În toamna sângeroasă a anului 1944, când Ardealul de Nord era din nou teatru de luptă între armatele române și cele străine, satul Prundul Bârgăului din județul Năsăud a fost martorul unei tragedii care avea să rămână înfiptă ca o rană adâncă în sufletul neamului românesc.

Linia frontului se întindea pe crestele Bârgăului. De o parte, armata română și cea sovietică, care înaintau spre vest pentru a elibera pământul românesc. De cealaltă parte, armata germană și cea ungară, care se agățau cu disperare de un teritoriu ce nu le-a aparținut niciodată cu dreptate. În acel context de foc și ură, Divizia 27 Grăniceri și Regimentul 33 Vânători ale armatei maghiare au comis o atrocitate împotriva localnicilor români, neînarmați, nevinovați, dar vinovați, în ochii ocupantului, de faptul că erau români.

Douăzeci de oameni din Prundul Bârgăului au fost arestați sub acuzații absurde și duși la Bistrița. După două zile, au fost eliberați, însă libertatea lor a fost doar o capcană. Șapte dintre ei au fost din nou reținuți și aruncați într-o pivniță rece și întunecată. În noaptea de 10 octombrie 1944, au fost scoși afară, legați și duși în fața unui șanț antiaerian. Fără judecată, fără vină, fără milă, au fost împușcați și aruncați acolo, în același pământ pe care îl munciseră o viață întreagă.

Printre victime s-a aflat și preotul satului, părintele Augustin Pop, cel care purta crucea neamului în suflet și pe umeri. Rănit ușor, el a reușit să scape și să ducă mai departe mărturia acestei nopți de groază. Funcționarul Popovici, ridicat odată cu ceilalți, a dispărut fără urmă, un nume pierdut în negura crimei, dar viu în conștiința românilor care nu uită.

Acești oameni nu au murit doar pentru că se aflau într-un sat de pe front. Ei au fost jertfiți pentru credința lor, pentru limba lor, pentru dragostea lor de neam și de țară. Fiecare glonț tras atunci a fost o lovitură împotriva demnității românești, dar și o pecete pe care istoria nu o va putea șterge.

Astăzi, datoria noastră este să le rostim numele cu respect și să spunem lumii adevărul. Masacrul de la Prundul Bârgăului nu este doar o filă tristă din cartea istoriei, ci o pildă de curaj și suferință românească. Pe acel pământ sfânt s-a vărsat sânge curat, sânge de țăran și de preot, sânge de român.

Să nu uităm niciodată. Să le păstrăm amintirea vie în inimile noastre. Să ne învățăm copiii că libertatea, credința și demnitatea acestui neam au fost plătite, din nou și din nou, cu jertfă.

Glorie veșnică martirilor de la Prundul Bârgăului!
Cinste veșnică neamului românesc care nu a îngenuncheat niciodată!

Articolul 10 Octombrie 1944: Masacrul de la Prundul Bârgăului, jertfa românilor uitați în umbrele istoriei apare prima dată în Glasul.info.

Istoria neamului românesc este presărată cu momente de glorie, dar și cu clipe de întunecare, când românii au fost nevoiți să îndure umilințe, prigoane și moarte pentru simplul fapt că îndrăzneau să-și afirme demnitatea. Un asemenea episod tragic s-a petrecut în satul Sucutard din județul Cluj, la 22 septembrie 1940, în primele săptămâni după Dictatul de la Viena, când nordul Ardealului fusese smuls din trupul României și dat pe mâna Ungariei horthyste.

Atunci, doi români și trei evrei au fost asasinați cu sânge rece, la instigarea familiei de grofi Wass, cunoscuți pentru abuzurile și cruzimea lor. Țăranii români Iosif Moldovan și Ioan Câț nu erau altceva decât oameni simpli, gospodari, care avuseseră curajul, cu doi ani înainte, să-l dea în judecată pe contele Albert Wass pentru violențe și leziuni corporale. Curajul lor, însă, avea să fie plătit cu viața. Alături de ei au fost arestate și surorile Estera și Rozalia Mihály, acuzate de grof că ar fi simpatizat cu autoritățile românești și că ar fi dus o pretinsă „activitate comunistă”.

