În noaptea de 6 spre 7 februarie 1941, pe malul înghețat al Prutului, s-a consumat una dintre cele mai tragice pagini ale istoriei românilor din Bucovina de Nord. La Lunca, aproape șase sute de civili pașnici, bărbați tineri, tați, fii, au pornit cu speranța simplă și legitimă de a se întoarce în patria-mamă. Nu purtau arme, nu amenințau pe nimeni. Pur tau doar dorul de libertate și credința că granița nedreaptă trasată de ocupația sovietică poate fi trecută cu prețul curajului. Răspunsul a fost mitraliera.

Masacrul de la Lunca nu este un accident al istoriei, ci rezultatul direct al unei politici de teroare. După ultimatumul sovietic din iunie 1940 și ocuparea Basarabiei și Bucovinei de Nord, vieți au fost rupte în două de o frontieră impusă cu forța. Familii despărțite, sate întregi puse sub suspiciune, români transformați peste noapte în „trădători ai Patriei”. În acest climat de frică, tentativa de a fugi în România a devenit pentru mulți singura cale de a-și salva demnitatea.

La Lunca, grănicerii sovietici au deschis focul în zori, din mai multe direcții. Apa Prutului s-a înroșit, iar pământul a fost acoperit de trupuri. Organizatorii au căzut primii; alții au fost doborâți din spate. Puțini au scăpat. Cei prinși au cunoscut un al doilea calvar: anchete, procese-spectacol, condamnări la moarte și deportări în Gulag. Din zecile de condamnați la muncă forțată, doar trei s-au mai întors. Pentru familiile lor, pedeapsa a fost colectivă: arestări, deportări, ștergerea identității.

Astăzi, la Mahala, 107 cruci albe fără nume stau mărturie. Ele nu acoperă toate gropile comune, nu cuprind toate viețile curmate, dar spun adevărul esențial: românii de la Lunca au murit pentru dreptul de a fi români. Fără lozinci, fără arme, fără ură. Doar cu nădejdea întoarcerii acasă.

Masacrul de la Lunca este adesea amintit alături de Fântâna Albă. Împreună, ele alcătuiesc un rechizitoriu moral al ocupației sovietice și o obligație de memorie pentru noi. A uita înseamnă a consimți. A tăcea înseamnă a accepta ca victimele să fie ucise a doua oară, prin indiferență.

Comemorarea anuală din prima duminică a lunii februarie nu este un ritual gol. Este un act de dreptate. Este jurământul că numele celor condamnați, al celor îngropați în anonimat, al familiilor distruse, nu vor fi șterse. Este reafirmarea unei continuități românești care a rezistat imperiilor, deportărilor și minciunii oficiale.

La 7 februarie 1941, la Lunca, românii nu au pierdut o bătălie; au câștigat o mărturie. Au arătat că identitatea nu se negociază și că libertatea, chiar când este zdrobită, lasă urme adânci. Datoria noastră este să le păstrăm vii. Pentru Bucovina. Pentru România. Pentru adevăr.

Articolul 7 februarie 1941 – Masacrul de la Lunca: sângele românesc pe Prut, o rană deschisă a Bucovinei apare prima dată în Glasul.info.

Autoritățile din comuna Mahala din regiunea Cernăuți au anunțat lansarea unui concurs de proiecte pentru un monument dedicat memoriei victimelor masacrului de la Lunca și ale deportărilor staliniste.

Anunțul a fost postat pe pagina de socializare a primarului comunei Mahala, doamna Elena Nandriș. Pentru detalii suplimentare, cei interesați se pot adresa la adresa de email specificată în anunț.

Articolul Autoritățile din comuna Mahala din regiunea Cernăuți au anunțat lansarea unui concurs de proiecte pentru un monument dedicat memoriei victimelor masacrului de la Lunca și ale deportărilor staliniste apare prima dată în Glasul.info.

S-au împlinit 75 de ani de la măcelul din apropierea localităţii Lunca, unde sute de români nevinovaţi au fost omorâţi de grănicerii regimului totalitar pe malul Prutului, apele căruia au fost înroşite de sângele celor ce au dorit doar să trăiască în libertate, iar acei ce au reuşit să se salveze şi familiile lor au fost duşi la munci silnice în Siberia, Karelia, pe malul lacului Onega, în Kazahstan etc. Însă această rană necicatrizată chiar şi după cele peste şapte decenii continuă să sângereze prin evocările urmaşilor ce nu-şi uită rudele care au fost secerate de focul ucigător al „fratelui mai mare” sau şi-au găsit sfârşitul pe meleaguri străine, urmaşii neştiind până acum unde li se odihnesc osemintele.

Comuna Mahala din actualul raion Noua Suliţă e considerată, pe bună dreptate, o localitate martiră, căci locuitorii harnici şi mândri ai acestui sat din apropierea străvechiului Cernăuţi nu s-au împăcat nicicând cu nedreptatea, asuprirea, tributul lor la altarul dragostei faţă de Neam şi de Ţară fiind evident şi în timpul tragediei din iarna anului 1941 din apropierea satului Lunca, actualmente raionul Herţa, când sute de mahaleni, neputând suporta fărădelegile noilor asupritori, au pornit în grupuri paşnice să treacă frontiera nouă, trasată de slugoii stalinişti, pentru a se reuni cu fraţii din România. Dorinţa de libertate a fost mai puternică decât chiar şi moartea.

Tradiţional, la începutul lunii februarie a fiecărui an, conducerea comunei Mahala, în persoana  primarului Elena Nandriş, în comun cu parohul  bisericii locale Gheorghe Moroz, protopop de Noua Suliţă, organizează, în cimitirul satului, unde au fost aduse osemintele consătenilor omorâţi la Lunca, comemorarea martirilor-eroi.

Cititi intreg articolul pe zorilebucovinei.com

Sursa:

[1] zorilebucovinei.com

Articolul MASACRUL DE LA LUNCA – HOLOCAUST ROMÂNESC apare prima dată în Glasul.info.