Cetățenii statelor puternice cum sunt Germania, Franța, Marea Britanie, SUA, nu au nevoie să se prostească în alte limbi, să adopte cosmopolitismul pentru a face pe plac nimănui sau pentru a epata. Doar în colonii sclavii se umilesc învățând limba stăpânilor, a cotropitorilor, a colonialiștilor. În Germania peste tot se folosește limba germană, în administrație, în justiție, în toate instituțiile statului, la fel și în Franța, Marea Britanie și SUA. Numai în România mancurții spălați pe creier de noul curent neobolșevic, neomarxist, se maimuțăresc în limbi străine toată ziua.

România traversează o etapă delicată a istoriei sale recente, în care presiunea uniformizării ideologice și a conformismului cultural riscă să erodeze fundamentele identității naționale. Sub masca progresismului, a cosmopolitismului fără rădăcini și a unui internaționalism de vitrină, se conturează un curent pe care tot mai mulți români îl resimt ca pe un neobolșevism adaptat vremurilor noastre: dogmatic, intolerant față de tradiție și ostil față de ideea de suveranitate culturală.

Neobolșevismul ca proiect de dezrădăcinare

Neobolșevismul contemporan nu mai poartă uniformă și nici nu mai mărșăluiește sub lozinci explicite. El operează prin limbaj, prin norme aparent „soft”, prin presiuni simbolice și prin stigmatizarea oricărei afirmații identitare ferme. Ținta nu este doar statul național, ci însăși memoria colectivă: istoria relativizată, eroii minimalizați, valorile tradiționale ridiculizate.

În acest context, limba devine primul câmp de luptă. Nu întâmplător, degradarea limbii române în spațiul public este încurajată printr-o exhibare ostentativă a limbilor străine, utilizate nu ca instrument de comunicare internațională, perfect legitim în mediile adecvate, ci ca semn de supunere culturală și de dispreț față de propria comunitate.

Mancurtizarea: când dispare conștiința de sine

Conceptul de mancurtizare descrie individul care, rupt de trecutul său, ajunge să-și nege originile și să adopte reflexele ideologice ale altora, fără spirit critic. Mancurtul modern nu este constrâns cu forța; el este convins, sedus și recompensat simbolic pentru renunțarea la sine. În România, această stare se manifestă printr-o imitație mecanică a discursurilor și practicilor străine, aplicate fără discernământ realităților locale.

Cetățenii statelor puternice, Germania, Franța, Marea Britanie, Statele Unite, nu simt nevoia să se prostească în alte limbi pentru a-și valida competența sau modernitatea. Acolo, limba națională domină administrația, justiția, educația și comunicarea publică. Nimeni nu confundă deschiderea internațională cu abandonul identității.

În contrast, în România, o parte a elitelor administrative și culturale a transformat folosirea excesivă a limbilor străine într-un exercițiu de epatare și auto-colonizare simbolică. Nu este vorba despre multilingvism funcțional, ci despre o maimuțăreală servilă, menită să transmită apartenența la un club imaginar al „lumii bune”.

Limba română, ax al suveranității culturale

Limba română nu este un obstacol în calea modernizării, ci instrumentul ei principal. Un stat care nu își respectă limba în propriile instituții transmite un mesaj limpede: nu se respectă pe sine. A apăra limba română în administrație, justiție, educație și spațiul public nu înseamnă izolaționism, ci normalitate statală.

Multinaționalele, organizațiile internaționale și diplomația au cadrele lor specifice, unde limbile de circulație sunt necesare. Însă în interiorul statului român, limba română trebuie să fie normă, nu excepție. Orice altă abordare alimentează confuzia identitară și consolidează dependența culturală.

Patriotism lucid, nu xenofobie

Afirmarea identității naționale nu este xenofobie și nici refuz al dialogului internațional. Este un act de igienă morală și politică. Patriotismul lucid înseamnă să știi cine ești, de unde vii și ce vrei să aperi, fără a nega dreptul altora la propriile identități.

România nu are nevoie de mancurți docili și nici de comisari ideologici ai neobolșevismului cultural. Are nevoie de cetățeni conștienți, competenți și demni, care să poată dialoga cu lumea dintr-o poziție de respect de sine.