Toți aceștia, oameni nevinovați, au fost duși sub pază militară până în comuna Țaga. Acolo, în zorii zilei de 23 septembrie, au fost împușcați mișelește și aruncați într-o groapă comună, fără cruce, fără lumânare, fără lacrima unei familii care să le poată cinsti memoria.

Iată cum este redat tragicul și odiosul eveniment în sursele istorice:

“SUCUTARD jud. Cluj, 22 septembrie 1940: sunt ucişi prin împuşcare doi români şi trei evrei. La instigarea familiei grofului Albert Wass au fost arestaţi Iosif Moldovan şi Ioan Câţ, persoane ce în 1938 l-au împrocesuat pe conte sub învinuirea de producere de leziuni corporale. Au mai fost arestate Estera şi Rozalia Mihaly, bănuite de grof a fi prestat activităţi comuniste. Sunt transportaţi sub pază militară în comuna Ţaga unde o dimineaţă mai târziu sunt împuşcaţi şi aruncaţi într-o groapă comună.”

Dar sângele lor nu s-a scurs în zadar. El a devenit sămânța din care s-a născut dârzenia românilor ardeleni, hotărâți să nu uite niciodată nedreptatea Dictatului de la Viena. Jertfa lor, împreună cu a miilor de români persecutați între 1940 și 1944, este dovada că demnitatea unui popor nu poate fi înfrântă de niciun grof, de niciun general și de niciun dictat străin.

Astăzi, datoria noastră sfântă este să cinstim memoria acestor martiri, români și evrei deopotrivă, care au murit pentru simplul fapt că au rămas fideli adevărului, dreptății și legăturii lor cu pământul strămoșesc. În fața gropii comune de la Țaga să ne închinăm, știind că jertfa lor nu a fost în zadar: România Mare avea să renască în 1944-1945 și să redea Ardealul la sânul Patriei.

Să nu uităm niciodată Sucutardul. Să nu uităm niciodată că libertatea noastră de azi este plătită cu sânge și suferință. Să transmitem generațiilor viitoare adevărul și să le arătăm că românul, oricât ar fi prigonit, se ridică din nou, cu tricolorul în mână și cu credința în dreptatea lui Dumnezeu și în veșnicia neamului său.

Articolul 22 septembrie 1940 – Sucutard, jertfa românilor și evreilor căzuți sub teroarea horthystă apare prima dată în Glasul.info.

În toamna sângeroasă a anului 1940, când Ardealul de Nord fusese smuls din trupul Ţării prin Dictatul de la Viena şi aruncat sub teroarea horthystă, satul românesc Cosniciu de Sus, din judeţul Sălaj, a trăit una dintre cele mai cumplite tragedii ale existenţei sale. La 18 septembrie, fără vină, fără judecată şi fără milă, 16 români nevinovaţi,15 bărbaţi şi o femeie, au fost măcelăriţi de armata maghiară. Cadavrele lor au fost aruncate într-o groapă comună, fără lumina rugăciunii, fără alinarea preotului, doar cu bocetul mut al pământului care le-a primit jertfa.

Astfel de crime nu erau izolate. Erau parte dintr-un plan al fricii, menit să strivească sufletul românesc din Ardealul ocupat. Mărturiile supravieţuitorilor şi ale refugiaţilor, precum cea a lui Petru Purdea, venit în România după ce şi-a părăsit casa, pământul şi agoniseala de-o viaţă, sunt dovezi cutremurătoare. El povestea despre românii bătuţi, loviţi, umiliţi, despre trupurile însângerate de la Ip, despre execuţiile săvârşite la Cosniciu de Sus. Era o vreme când a fi român în propria ta vatră însemna a purta semnul prigoanei.

Refugiatul Purdea (Polgar) Petru a povestit după ce s-a refugiat în teritoriile românești neocupate de dușmani dând și următoarea declarație la data de 10 iunie 1942, ororile pe care le văzuse în Transilvania sub teroarea horthystă:

“Nu am putut suporta actele de teroare săvârşite de unguri.Am văzut cum românii au fost loviţi şi au fost crunt bătuţi. Am văzut în comuna Ip cadavre de români ce au fost împuşcaţi de unguri, iar în comuna Cosmiciul de Sus (n.r. Cosniciu de Sus, jud. Sălaj) cum au fost executaţi prin împuşcare trei români, iar patru prin bătăi şi loviri grave.”

