni, rănesc greu 10 şi rănesc uşor vreo 30 de persoane. Ancheta, natural, stabileşte că jandarmii „se apărau”.”

Textul de mai sus îl regăsim în mai multe lucrări publicate de-a lungul vremii, începând cu Vasile Stoica în ”Suferințele din Ardeal”, în Monografia comunei Șepreuș, în “Urmașii lui Attila”, scrisă de Radu Theodoru, etc, un adevărat compendiu al crimelor și torturilor aplicate de către unguri românilor din Transilvania.

Pe scurt, cu ce s-au confruntat țăranii români din comuna Șepreuș, județul Arad, în perioada alegerilor pentru primar din 1903: protopretorul Csukay Gyula(n.r. subprefect de Chișineu), cunoscut pentru faptele sale de corupție din perioada alegerilor (n.r. vezi avocatul Lázár Loránd îl acuza pe Csukay Gyula ca fiind responsabili de cumpărarea a 300 de voturi cu prilejul balotajului de la Chişineu) a încercat să-l pună cu de-a sila primar pe Pârv Florea Lica, care era agreat și sprijinit de ungurii din administrație, deși după numărarea voturilor alegerile fusese câștigate de către Mihai Indricău, favoritul comunității locale.

“Şeful comisiei electorale decide continuarea votării pentru a forţa schimbarea rezultatului. Protestele şepreuşenilor atrag însă riposta jandarmilor. Aceştia folosesc armamentul din dotare şi sunt înregistraţi 6 morți.”

Deși faptul în sine este foarte grav, autoritățile locale din fruntea comitatului își declină autoritatea de a lua măsuri, prevalându-se de limitarea prerogativelor în asemenea cazuri datorită autonomiei comunale. Așa se face că nimeni nu este pedepsit pentru acest masacru și situația este mușamalizată administrativ. Acesta este doar un episod dintr-o lungă serie de astfel de incidente sângeroase care s-au tot repetat de-a lungul și de-a latul Transilvaniei și Ungariei vreme de câteva decenii bune.

Articolul 13 Mai 1903 – În comuna Șepreuș jandarmii unguri trag la ordin împotriva românilor apare prima dată în Glasul.info.

În Transilvania adeseori nunțile românilor se sfârșeau cu arestarea, amendarea sau umilirea nuntașilor de către jandarmii unguri

Transilvania poartă stigmatul a secole la rând de oprimare, umilire, de ostracizare a românilor transilvăneni. Multe dintre nunțile românilor din Ardeal se transformau în evenimente la care românii care afișau tricolorul roșu galben și albastru erau arestați, bătuți, amendați, li se smulgea sau sfâșia tricolorul de pe haine.

Generații întregi de români transilvăneni au trăit umilința de a fi bătuți, scuipați, înjurați și maltratați în cele mai odioase moduri de către reprezentanții orânduirilor alogene care au guvernat de-a lungul secolelor Transilvania.

[one_half]

Temnitele Clujului. Caravanele Ardealului – Septimiu Popa

[/one_half]

Un astfel de exemplu este relatat în zona Năsăudului, acolo unde la sfârșitul lunii ianuarie a anului 1911 jandarmii unguri au năvălit peste o nuntă românească, au sfâșiat steagul voinicilor care era alcătuit din năframe roșii, galbene și albastre, iar apoi au smuls panglicile tricolore de la hainele nuntașilor:

“31 Ianuarie 1911 – Năsăud. Nuntă. Năvală jandarmerească. Steagul voinicilor era alcătuit din năframe roșii, galbene și albastre. Este sfâșiat. Se smulg panglicile tricolore de la haine. Se face proces-verbal de contravenție“

Tot nunțile românilor constituiau prilejul perfect pentru jandarmii unguri pentru a recruta împotriva voinței lor flăcăii români și pentru a-i purta apoi pe post de carne de tun prin bătăliile imperiului. Cine nu învață istoria, ristă s-o repete. Dacă în calitate de român te rușinezi de tricolorul sfânt românesc, de faptul că Funar a vopsit băncile în tricolor sau că nu mai știu ce primar a vopsit mobilierul stradal în culorile naționale, atunci aduți aminte de vremurile când românii tânjeau să aibă măcar o bucățică de tricolor agățată la haine și erau pedepsiți crunt pentru asta, cu zeci de zile de închisoare, amenzi amețitoare, erau agresați, torturați, scuipați, umiliți, doar pentru faptul că erau români…

Ocrotește Doamne Neamul Românesc, și ajută-l să-și învețe și să-și redescopere istoria plină de trudă, amar, sudoare și sânge, mult sânge…

Articolul 31 Ianuarie 1911 – Jandarmii unguri dau năvală peste o nuntă din Năsăud, sfâșiind “steagul miresei” pentru că era alcătuit din năframe roșii, galbene și albastre apare prima dată în Glasul.info.