La 10 octombrie 1848, revoluționarul maghiar Kossuth Lajos rostea cuvinte care aveau să devină simbolul urii față de poporul român din Transilvania:

„Atunci ar fi mai bine de cumva nu v-aţi fi născut, căci nimănui din cei care s-au sculat în contra patriei maghiare nu i se va ierta…”

Această frază, aruncată cu dispreț și sete de sânge, nu era doar o simplă amenințare politică. Era o declarație de război împotriva românilor ardeleni, împotriva țăranilor, preoților, femeilor și copiilor care îndrăzniseră să se ridice pentru libertatea lor, pentru credința lor, pentru dreptul de a fi români în propria lor țară.

În toamna acelui an, focul revoluției cuprinsese întreaga Europă. În Transilvania însă, românii nu s-au ridicat împotriva libertății, ci împotriva nedreptății. Când Kossuth vorbea despre „patria maghiară”, el nu vorbea despre o patrie comună a tuturor neamurilor, ci despre o Ungarie stăpână peste români, în care poporul român nu avea nici drepturi, nici glas.

Românii ardeleni, sub conducerea unor mari patrioți precum Avram Iancu, Simion Bărnuțiu, Andrei Șaguna, au spus un „nu” hotărât maghiarizării și tiraniei. Ei nu cereau decât egalitate și dreptate, cereri care au fost întâmpinate cu foc, sabie și spânzurătoare.

Cuvintele lui Kossuth din 10 octombrie 1848 au fost preludiul unui val de masacre care avea să curgă peste localitățile românești din Ardeal: Blaj, Aiud, Abrud, Zlatna, Sântimbru, Mihalț și multe altele au fost martorele unor atrocități greu de descris. Țărani nevinovați, femei și copii au fost măcelăriți doar pentru că vorbeau românește și se închinau cu semnul crucii ortodoxe.

Dar, din cenușa acelor sate arse, s-a născut o flacără care nu s-a mai stins: flacăra demnității românești. Avram Iancu și moții săi au răspuns nu cu ură, ci cu o luptă dreaptă pentru existență, pentru apărarea neamului și a pământului strămoșesc.

Istoria trebuie spusă așa cum a fost, fără menajamente și fără falsificări. Kossuth Lajos nu a fost un erou al libertății, ci un om al urii, care a visat o Ungarie curățată de alte popoare, un precursor al ideilor de dominație etnică.

Astăzi, la peste un secol și jumătate de atunci, noi, românii, avem datoria să nu uităm. Nu din dorință de răzbunare, ci pentru adevăr. Cuvintele lui Kossuth trebuie să rămână în istorie ca o lecție: ori de câte ori un popor este disprețuit și amenințat pentru că își apără identitatea, libertatea devine o datorie sfântă.

Cei care au murit în 1848 nu au fost „dușmanii patriei maghiare”, ci martirii Neamului Românesc. Iar noi, urmașii lor, suntem datori să le păstrăm amintirea vie, să le cinstim jertfa și să ne apărăm în continuare demnitatea națională, credința și pământul.

Pentru că, așa cum spunea Avram Iancu:

„Noi vrem să ne unim cu Țara, nu să fim robi în propria noastră țară!”

Slavă veșnică românilor care au înfruntat amenințarea lui Kossuth și au apărat onoarea Neamului!
Cinstire Eroilor din 1848!
Trăiască România!

Articolul 10 Octombrie 1848 – Ziua în care ura lui Kossuth s-a ridicat împotriva Neamului Românesc apare prima dată în Glasul.info.

29 iulie 1859 – O convenție discretă, dar strategică: Cuza și Kossuthiștii – o alianță neștiută pentru dezvoltarea Principatelor Române

În vara anului 1859, într-o Europă în fierbere, aflată la granița dintre imperii și idealuri, se semna la Torino un document rar și profund semnificativ pentru istoria modernă a românilor. Pe data de 29 iulie, Alteța Sa Domnitorul Alexandru Ioan Cuza încheia, prin trimisul său Ioan Bălăceanu, o convenție secretă cu Directorul Emigrațiunii Maghiare Kossuthiste, condus de revoluționarul maghiar Lajos Kossuth, alături de Ladislau Teleki și generalul Klapka, nume sonore ale revoluției maghiare.