Iată cum este prezentat acest tragic eveniment în sursele istorice:

“18 Septembrie 1940 Masacrul de la Cosmiciul de Sus (n.r. Cosniciu de Sus, jud. Sălaj). Armata maghiară a masacrat, fără niciun motiv, 16 ţărani români din comuna Cosmiciul de Sus (15 bărbaţi şi o femeie), aceştia fiind aruncaţi apoi într-o groapă comună, fără preot”

Dar jertfa celor din Cosniciu de Sus nu a fost zadarnică. Ei nu au murit doar ca victime, ci ca martiri ai neamului, pecetluind cu sângele lor dreptul nostru asupra acestor meleaguri. Pământul Sălajului poartă în el nu doar brazde de grâu, ci şi osemintele celor care au preferat moartea decât să plece capul în faţa nedreptăţii. Prin amintirea lor, prin pomenirea lor, noi, cei de astăzi, avem datoria de a rămâne neclintiţi în credinţă, uniţi în dragostea de ţară şi veghetori la hotarele românismului.

Masacrul de la Cosniciu de Sus este un avertisment şi o lecţie: libertatea şi demnitatea nu ni se dau în dar, ci se plătesc adesea cu sânge. Şi atâta timp cât românii îşi vor cinsti martirii şi îşi vor iubi pământul, nici o furtună istorică nu va putea clătina temelia acestui neam.

Articolul 18 Septembrie 1940 – Masacrul de la Cosniciu de Sus, o rană nevindecată în istoria neamului românesc apare prima dată în Glasul.info.

Cea mai grea rană din Sălaj, una dintre cele mai mari tragedii românești din Transilvania

Noaptea de 13 spre 14 septembrie 1940 a rămas înscrisă cu sânge în memoria poporului român. Satul Ip, din județul Sălaj, a fost lovit de una dintre cele mai cumplite atrocități săvârșite după Dictatul de la Viena: 157 de suflete românești, copii, femei, bătrâni, au fost ucise de trupele horthyste, sprijinite de unii localnici maghiari, într-o izbucnire de ură și barbarie.

Dictatul de la Viena din 30 august 1940 a rupt în două trupul viu al Transilvaniei. În timp ce armata ungară intra în satele românești, teroarea, zvonurile și suspiciunea au fost transformate în arme politice. La Ip, moartea accidentală a doi soldați unguri într-o explozie de muniție a fost folosită ca pretext pentru un masacru planificat.

Așa cum consemnează istoricul Olimpia Man:

„În noaptea de 13/14 septembrie 1940, în satul Ip, au fost uciși 157 de români, dintre care 25 de copii, 38 de femei și 85 de bărbați. Crimele au fost săvârșite de unități ale armatei ungare, sprijinite de localnici.”

Dincolo de statistici, rămân mărturiile cutremurătoare. Gavril Butcovan, tânăr de 16 ani în acea noapte, își amintea:

„Era ora 11 noaptea când a intrat compania în sat… iar când s-au auzit focurile, comandantul le-a zis soldaților: «Atenţie, companie! Valahii trag în voi!» Apoi le-a ordonat să se încoloneze și să înceapă măcelul.”

Istoricul Nicolae Pop sintetiza durerea și atitudinea creștinească a urmașilor:

„Iertăm, dar nu putem uita! Pentru că 157 de oameni au murit, în acea noapte, fără a fi avut o altă vină decât aceea de a fi români.”

Masacrul de la Ip rămâne cea mai mare crimă împotriva românilor din Transilvania ocupată în 1940. Este o lecție dură despre ce înseamnă pierderea libertății și despre prețul pe care poporul român l-a plătit pentru a-și păstra identitatea.

Astăzi, când aprindem o lumânare și ne plecăm frunțile la monumentul din Ip, noi, românii, spunem din nou: nu vom uita niciodată. Pentru că în memoria celor 157 de martiri se clădește demnitatea noastră națională.

Articolul 13 Septembrie 1940 – Masacrul de la Ip, cea mai grea rană din Sălaj, una dintre cele mai mari tragedii românești din Transilvania apare prima dată în Glasul.info.

