Din cuprins:

Gînduri despre olimpiadă

Cum a fost posibilă această colosală Operațiune Psihologică planetară?

Am semnat o petiție urgentă: Opposition au projet de traité de l’ONU sur la cybercriminalité

Ţăranul român – personaj predilect în opera romancierului Liviu Rebreanu

Industria morții? Să nu fie!

FENOMENUL WELLNESS: Sănătatea, ritualurile, yoga, supradozele, ideile teribile și luminile lui întunecate (Silviu Man)

Hapul lingvistic (31)

Îndreptările unui om cu multă dragoste față de limba română

O simplă nucă în fața istoriei (Dan Puric)

Colectivul redacțional: Radu Bogdan Buțu, Mihai Caba, Mihai Floarea (fondator), Liana Floarea.
Revista se poate consulta în format electronic la:
https://mihaifloarea.wordpress.com/arhiva-revista/

Lectură cu folos!

Articolul A apărut nr. 51 al revistei ,,Noul euxin” apare prima dată în Glasul.info.

O nouă “lecţie de istorie” adevărată va fi susţinută sâmbătă, 25 mai 2024, începând cu orele 12, de către singurul martor viu al luptelor date de unioniştii ieşeni pentru înfăptuirea Unirii Principatelor, CASTANUL UNIRII DE LA VIŞAN!

Veniţi cu toţi, şi marii şi mai micii, să-i ascultaţi depoziţia sa fulminantă despre acele vremi învolburate petrecute în urmă cu 168 de ani! Veniţi cu toţi să vedeţi LOCUL UNDE S-A NĂSCUT ROMÂNIA!

Veniţi să ne prindem cu simţire în HORA UNIRII din jurul CASTANULUI – dublu Monument!! Veniţi şi nu veţi regreta! Difuzaţi la prietenii cunoscuţi pe Facebook şi Whatsapp!

Mulţumim şi vă aşteptăm, aşa ca de fiecare dată, cu inima deschisă şi bucurie mare! Cu sănătate şi toate cele bune, Mihai Caba

Articolul 25 Mai 2024 – O nouă manifestare la Castanul Unirii de la Vişan! apare prima dată în Glasul.info.

A fost 24 ianuarie 2023.

România a sărbătorit Ziua Unirii.

Au fost manifestări la București și Iași.

Nu știu de ce la Iași nu s-a sărbătorit ziua de 5 ianuarie, zi în care a fost ales Cuza domn al Moldovei.

Pe 24 ianuarie a fost ales Cuza domn al Munteniei.

Iată cum descrie un ziarist de la TIMPUL aceste manifestări din cele două foste capitale.

Incisiv şi frustrant articolul ziaristului Mihai Ogrinji. Pune “degetul pe rană”!

Ar fi meritat un sincer BRAVO, numai că el, dar încă şi alţi numeroşi confraţi de breaslă şi mai mulţi “istorici” continuă să folosescă parşiv sintagma nelegiuită de … Mica Unire…!

Nu, Domnule Ogrinji, Unirea Principatelor reprezintă de departe URIAŞA victorie a înfăptuirii ţelului de Unire exprimat răspicat la Revoluţia din 1848! Să ţineţi asta bine minte!

Cât priveşte “bălăcărelile” sărbătorii Unirii de la Iaşi şi Bucureşti aveţi mare dreptate în a le înfiera. E o blasfemie faţă de făuritorii Unirii, care au pus mai presus de interesele personale pe cel al naţiunii române.

Adevărata sărbătorire a Zilei Naţionale a Unirii Principatelor are loc la Iaşi, la Castanul Unirii de la Vişan, singurul martor viu al acelor zile fierbinţi de sub măreţia Castanului când s-a plămădit subversiv aluatul Unirii. Din păcate, în vârstă de 276 de ani, Castanul Unirii de la Vişan-Iaşi, dublu Monument, se află tot în proprietatea privată în care a fost re-descoperit în 2002, fără a fi fost repus de atunci încoace în drepturile sale monumentale, deşi s-au făcut intervenţii la toate instituţiile îndrituite ale României (Primărie, CJ, Prefectură, Ministerul Culturii, Guvern)!

Ei, bine, numai la Castanul Unirii de la Vişan Hora Unirii întinsă în jurul acestuia este simţită sufleteşte, cu mândrie patriotică, aşa cum a fost şi anul acesta! Are habar D-nul Ciucă de Castanul Unirii de la Vişan? Şi ceilalţi “demnitari” ?

Cu simţire, Mihai Caba

Articolul Are habar D-nul Ciucă de Castanul Unirii de la Vişan? Şi ceilalţi “demnitari”? apare prima dată în Glasul.info.