Această înțelegere între Principatele Unite și exilații maghiari venea într-un context delicat: Imperiul Austriac privea cu suspiciune unirea Moldovei cu Țara Românească, iar revoluționarii europeni căutau în continuare breșe pentru reluarea marilor mișcări naționale eșuate în 1848.

Un împrumut de arme cu potențial exploziv

Convenția prevedea „împrumutarea” a 10.000 de puști și o mare cantitate de muniții și echipamente militare, aflate în posesia Directorului național maghiar, cu destinația „pentru Principatele Dunărene”. În schimb, Cuza își lua angajamentul ca, în termen de doi ani, aceste arme să fie returnate dacă Ungaria ar fi avut nevoie de ele pentru recâștigarea independenței.

Practic, românii și maghiarii revoluționari, deși despărțiți adesea de conflicte istorice, încheiau un pact de neagresiune și cooperare discretă, animat de dorința de a slăbi puterea imperială austriacă și de a-și asigura libertatea națională.

Diplomație tăcută, voință de fier

Ce este remarcabil în această convenție este moderația și inteligența strategică a lui Cuza, care acceptă acest „împrumut”, dar impune o serie de clauze esențiale, armele nefolosite trebuiau să rămână sub pază românească, dar sub observația unui agent numit de Directorul maghiar, acest agent nu putea dispune de arme fără aprobarea expresă a Domnitorului român. Se stipula clar că nicio armă nu putea fi folosită pentru interese politice în Principate, ci doar pentru libertatea Ungariei.În caz de dizolvare a Directorului maghiar, se recunoștea un mecanism legal de predare a controlului către un succesor recunoscut.

O punte între revoluții și națiuni

Deși adesea istoria româno-maghiară e văzută prin prisma rivalităților și confruntărilor, această convenție demonstrează o altă fațetă: cooperarea între două popoare care aspirau la libertate, demnitate și autodeterminare, într-o Europă dominată de imperii.

De asemenea, gestul lui Cuza arată deschiderea diplomatică a Principatelor Române spre relații internaționale mature, chiar înainte de obținerea independenței depline. El folosește armele nu pentru război, ci pentru a construi o rețea regională de sprijin reciproc între popoarele asuprite.

Un episod uitat, dar esențial

Astăzi, când ne gândim la unificarea românilor și la lupta pentru independență, rar se amintește acest episod diplomatic de la Torino, o înțelegere scrisă, semnată cu echilibru, între români și emigrația maghiară revoluționară.

Este un fragment de istorie ce merită redescoperit, ca dovadă că în momentele cheie ale destinului național, curajul, rațiunea și deschiderea către celălalt pot fi arme mai puternice decât orice tun sau baionetă.

29 iulie 1859, o zi în care Alexandru Ioan Cuza, domn al unui stat tânăr, se dovedea și un om de stat înțelept, vizionar și pregătit să negocieze cu lumea.

Articolul 29 Iulie 1859 – Convenţia încheiată între Principele Cuza şi Directorul Emigraţiunii Kossuthiste. Cuza primea arme și muniție apare prima dată în Glasul.info.

Evenimentul din 11 iulie 1848, când Lajos Kossuth, liderul revoluției maghiare, a cerut recrutarea de soldați inclusiv din Transilvania, este un moment tensionat în contextul Revoluției de la 1848–1849 din Imperiul Habsburgic, mai ales în relația dintre maghiari și românii transilvăneni.

În 1848, imperiul Habsburgic era zguduit de mișcări revoluționare în aproape toate provinciile sale. În Ungaria, sub conducerea lui Lajos Kossuth, revoluționarii maghiari cereau autonomie față de Viena, formarea unui guvern propriu, și un parlament ungar.

În luna aprilie 1848, Dieta de la Pesta adoptase așa-numitele „Legi din Aprilie”, care proclamau unificarea Transilvaniei cu Ungaria, fără consultarea populației românești majoritare din provincie.