6 August 1849- La Buteni, în comitatul Arad, 8 (opt) români sunt uciși pentru că s-au opus jafului efectuat de trupele maghiare.

Pe valea Crișului Alb, în liniștitul sat Buteni din comitatul Arad, istoria a consemnat un act de neuitat de barbarie și sânge, dar și de curaj și demnitate românească. În ziua de 6 august 1849, în plină vâltoare a revoluției maghiare de la 1848-1849, opt români au fost uciși cu bestialitate de trupele maghiare, doar pentru că au avut îndrăzneala să se ridice împotriva jafului și distrugerii.

Buteni – satul care nu a vrut să îngenuncheze

Românii din Buteni, ca și cei din întreg Banatul și Transilvania, erau considerați de revoluționarii maghiari drept susținători ai casei de Habsburg și ai ordinii imperiale. Această etichetă le-a atras prigoana și moartea. Trupele maghiare, însetate de răzbunare și pradă, s-au dedat la pustiirea satelor românești, la jefuirea bisericilor și gospodăriilor, dar mai ales la pedepsirea cu sânge a oricărei tentative de rezistență.

La Buteni, localnicii au ales să stea drepți, să nu își lase pământul, casele, averea și demnitatea călcate în picioare. Când soldații maghiari au încercat să prade satul, opt bărbați au ridicat glasul și au apărat satul și familiile lor. Pentru acest gest de curaj, au plătit cu viața.

Un act de genocid etnic

Masacrul de la Buteni nu a fost un caz izolat. În acea perioadă, potrivit listelor oficiale publicate în Wiener Zeitung, sute de români, bărbați, femei și copii, au fost uciși fără judecată de trupele revoluționare maghiare. Lista neagră a atrocităților cuprinde sate întregi din Transilvania și Banat, printre care Buteni ocupă un loc tragic de onoare.

“Conform listelor oficiale (care au fost publicate în ziarul Wiener Zeitung) 4.425 de bărbați, 340 de femei și 69 de copii au fost uciși fără proces de tribunalele militare maghiare din Transilvania, cu excepția celor care au murit în lupte deschise. 4.425 dintre victime par să fi fost români, 165 maghiari, 252 sași și 72 evrei, țigani și alții.“

Faptele sângeroase de la Buteni au amplificat ruptura ireconciliabilă dintre români și revoluționarii maghiari. Pentru națiunea română din Ardeal, revoluția maghiară nu a fost o luptă de eliberare, ci o amenințare existențială, un efort de anulare a identității, a limbii, a religiei și a pământului strămoșesc.

Jertfa lor nu a fost uitată

Românii ardeleni au înțeles atunci, mai clar ca niciodată, că singura cale spre supraviețuire și libertate era unirea tuturor românilor sub același steag. Cei opt martiri din Buteni au devenit simbol al rezistenței românești, al curajului fără margini și al dragostei de glie.

Jertfa lor a fost sămânța din care, peste decenii, s-a născut Marea Unire de la 1 decembrie 1918. Fiecare picătură de sânge vărsată la Buteni a contribuit la conturarea acelei Românii Mari la care visau toți frații risipiți de imperii.

Un legământ pentru eternitate

Astăzi, numele lor poate nu mai este rostit în fiecare casă, dar datoria noastră, ca români, este să le cinstim memoria. Buteniul rămâne altar al martirajului românesc, un loc unde s-a scris, cu sânge, una dintre cele mai dramatice pagini ale rezistenței naționale.

Ei nu au murit în zadar. Ne-au învățat să nu cedăm, să nu ne plecăm fruntea, să păstrăm cu sfințenie tricolorul și credința strămoșească.

Cinste veșnică martirilor de la Buteni!

Articolul 6 august 1849 – Martirii de la Buteni – Jertfa românilor împotriva barbariei revoluției maghiare apare prima dată în Glasul.info.

Valeriu Munteanu, deputat AUR: “Fântâna Albă este Katyn-ul românesc. Nu vom uita”

Astăzi, la împlinirea a 84 de ani de la Masacrul de la Fântâna Albă, deputatul AUR Valeriu Munteanu aduce un omagiu solemn miilor de români nevinovaţi asasinaţi de trupele sovietice în nordul Bucovinei, într-unul dintre cele mai grave acte de genocid antiromânesc din secolul XX.