“ Iar Negruzzi şterge colbul de pe cronice bâtrâne…”                                                                          (Mihai Eminescu)

Poate că nicicând n-a strălucit mai luminos aceast vers eminescian, de la apariţia lui, din 1870,  exprimat cu gândire poetică admirabil cumpănită  în „Epigonii” asupra personalităţii lui Constantin (Costache) Negruzzi, ca acum, când … împlinitu-s-a în cumpăna nestatornică a vremii mai bine de un veac şi jumătate de la trecerea în Veşnicie, la 24 zîle ale lui Gustar 1868, a Celui ce continuă a fi socotit, cu dreptate, în istoria literaturii române drept „părinte al nuvelei istorice româneşti”. 

 Enunţul în sine nu este doar unul voit adaptat deosebitului moment temporal, ci acesta are ca substrat numeroasele eseuri şi note critice ce i-au fost formulate de-a lungul timpului operei scriitorului paşoptist Constantin Negruzzi. 

Subliniindu-i  valoarea literară incontestabilă a „epigonului” C. Negruzzi, Mihai Eminescu, cu haru-i poetic recunoscut, avea să-i dedice acestuia, deloc suprinzător, o întreagă strofă:

„Iar Negruzzi şterge colbul de pe cronice bătrâne, / Căci pe mucedele pagini stau domniile române, / Scrise de mâna cea veche a-nvăţaţilor mireni; / Moaie pana în coloarea unor vremi de mult trecute, / Zugrăveşte din nou, iarăşi pânzele posomorâte, / Ce-arătau faptele crunte unor domni tirani, vicleni.” 

Cu o aceiaşi poziţionare selectiv-critică asupra operei literare a „Titanului de la Hermeziu”, considerată din generaţie în generaţie drept „un model neîntrecut”, aveau să se exprime nu doar criticii şi istoricii literari ai timpurilor, dar şi marii creatori ai prozei moderne, între care, Liviu Rebreanu şi Camil Petrescu, prin afirmaţii indubitabile:

„individualitatea operei lui Negruzzi trăieşte în lectura noastră actuală prin calităţile sale autonome originale.”

Nici pedantului şi meticulosului critic literar, care a fost Eugen Lovinescu, n-avea cum să-i scape de „sub lupă” creaţia negruzziană, despre care avea să ad-noteze:

„prilej de a vorbi despre orice, sub formă cât mai liberă, de adevărata – causerie – , cu aer de nepăsare, de diletantism, fugind de orice argumentaţie mai strânsă şi de tot ce ar putea părea pedantism.”

Şi ca un corolar al acestor distinctive aprecieri ar fi demn de notat şi faptul că, însuşi, strălucitul publicist, critic şi istoric literar, George Călinescu, în a sa monumentală lucrare: „Istoria literaturii române de la origini şi până în prezent” , editată în 1941, avea să-i dedice scriitorului Costache (Constantin) Negruzzi, sub semnul preţuirii sale, nu mai puţin de 12 pagini, în care face o relevantă incursiune critică în întreaga operă negruzziană, poetică, epică, dramatică şi publicistică. Aprecierea călinesciană asupra nuvelei istorice „Alexandru Lăpuşneanu”, publicată de Negruzzi în primul număr din ianuarie 1840 al revistei „Dacia literară”, înfiinţată împreună cu Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri, avea să devină una dintre cele mai proeminente afirmaţii de valoare: „Numele lui C. Negruzzi este legat de obiceiu de nuvela istorică Alexandru Lăpuşneanul care ar fi devenit o scriere celebră ca şi Hamlet dacă literatura română ar fi avut în ajutor prestigiul unei limbi universale.” 

Pe lângă toate şi câte alte şi multiple „judecăţi de valoare” naţionale, personalitatea lui Constantin Negruzzi şi a operei sale avea să depăşească spaţiul românesc, fiind înscrisă după moartea sa, cu deplină recunoaştere internaţională, în rândul manifestărilor culturale ale înaltului for UNESCO, alături de cele ale lui Dimitrie Cantemir şi Nicolae Iorga.

Pentru o înţelegere exhaustivă a însemnătăţii activităţii şi operei lui C. Negruzzi, se impune, fie şi o scurtă „trecere în revistă” a biografiei sale. 

S-a născut în 1808, în localitatea Trifeştii Vechi de la malul Prutului, aflată la 50 de km de Iaşi, astăzi Hermeziu, în conacul părinţilor săi: tatăl, Dinu Negruţ, ajuns la rang de paharnic dintr-o familie răzăşească şi mama, Sofia Hermeziu, fiică a boierului logofăt, Iorgu Hermeziu, care a dăruit tinerei perechi, ca dar de nuntă, moşia Trifeştii Vechi. 

Nici până acum când anul 2020 consemnează 212 ani de la naştere, niciunul dintre biografii şi exegeţii scriitorului Constantin Negruzzi nu precizează însă şi data exactă a naşterii sale, cum nu o face nici măcar ultimul dintre aceştia, reputatul profesor filolog ieşean, Liviu Leonte, care şi-a luat doctoratul în 1979 cu un amplu studiu monografic despre C. Negruzzi(!)