Pe 11 iulie 1848, Kossuth a cerut în fața Dietei ungare mobilizarea a 200.000 de soldați voluntari, inclusiv din Transilvania și alte regiuni ale regatului ungar. Această măsură avea scopul de a întări armata ungară în contextul tensiunilor cu Viena, dar și pentru a impune controlul asupra minorităților nemaghiare care refuzau unirea cu Ungaria.

Românii, sub conducerea intelectualilor și clericilor greco-catolici și ortodocși (inclusiv Avram Iancu, Simion Bărnuțiu, Ioan Axente Sever), refuză recrutarea și încep să se organizeze în gărzi naționale românești, opunându-se deschis autorității revoluționarilor maghiari.

Românii erau majoritari în Transilvania (peste 60%) dar nu aveau drepturi politice egale. Nu erau consultați în deciziile privind unirea cu Ungaria.Se temeau de o maghiarizare forțată și de pierderea identității naționale. Liderii românilor cereau autonomia Transilvaniei și recunoașterea românilor ca națiune de sine stătătoare.

În toamnă, conflictul a degenerat în război civil interetnic în Transilvania, între români și maghiari. Românii transilvăneni au fost sprijiniți de armata habsburgică. Luptele din Apuseni conduse de Avram Iancu vor deveni simbolice pentru rezistența românească.

Decizia lui Kossuth de la 11 iulie 1848 a fost un factor declanșator al rezistenței românilor împotriva integrării forțate în statul maghiar revoluționar. Acest episod a evidențiat conflictul național dintre români și maghiari în Transilvania și a contribuit la radicalizarea mișcării naționale românești în cadrul Revoluției de la 1848.

Articolul 11 iulie 1848 – Lajos Kossuth cere recrutarea de soldați pentru armata ungară, inclusiv din Transilvania, ceea ce provoacă rezistență la recrutare din partea românilor apare prima dată în Glasul.info.

O declarație politică trecută poate mult prea ușor cu vederea, îi aparține deputatului Adrian Moisoiu, o declaraţie politică intitulată “Străzi şi monumente nedorite”, rostită în Şedinţa Camerei Deputaţilor din 13 noiembrie 2007. Este aproape ca un avertisment neluat în seama de formele gregare de viață care au populat Parlamentul României odată cu mandatele lui Băsescu și ale lui Iohannis…

Citește și: Și totuși ce sărbatoresc cu adevărat maghiarii pe 15 martie?

Redăm integral declarația politică a deputatului Adrian Moisoiu, din 13 noiembrie 2007:

“Declaraţia mea politică de astăzi este intitulată “Străzi şi monumente nedorite”. Şi, pentru a mă încadra în cele 3 minute alocate, am să prezint un rezumat, cu rugămintea ca în stenogramă să fie consemnată declaraţia în totalitate. (…)

Stimaţi colegi, doresc să supun atenţiei dumneavoastră o problemă deosebit de importantă, pe care Comisia de istorie a Academiei Române are datoria să o clarifice în cel mai scurt timp.

Dincolo de imaginea romantică, cultivată cu grijă în minţile ungurilor de rând, se pune întrebarea: cine a fost de fapt Kossuth? Răspunsul este: a fost un mare publicist, orator şi patriot exclusiv ungur, care a promovat idealurile generoase ale mişcării revoluţionare de la 1848, numai pentru naţiunea sa.

Maghiarii, şi nu numai ei, îl consideră pe Kossuth Lajos drept arhitectul Ungariei moderne.

Acesta, însă, prin modul greşit în care a abordat problema naţională din Transilvania, a dat dovadă pe parcursul revoluţiei burghezo-democratice din 1848-1849, de vădite sentimente antiromâneşti.

Nerecunoaşterea naţiunii române ca independentă şi egală în drepturi cu celelalte naţiuni istorice ale provinciei au situat cele două etnii de bază trăitoare în Transilvania – românii şi maghiarii – pe platforme diametral opuse, ceea ce a declanşat un adevărat genocid etnic împotriva românilor, soldat cu uciderea a peste 40.000 de români, cu distrugerea din temelii, arse sau ruinate a peste 230 de sate şi 300 de biserici, mănăstiri şi schituri.