În vara anului 1940, ca urmare a pactului Ribbentrop-Molotov, Uniunea Sovietică a ocupat în mod samavolnic Basarabia, nordul Bucovinei şi Ținutul Herţa – teritorii istorice româneşti. Peste noapte, sute de mii de români s-au trezit rupţi de Țară, trăind sub un regim de ocupaţie care a adus cu sine arestări, deportări, teroare şi foamete.

În această atmosferă de disperare, pentru mulţi români singura speranţă de libertate a rămas întoarcerea în România. Aşa s-a născut ideea trecerii frontierei, iar zvonurile – lansate cu cinism de autorităţile sovietice – că se poate pleca legal în România, au fost crezute de cei care visau să-şi recapete viaţa, demnitatea şi credinţa.

„Pe 1 aprilie 1941, peste 3.000 de români din nordul Bucovinei, îmbrăcaţi în straie de sărbătoare, purtând icoane şi prapuri, au pornit spre graniţa cu România, sperând să se întoarcă acasă. În locul libertăţii, i-au întâmpinat mitralierele NKVD. Au fost măcelăriţi fără milă, îngropaţi în gropi comune, iar supravieţuitorii deportaţi în Siberia. Fântâna Albă este Katyn-ul românesc. O rană deschisă în trupul Neamului nostru.” – a declarat deputatul Valeriu Munteanu.

Parlamentarul AUR atrage atenţia că acest masacru premeditat, orchestrat de regimul sovietic, continuă să fie ignorat sau minimalizat la nivel internaţional, iar statul ucrainean, are datoria morală şi politică de a recunoaşte oficial această crimă împotriva umanităţii.

„În calitate de deputat al României, mă angajez să solicit, prin toate mijloacele parlamentare şi diplomatice, recunoaşterea oficială a Masacrului de la Fântâna Albă de către Ucraina şi de către întreaga lume liberă. Martirii de acolo nu au murit pentru paşapoarte sau azil – au murit pentru România. Cu tricolorul în suflet şi cu icoana în mâini. Nu vom tăcea. Nu vom uita. Nu vom ierta.” – a mai subliniat Munteanu.

Deputatul AUR face apel la clasa politică, la Biserică, la mediul academic şi la societatea civilă să se alăture demersului de recuperare a memoriei naţionale şi de cinstire a jertfei celor ucişi la Fântâna Albă, dar şi a tuturor românilor persecutaţi în teritoriile ocupate în 1940.

„Memoria victimelor de la Fântâna Albă ne obligă. Adevărul nu trebuie să fie uitat, iar dreptatea trebuie spusă răspicat – chiar şi atunci când doare.”

Articolul Valeriu Munteanu, deputat AUR: “Fântâna Albă este Katyn-ul românesc. Nu vom uita” apare prima dată în Glasul.info.

Din lunga listă a localităților martire în care s-au înregistrat masacre împotriva populației românești din Transilvania de Nord după invazia trupelor maghiaro-horthyste, lipsește un nume important: Bixad, mai exact Mănăstirea Bixad.

Pe lângă masacrele și violențele de o sălbăticie cruntă de la Treznea, Ip, Ciumărna, Moisei, Aita Seacă, Sărmașu, Luduș, Hărcana (Turda), Nușfalău (Sălaj), Cerișa, Marca, Brețcu, Mureșenii de Câmpie, Band, Grebeniș, Oroiu, Tărian, Prundu Bârgăului, Viseu de Sus – Dosu Taului,   Mihai Bravu,  Zalău,  Huedin,  Zăbala,  Halmășd, Sântion, Cosniciu de Sus,  Camăr,  Aghireș,  Sucutard,  Ditrău, Suciu de Sus,  Cătina,  Răchitiș, Șincai,  Turda,  Ozd, Gădălin, etc, trebuie amintită și trecută în conștiința națională încă o locație în care au fost masacrați cel puțin 20 de români de către trupele maghiaro-horthyste: Bixad (n.r. Bicsad).

De o gravitate extremă sunt și crimele săvârșite de către horthyști într-un lăcaș de cult creștin, între zidurile unei mănăstiri, în septembrie 1940.