Neobolșevismul și mancurtizarea reprezintă două fețe ale aceluiași proces de deznaționalizare subtilă. Răspunsul nu este isteria, ci reafirmarea calmă și fermă a identității românești: prin limbă, cultură, memorie istorică și suveranitate decizională. Numai astfel România poate fi un partener respectat, nu o periferie imitativă.

A fi român în România nu este un act retrograd. Este un drept și o responsabilitate.

Articolul Neobolșevismul și mancurtizarea în România modernă apare prima dată în Glasul.info.

Daca pana acum eram obisnuiti sa vedem incercarile de mancurtizare prin propovaduirea asa ziselor “curente” ale moldovenismului si ardelenismului, iata ca de curand aflam ca mai exista inca unul: bucovinismul. Se pare ca sutele de ani de prezenta rusa, austriaca sau austro-ungara au lasat sechele in randurile romanilor, mai ales in randurile acelora care au falsa credinta in forta “civilizatoare” a fostilor ocupanti asupritori.

Poate unii dintre voi nu ați auzit de bucovinism.

Mancurtizarea face victime si in Romania: “Bucovina nu e Moldova”

E un fel de fudulie că austriecii au ocupat o parte din Țara Moldovei și „au adus peste frumusețea și bogăția zonei un plus de organizare, de cumpătare în a face lucrurile, un praf de corectitudine, o arhitectură falnică și ceva gusturi aparte la cârnații de porc.”

Bucovinenii nu vor să fie confundați cu moldovenii, deoarece, cred ei, „casele sunt mai bogate, oamenii mai gospodari, atenția pentru detaliu, curățenie, datini și respectul față de proprietate sunt net superioare restului Moldovei.”

Redam mai jos un articol despre asa zisul bucovinism:

Se știe că bucovinenii te corectează în general dacă îi etichetezi drept moldoveni (și vai ce mai zâmbesc unii cu subînțeles când se petrece asta de parcă simplu fapt că ei nu știu diferența e de-ajuns să facă observația nulă). Atitudinea bucovineanului nu este însă legată de desconsiderarea moldovenilor, cum se întâmplă deseori între frații români din alte regiuni (vestul și sudul țării sunt culmea când e vorba de ponegrit județele vecine) ci din mândria de a aparține Bucovinei.

Taică-meu, muntean-muntean, zicea că n-a văzut nicăieri oameni mai fuduli de pământul pe care calcă și adevărul e că bucovinenii au o mândrie aparte când vorbesc despre ținutul natal. Mă refer la cei de la Humor înspre Dorna, nu la Fălticeni și Suceava care sunt promovate într-un efort de marketing turistic drept parte din Bucovina.

Faptul că bucovinenii au mare dreptate are legătură nu cu vreo cercetare istorică, nu cu vreo etichetă de pe-o hartă veche, sau cu un branding turistic ci cu o realitate vizibilă cu ochiul liber. Tot cu realitatea asta are legătură și modul în care trasez eu granițele Bucovinei.

Când intri în Bucovina se vede cu ochiul liber. Casele sunt mai bogate, oamenii mai gospodari, atenția pentru detaliu, curățenie, datini și respectul față de proprietate sunt net superioare restului Moldovei. Asta pentru că Bucovina a fost întotdeauna bogată, de la lemnul pădurilor întinse cât vezi cu ochii, la miile de izvoare cu apă curată, la vânat gras și piatră tare de râu, totul era acolo pentru orice om vrednic și poftă de muncă.

Austriecii au adus peste frumusețea și bogăția zonei un plus de organizare, de cumpătare în a face lucrurile, un praf de corectitudine, o arhitectură falnică și ceva gusturi aparte la cârnații de porc.

De asta Bucovina nu e Moldova, pentru că e altfel – se vede cu ochiul liber, se gustă, se simte în aer, se trage din vorba oamenilor. Nu e pretenție, nu e alergie la sângele de moldovean, e pur și simplu realitate.

Surse:

[1] reactii.ro via discoverbucovina.info

[2] Tipărituri Românești

Articolul Mancurtizarea face victime si in Romania: “Bucovina nu e Moldova” apare prima dată în Glasul.info.