Dovada majoră a implicării lui Kossuth care, în momentul respectiv, exercita funcţia de preşedinte al proaspătului înfiinţat “Comitet pentru apărarea ţării”, o constituie proclamaţia din 10 octombrie 1848, intitulată “Către poporul valah“, în care, după ce îi invită pe români să revină în termen de 8 zile la ordine şi supunere legală, le atrage atenţia în termeni foarte drastici că s-a dat ordin maghiarilor şi secuilor să se ridice ca o furtună şi să măture gunoiul ingrat care se răscoală şi să şteargă de pe faţa pământului pe cei care nu vor da ascultare mesajului.

“…Altminteri, precum e adevărat că e un Dumnezeu în ceruri şi acesta apără dreptatea, tot aşa se va coborî asprimea pedepsei pe capetele vinovaţilor şi viteaza noastră ostăşime, care a împrăştiat de curând o hoardă de trădători şi tâlhari, va porni împotriva voastră şi atunci vai de oricare turbulent, şi de trei ori vai de toţi instigatorii. Atunci, ar fi mai bine de cumva să nu vă fi născut, deoarece nimeni dintre cei care s-au sculat contra patriei, nu va fi cruţat. Dar şi până atunci s-a dat ordin maghiarilor şi secuilor să se ridice ca o furtună şi să măture gunoiul ingrat care se răscoală împotriva libertăţii patriei sale şi nu se îngrozeşte a deveni ucigaşul mamei şi fraţilor săi; să se scoale poporul unguresc şi secuiesc şi să şteargă de pe faţa pământului pe fiecare vânzător de patrie care nu voieşte a primi cuvântul cel bun.Cel căruia îi este dragă viaţa şi ţine la averea sa, să ia aminte acest ultim cuvânt care purcede din inimă binevoitoare de bine, altfel va fi pedepsit groaznic.”

Afirmaţiile unor istorici maghiari, conform cărora nu ar fi fost omorâţi decât insurgenţii, adică cei care purtau arme, sau că, în momentul înfăptuirii crimelor împotriva populaţiei civile româneşti, Kossuth Lajos nu se afla pe frontul din Ungaria sau Transilvania şi, prin urmare, habar nu avea de ce se întâmplă prin părţile respective, sunt infirmate de realităţile istorice care atestă că trupele maghiare au acţionat cu buna ştiinţă a lui Kossuth pentru a-i şterge pe români de pe suprafaţa Transilvaniei.

Şovinismul de care a fost orbit Kossuth Lajos a împiedicat orice încercare de împăcare româno-maghiară şi de unire a forţelor revoluţionare împotriva opresorului comun, respectiv Imperiul habsburgic. Semnificativ în acest sens îl constituie modul formal în care s-au desfăşurat tratativele cu Avram Iancu.

Sunt numeroase dovezi care atestă că trupele maghiare au acţionat cu buna-ştiinţă a lui Kossuth pentru a-i şterge pe români de pe suprafaţa Transilvaniei. Una dintre acestea este şi circulara semnată la 12 iunie 1849, la Abrud, deci cu numai aproape două luni de zile înaintea dezastrului final, de către colonelul baron Kemeny, adresat “Iancului şi gloatei sale valahe”, în care, cu aroganţă nobiliară acesta clama:

“Valahilor! Zilele voastre sunt numărate! În fruntea formidabilei mele oştiri, fortificată în sute de lupte, vom stârpi, până la ultimul vlăstar, pe toţi rebelii aflători sub arme“.

Kossuth nu a recunoscut nici un drept naţiei române şi, de altfel, nici sârbilor, slovacilor şi saşilor, în afara “dreptului” de a se dizolva în naţiunea ungară, de a-şi pierde identitatea naţională:

“Eu niciodată, dar niciodată, sub sfânta coroană maghiară, altă naţiune, sau altă naţiune decât cea maghiară, nu voi recunoaşte. Ştiu că sunt oameni şi rase de oameni, care vorbesc altă limbă, dar mai mult de o naţiune, aici nu este”.

