„ÎMI CAUT RUDELE DIN IAŞI…”

Desi nu traita in carne vie prin experienta personala, ci prin durerea familiei in care a crescut, in care respira, Domnica Cobel a lui Ilie din Patrautii de Sus, raionul Storojinet, cu toate ca inca e tanara (e nascuta in 1961),  cunoaste nu din auzite despre ororile bolsevice, comise dupa „eliberarea” tinutului bucovinean de catre iscoadele sovietice.

Isi cauta pana in prezent ruda rupta din sanul familiei ca frunza de pe ram si suflata de furtunile istoriei departe de cei scumpi si dragi. Or, istoria familiei sale se ingemaneaza cu durerea zguduitoare si calvarul prin care au trecut mii de familii ale etnicilor romani, instrainati de Tara, cu crucea neamului romanesc purtata pe umerii celor ale caror oseminte au fost aruncate in gropi comune, sub zapezi siberiene, in stepele sterpe ale  Kazahstanului, in rapile de pe malurile lacurilor Onega si Ladoga etc.

„ÎMI CAUT RUDELE DIN IAŞI…”

Ori, o soarta asemanatoare  a avut si bunicul ei Gheorghe, vanat cu forta de rusi si dus la munci silnice in Karelia. Dramatica i-a fost soarta, murind in chinuri cristice ca Iisus pe crucea Golgotei.

N-a avut fericirea  sa se intoarca la bastina, sa fie laolalta cu ceilalti frati. A fost impuscat si aruncat intr-o garla, impreuna cu un alt vecin din sat. S-au sacrificat in floarea tineretii la altarul de jertfa al neamului si nu au nici mormant, nici cruce la capatai. 

Cititi intreg articolul pe: ZorileBucovinei.com

Articolul „ÎMI CAUT RUDELE DIN IAŞI…” apare prima dată în Glasul.info.

S-au împlinit 75 de ani de la măcelul din apropierea localităţii Lunca, unde sute de români nevinovaţi au fost omorâţi de grănicerii regimului totalitar pe malul Prutului, apele căruia au fost înroşite de sângele celor ce au dorit doar să trăiască în libertate, iar acei ce au reuşit să se salveze şi familiile lor au fost duşi la munci silnice în Siberia, Karelia, pe malul lacului Onega, în Kazahstan etc. Însă această rană necicatrizată chiar şi după cele peste şapte decenii continuă să sângereze prin evocările urmaşilor ce nu-şi uită rudele care au fost secerate de focul ucigător al „fratelui mai mare” sau şi-au găsit sfârşitul pe meleaguri străine, urmaşii neştiind până acum unde li se odihnesc osemintele.

Comuna Mahala din actualul raion Noua Suliţă e considerată, pe bună dreptate, o localitate martiră, căci locuitorii harnici şi mândri ai acestui sat din apropierea străvechiului Cernăuţi nu s-au împăcat nicicând cu nedreptatea, asuprirea, tributul lor la altarul dragostei faţă de Neam şi de Ţară fiind evident şi în timpul tragediei din iarna anului 1941 din apropierea satului Lunca, actualmente raionul Herţa, când sute de mahaleni, neputând suporta fărădelegile noilor asupritori, au pornit în grupuri paşnice să treacă frontiera nouă, trasată de slugoii stalinişti, pentru a se reuni cu fraţii din România. Dorinţa de libertate a fost mai puternică decât chiar şi moartea.

Tradiţional, la începutul lunii februarie a fiecărui an, conducerea comunei Mahala, în persoana  primarului Elena Nandriş, în comun cu parohul  bisericii locale Gheorghe Moroz, protopop de Noua Suliţă, organizează, în cimitirul satului, unde au fost aduse osemintele consătenilor omorâţi la Lunca, comemorarea martirilor-eroi.

Cititi intreg articolul pe zorilebucovinei.com

Sursa:

Articolul MASACRUL DE LA LUNCA – HOLOCAUST ROMÂNESC apare prima dată în Glasul.info.