Batalia pentru Ardeal – Valeriu Pop

Între zidurile Mănăstirii Bixad, în incinta unui lăcaș de cult așadar, s-a vorbit multă vreme în șoaptă despre “groapa comună” a românilor executați de către horthyști în pivnița unei anexe a mănăstirii: este vorba despre “20 de țărani bicsădeni neidentificați măcelăriți”, și încă 2 victime, probabil preoți ortodocși din zonă sau aduși de levenți de oriunde din Maramureșul invadat.

La venirea horthyștilor, armata ungară a executat aici cel puțin 20 de români, iar despre asta mai amintesc din păcate doar câteva cruci firave de lemn care adesea sunt puse la pământ de asprimea vremii, sau de șubrezimea lemnului.

Doar aceste mici cruci răzlețe, de culoare neagră, învelite în panglică tricoloră, se mai încăpățânează să spună povestea cutremurătoarei tragedii de la Bixad, despre românii împușcați în pivnița unei anexe a mănăstirii, de către horthyștii care invadaseră Ardealul de Nord.

“Pentru horthyști, ortodoxismul românesc a reprezentat ținta directă a distrugerii, prin care puteau să destabilizeze complet zona, să provoace panică în rândul românilor, care puteau fi distruși mai lesne, astfel încât Ardealul să devină pur etnic și religios maghiar” (sursa: “Țara Oașului în memoria documentelor – volumul I”, 2017)

Când ești pus față în față cu mărturiile și documentele care atestă crimele abominabile ale horthyiștilor la Bixad, îți îngheață privirea. Rațiunea îți spune că ființa umană n-ar putea fi capabilă de astfel de fapte, decât dacă s-ar afla încă la stadiul de barbarism, de primitivism tribal. Și totuși aceste lucruri chiar s-au întâmplat, aceste barbarii au avut loc chiar în curtea unei mănăstiri.

“Invazia maghiaro-hortystă în Ardealul de Nord și Nord-Vest a avut drept principal scop alcătuirea utopică a Ungariei Mari prin distrugerea structurilor demografice românești și a Bisericii Ortodoxe Române ca unic susținător spiritual al românismului. Descoperirile documentare amănunțite ale structurilor teroriste maghiare organizate ofensiv, cu puncte strategice și în Țara Oașului, ne-au determinat să alcătuim un studiu amănunțit, Structuri teroriste maghiaro-horthyste în Țara Oașului, Maramureș și Bihor.

(…) Crimele maghiaro-horthyste, de o sălbăticie cutremurătoare împotriva ființei poporului român, au marcat trăirile nostre sufletești pentru o lungă perioadă.”, au scris Emanuil Rus (n.r. starețul Mănăstirii “Sfinții Apostoli Petru și Pavel” Bicsad, Satu Mare) și Adrian Rezeanu în cartea “Țara Oașului în memoria documentelor – volumul I”

Articolul Bixad: încă un masacru împotriva populației românești din Transilvania, despre care nu se știa la nivel național apare prima dată în Glasul.info.

Au trecut 75 de ani de la masacrul din noaptea din 6 spre 7 februarie 1941, cand langa localitatea Lunca din actualul raion Herta, sute de romani nevinovati din satele Ostrita, Voloca, Boian, Molodia, Horecea, majoritatea insa fiind din Mahala, au fost secerați pe malul drept al Prutului de gloantele mitralierelor granicerilor sovietici,  au fost nimiciti de baionetele si paturile armelor calailor bolsevici,  unica vina a acestor romani pasnici fiind dorinta de libertate, de a scapa de jugul asupritorilor, de a trai  in Tara lor.

Si astazi, dupa 75 de ani de la acest masacru sangeros, sute de romani din tinut si Tara s-au adunat din nou in acel loc al holocaustului romanesc pentru a participa la  sfintirea noii troite, ridicate din initiativa dnei Elena Nandris, primarul satului Mahala, care, impreuna cu comunitatea locala, cu sprijinul preotilor de la fata locului, au turnat din ciment postamentul pe care a fost inaltata crucea-monument, acoperita cu tabla galbena.