El nu putea să accepte ca sub Sfânta Coroană să existe o altă naţiune decât naţiunea ungară. Cert este că, deşi slovac (în limba slovacă numele lui înseamnă ţap), el s-a considerat după cum a declarat:

“M-am născut ca ungur şi am fost educat ca ungur.”

Elocvente credem că sunt şi cuvintele istoricului evreu de cultură maghiară, Paul Lendvai, trăitor în Austria, inserate, pentru semnificaţia lor aparte, în cartea “Ungurii”, apărută în anul 2001:

“… acest revoluţionar vrăjitor, mult prea plin de el, a fost naţionalistul cel mai dement care a existat vreodată. El a pus popoarele nemaghiare să aleagă: ori supunere totală fără existenţă politică ori exterminarea!“

Bilanţul catastrofal al revoluţiei de la 1848 din Transilvania reprezintă cea mai fidelă imagine a terorii dezlănţuite de unguri împotriva elementului românesc care lupta pentru dreptul sacru al libertăţii naţionale.

Referitor la faptul că unii îl consideră pe Lajos Kossuth drept o personalitate mondială care a fost recunoscută de Congresul American şi primită cu mult entuziasm în America, se poate aprecia faptul că America, deşi o mare democraţie, are şi ea paradoxurile ei. Dar “tribunalele de sânge”, în funcţiune, au funcţionat în Transilvania, şi nu în Statele Unite …!

În faţa refuzului revoluţionarilor unguri conduşi nemijlocit de Kossuth Lajos, de a recunoaşte drepturi egale şi pentru naţiunea română, Nicolae Bălcescu sublinia cu amărăciune:

“Supremaţia cu democraţia nu se pot asocia. Dacă Ungaria vrea să-şi menţină supremaţia, trebuie să rămână aristocratică şi oprimatoare, adică în alianţă cu împăratul; dacă vrea însă să fie democratică, trebuie să întindă mâna celor nouă milioane de români, care toţi sunt democraţi.”

Iar la rândul său, dorind să se explice, eroul de legendă care este Avram Iancu declara: “Noi suntem oamenii libertăţii. Pentru asta ne-am revoltat, pentru asta ne-am vărsat şi suntem hotărâţi a ne vărsa sângele până la ultimul român. “Şi referindu-se la aceeaşi problemă, Avram Iancu scria la 15 iunie 1849 comandantului de brigadă ungur Iosif Simonffi: “

Să credeţi, însă, domnilor, că răscularea noastră nu s-a întâmplat prin amăgirea Austriei (după cum dumneavoastră sunteţi informaţi), ci pre noi ne-au răsculat nerecunoaşterea naţionalităţii politice, tiraniile şi barbariile feudaliştilor şi aristocraţilor transilvani maghiari, pe care poporul în astă epocă nu le-a mai putut suferi şi de care inteligenţa s-a scârbit cu totul; am fost siliţi a rădica arme, a le purta în contra aceluia care mai de aproape ne tirăneşte şi se vede a ne apăsa existenţa politică, despre ce vă va certifica istoria imputând crima cui va fi drept.”

Fapt pentru care, Iosif Simonffi recunoaşte pe bună dreptate:

“Românii şi maghiarii au neapărată trebuinţă de cea mai strânsă frăţie. Numai astfel îşi vor asigura existenţa. Prin urmare, cine seamănă discordie, ură şi produce vărsare de sânge între aceste două naţiuni surori este trădătorul propriei naţiuni.“

Am ţinut să readuc acestea spre ştiinţă celor care, din ignoranţă, din oportunism, din laşitate sau din calcule politice meschine, se prefac azi că nu recunosc despre ce este vorba, atunci când se pomeneşte de Kossuth Lajos şi faptele sale, care, cu câteva zile înainte ca revoluţia să fie înfrântă, a fost nevoit să fugă la Vidin deghizat în valet al unui conte polonez, cu barba şi mustăţile rase, sub numele de Tamás Udvardi.

Sunt adevăruri care trebuie să le audă bine acele persoane care manipulează pe maghiarii trăitori în această ţară, adepţi ai perioadei horthysto-hungariste şi care doresc să atragă în captivitatea istorică pe cetăţenii români de etnie maghiară, oameni cu un deosebit bun-simţ care doresc să convieţuiască în armonie cu noi, românii.

Sunt precizări care se impun în contextul în care unii maghiari din Târgu-Mureş, sub diferite pretexte, pun tot mai presant problema schimbării denumirii străzii Călăraşilor, cu rezonanţă afectivă şi istorică pentru românii mureşeni, în Kossuth Lajos. Oare în recuzita udemeriştilor nu mai există alte personalităţi, din domeniile ştiinţific şi cultural, bunăoară, care să nu irite populaţia românească şi care formează, astăzi, peste jumătate din patrimoniul demografic al municipiului Târgu-Mureş?

Toate câte au fost spuse, fiindcă este de la sine înţeles că o declaraţie politică este limitată de timp, nu epuizează miile de motive şi surse, care atestă acelaşi lucru: Kossuth Lajos este un personaj controversat, care s-a aflat la originea tuturor acţiunilor sângeroase îndreptate împotriva populaţiei româneşti din Transilvania anilor 1848-1849, motiv pentru care este total neindicat ca populaţiei române să i se aducă permanent aminte de o perioadă istorică neagră, în care a suferit nemeritat.

Iar România este, probabil, singurul stat care, prin Guvernul său, a dispus ridicarea pe soclu, pentru a fi veneraţi, a criminalilor cu sabia în mână de pe care curge sânge românesc nevinovat. Acestora nu avem pentru ce să le ridicăm monumente, să le dăm denumiri de străzi … Numai astfel, în timp, putem spera că se vor putea şterge cicatricele rănilor de atunci…

Înainte de a încheia, doresc să reamintesc vorbele transmise de Nicolae Bălcescu lui Kossuth Lajos: “Libertatea voastră este spânzurătoare, drepturile voastre de egalitate înseamnă că popoarele care împart teritoriile cu ungurii, vor trebui să fie absorbite de elementul maghiar”.”, sursa: declarația politică a deputatului Adrian Moisoiu – declaraţie politică intitulată “Străzi şi monumente nedorite”

Articolul Ce a însemnat 15 -17 martie 1848 împotriva românilor? Lajos Kossuth: ’’Libertatea voastră este spânzurătoarea, drepturile voastre de egalitate, înseamnă că popoarele care împart teritoriile cu Ungurii, vor trebui să fie absorbite de elementul maghiar’’ apare prima dată în Glasul.info.

Și totuși ce sărbătoresc cu adevărat maghiarii pe 15 martie?

La 15 Martie 1848, parlamentul Ungariei a votat “unirea” cu Ardealul (n.a. anexarea Ardealului). Era semnalul dat unor crime de o amploare și de o sălbăticie nemaiîntâlnite împotriva românilor.

Pentru România, aceasta zi ar trebui declarata zi de doliu national pentru zecile de mii de nevinovați care au fost uciși cu brutalitate, în cadrul unor adevărate campanii de crime împotriva umanității. Acum intelegeți de fapt ce sărbătoresc cu adevărat unii dintre concetățenii noștri?

Să vedem ce ne spune Academia Română despre adevărata semnificație a zilei de 15 martie pentru români și  maghiari:

Și totuși ce sărbătoresc cu adevărat maghiarii pe 15 martie?

Când Nicolae Balcescu a încercat în anul 1848 să negocieze cu Lajos Kossuth și situația românilor ardeleni, acesta a fost răspunsul scris al “revoluționarului maghiar”:

O altă insultă strigătoare la cer la adresa victimelor nevinovate înregistrate printre români în timpul evenimentelor din 1848-1849 este Monumentul celor 13 generali de la Arad.

Monumentul celor 13 generali de la Arad este o insultă la adresa victimelor nevinovate pe care le-au facut așa zisii 13 generali maghiari, crime de o atrocitate feroce, înfăptuite împotriva unei populații civile vulnerabile și lipsite de apărare, înscriindu-se în aceeași linie a obrăzniciei fățișe și a ofensei la adresa poporului român, fiind nu de puține ori transformat în altar și simbol al ideologiei iredentiste maghiare.