Dupa inaugurarea oficiala a evenimentului de catre Elena Nandris, un sobor de preoti, in frunte cu I.P.S. Melchisedec Velnic, starețul Manastirii Voivodale Putna, arhimandritul Longhin, starețul manastirii Banceni, preacucernicii Vasile Covalciuc, protopopul de Storojinet, Gheorghe Moroz, protopopul din Noua Sulita, au oficiat un Te-Deum in memoria celor ucisi fara vina, au sfintit troita.

Despre tragedia acelor timpuri de groaza si calvar, pastrarii memoriei martirilor, neuitarii acelor evenimente dramatice la care au fost supusi romanii bastinasi de catre noua stapanire criminala, au vorbit arhimandritii Melchisedec si Longhin, Vitalii Usyk, loctiitor al sefului Administratiei Regionale de Stat, Inga Makovetka, vicepresedinte al Consiliului Regional, Evghenia Boiko, sefa Administratiei Raionale de Stat Noua Sulita, Olga Turcan, vicepresedinte al Consiliului Raional Noua Sulita, Viorel Iastremschi, seful Administratiei Raionale de Stat Herta, Petru Grior, presedintele Centrului de Cercetari Istorice si Culturale din Cernauti, Constantin Morosanu, presedintele Asociatiei „Prietenii Basarabiei, Bucovinei si Tinutului Hertei” din Darabani, judetul Botosani, Vasile Tarateanu, presedintele Centrului Cultural „Eudoxiu Hurmuzachi”, Dumitru Lupu, primarul s. Lunca, Ana Gostiuc, profesoara de istorie la SM Mahala.

Elisaveta Seletchi din aceeasi localitate a recitat doua versuri proprii, dedicate bunelului mort la Lunca si celor 7 membri ai familiei deportate in Siberia, iar Gheorghe Boincian a declamat un vers consacrat lui Vasile Mihalcean, unchi al tatalui sau, care atunci isi facea serviciul militar intr-o unitate de graniceri din Chelmenet.

Cu chipul cernit de tristete si durere era si Grigore Voronca din Horecea, care pe atunci nu avea inca nici 7 ani, insa nu a uitat ca fratele sau Gheorghe si-a gasit moartea la Lunca, asemenea lui Nistru Florea, fratele mamei sale si sotiei lui Eugenia.

Parabola arhimandritului Melchisedec va ramane pentru mult timp un indemn pentru generatiile actuale: „In timpul serviciului divin ma uitam la pasarile ce se roteau de asupra. Nu stiu, poate sub picioare se afla mormintele celor cazuti nevinovati. Vina lor a fost doar ca si-au iubit Neamul si Libertatea, au iubit ce e bun si frumos, si-au iubit valorile. Toti cei ce au cazut aici sunt martiri. Si e o datorie sfanta a noastra, un gest deosebit de a aprinde o lumanare, a pune o floare, a-i comemora pe acei, care s-au jertfit pentru Neam si Tara. Arda candela pe mormintele lor acum si in veci. Amin!”.

Pioasele evocari ale Excelentei Sale Eleonora Moldovan, Consulul General al Romaniei la Cernauti, au constituit un inaltator moto crestinesc al evenimentului: „Freamatul copacilor din lunca Prutului ne aduce aminte de sangele varsat, de sufletele nevinovate pentru care trebuie sa ne rugam ca ele sa se odihneasca in spirit traditional crestinesc. Acesti inaintasi ne-au dat libertatea de a fi astazi impreuna. Si daca vom reusi sa fim uniti in adevar si in credinta, atunci vom reusi sa dainuim, sa ne rugam in continuare in libertate, in limba stramoseasca”.

Membrele ansamblului „Margaritar” de la Caminul Cultural Mahala (directoare Elena Petriuc) si maieștrii Corului „Dragos Voda” (dirijor Dumitru Caulea) au prezentat un select concert de cantece patriotice ce a culminat cu intonarea de catre toti cei prezenti a imnului s. Mahala, localitatea martira, care stie sa-si comemoreze eroii, marturie constituind si reusita evenimentului de azi – o adevarata liturghie a sufletului romanului.

Articolul O TROITA IN MEMORIA HOLOCAUSTULUI ROMANESC DE LA LUNCA apare prima dată în Glasul.info.