Cei așa zișii 13 generali maghiari și armata pe care o conduceau au ucis peste 40.000 de români într-o operațiune de exterminare și epurare etnică, ștergând practic de pe fața pământului 300 de sate romanești.

Cum să sărbătorești pe pământ românesc uciderea a zeci de mii de români, căzuți victime barbariei unei armate care a sfidat legile razboiului și pe cele ale firii? Iredentiștii și extremiștii  maghiari spun astăzi că statuia este un “simbol al libertății”. Daca ajungi să numesti statuia unor criminali de copii, femei și bătrâni fără apărare, un simbol al libertății, atunci ceva este putred rău în sufletul tău.

Glasul.info

Articolul Și totuși ce sărbatoresc cu adevărat maghiarii pe 15 martie? apare prima dată în Glasul.info.

Istoria prezenta in manualele scolare ascunde de cele mai multe ori prin omisiune unele dintre cele mai fascinante momente care ar fi putut schimba soarta unor natiuni. Cati romani stiu de pilda de incercarile de unire ale Ungariei si Bulgariei cu Romania?

Vezi: Istoria secreta : unirea Ungariei si Bulgariei cu Romania.

Daca Lajos Kossuth ar fi impartasit punctul de vedere al pasoptistilor romani, oare am fi ajuns o confederatie asemanatoare Iugoslaviei?

Nicolae Balcescu si Ion Ghica au fost un timp, amandoi amagiti de iluzia ca unirea romanilor ar putea fi realizabila prin mijlocirea unei confederatii maghiaro-romano-sarba. Ilustrul istoric a fost pentru catava vreme un sustinator hotarat al acestei formule, dar s-a convins repede ca este irealizabila. Exclusivismul maghiar era o piedica de netrecut. Totusi Ghica si unul dintre Golesti (n.r. fratii Golesti, una dintre familiile reprezentative ale epocii) continuau sa persiste in aceasta idee, chiar si in primavara anului 1850.

Istoria secreta:”Iluzia unei confederatii maghiaro-romano-sarbe. Triunghiul Balcescu-Ghica-Kossuth”

Primul redacta memorii pentru Kossuth, pe care chiar voia sa-l viziteze la Kutahia, unde invinsul se afla dupa prabusirea revolutiei. Se insela insa, caci in timp ce el spera la o intelegere cu maghiarii, fostul dictator, intr-un lung memoriu adresat lui Mazzini (patriot italian care a luptat pentru independenta si unirea Italiei), se ridica cu trufie si vrajmasie impotriva proiectelor romanesti, spunand:

Cu drept cuvant Balcescu, raspunzand la scrisorile prin care Ghica il informa despre planurile sale federative, ii spunea ca totul e in zadar.

Cativa ani mai tarziu nu mai era nici un roman care sa persiste in asemenea idei. Nu se stie daca ultimul care le-a abandonat a fost Ghica, dar stim ca in 1853 el chiar le combatea; mai mult inca, dupa ce le taxa drept utopii, le punea in seama altora – ca si cum el niciodata nu le-ar fi impartasit – si anume in sarcina acelora pe care ii numea adepti ai lui Ledru-Rollin, Mazzini si Kossuth, parca ultimul, cel mai intransigent adversar al romanismului, ar fi putut avea adepti in tarile noastre.

[info] Imperiul Iadului – Sven Hassel [/info]

Intr-o scrisoare trimisa lui Ion Ghica, Nicolae Balcescu facea si el referire la proiectul unei confederatii maghiaro-romane:

Bibliografie, Note, Surse:

[1] Analele Academiei Romane, Memoriile Sectiunii Istorice, 1942-1943

[2] Nicolae Balcescu, Scrisori catre Ion Ghica

Articolul Istoria secreta:”Iluzia unei confederatii maghiaro-romano-sarbe. Triunghiul Balcescu-Ghica-Kossuth” apare prima dată în Glasul.info.