Din nefericire, mama sa se stinge din viaţă un an mai târziu, în 1809, astfel că educaţia fiului a revenit în întregime tatălui său, care s-a îngrijit ca acesta să pornească pe cale învăţăturii timpului,  sub îndrumarea unui renumit dascăl grec de la Iaşi. Să citească româneşte, a deprins de unul singur la Seminarul de la Socola, dintr-o carte a lui Petru Maior, după cum avea să mărturisească mai târziu în nota: „Cum am învăţat româneşte”.

În perioada frământată a Revoluţiei de la 1821 se refugiază cu tatăl său dincolo de Prut, la Chişinău, unde avea să se afle în preajma poetului rus Aleksandr Puşchin, exilat acolo de guvernul ţarist; cel care avea să-i dechidă interesul pentru literatură şi pentru limba franceză. Rod al acestei prietenii, a tradus impecabil memorabila poezie a lui Puşchin, „Şalul negru”, cu care îşi face debutul, dar a tradus reuşit şi baladele lui Victor Hugo. De aici a urmat în mod firesc şi debutul ca autor de sine stătător, odată cu publicarea primelor lucrări literare „Zăbavele mele din Basarabia în anii 1821, 1822”.

 Moartea tatălui său survenită peste puţin timp (1826) avea să-i aducă, drept mijloc de subsistenţă, după obiceiul timpului, intrarea în politică, fiind angajat copist la visterie; timp în care îşi poate continua traducerea din limba franceză a unor poezii şi a unor nuvele care au „produs mult efect” în rândurile cititorilor. Se apleacă cu stăruinţă  spre cunoaşterea istoriei şi corespondând cu scriitorii patrioţi munteni şi ardeleni, dă la iveală poemul propriu „Aprodul Purice”, conceput drept un manifest critic la adresa stăpânirii timpului său.  Chiar dacă poemul în sine nu a evidenţiat calităţi poetice deosebite, acesta se înscrie ca o reuşită cronică rimată a unui episod strălucit al istoriei Moldovei. De aici încolo se face remarcat, atât prin numeroase scrieri în proză, cât şi prin poziţia sa social-politică; ultima aducându-i, în 1837, deputăţia de Iaşi  în urma cooptării sale în Obşteasca Adunare, înfiinţată de Regulamentul Organic.

Tot în această perioadă ctitoreşte pe moşia sa de la Trifeştii Vechi Biserica cu hramul „Sf. Împăraţi Constantin şi Elena”, care avea să fie sfinţită, în 31 august 1839, la căsătoria sa cu frumoasa Maria Gane. 

Îmbinând în mod armonios scrisul cu îndatoririle sale politico- sociale, se bucură de o reputaţie deosebită în Cetatea Ieşilor, devenind diac al visteriei şi secretar al Adunării Obşteşti. După publicarea traducerilor dramelor de teatru ale lui Hugo, Angelo, tiranul Padovei şi Maria Tudor, drumul spre înfiinţarea Teatrului Mare de la Copou îi este deschis, fiind numit codirector al acestuia, alături de M. Kogălniceanu şi V.Alecsandri, postură din care a debutat mai târziu şi în dramaturgie cu piesele: „Cârlanii” – vodevil (1849) şi „Muza de la Burdujeni”- farsă-comedie, îndreptată împotriva celor „ce schingiuesc şi sfâşie frumoasa noastră limbă” (1851).

Anul 1840 a însemnat un mare succes literar al lui C.Negruzzi, prin publicarea în primul număr al „Daciei literare” a nuvelei istorice „Alexandru Lăpuşneanu”, după cum s-a menţionat deja mai sus. Această „scriere” istorică, considerată „pionierat” în literatura română, i-a întregit şi mai mult personalitatea de care se bucura în Iaşi, astfel că iată-l pe Negruzzi Preşedinte al Eforiei Ieşilor (1840–43), pe vremea când Primăriile încă nu fuseseră înfiinţate în Moldova.

În anul 1848, adoptând un „conservatorism” în gândire, Negruzzi nu participă la „revoluţia paşoptistă”, preferând să se retragă la moşia sa şi să continue de acolo bogata sa activitate literar – publicistică, timp în care scoate revista „Săptămâna” şi publică „Istoria unei plăcinte” şi „Ochire retrospectivă”. Revine mai târziu, mai întâi, ca judecător şi apoi ca deputat în Divanul Domnesc (1857). Tot în acest an, 1857, reuşeşte să adune toate scrierile sale de până atunci în volumul intitulat „Păcatele tinereţii”, grupându-le în patru părţi distincte: „Amintiri din juneţe”, „Fragmente istorice”, „Neghină şi Pălămidă” şi „Negru pe alb”.

Cu toate că n-a fost un înfocat adept al Unirii Principatelor, după înfăptuirea acesteia, ca o recunoaştere a capacităţii sale, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza îl cooptează pe Negruzzi ca director al departamentului finanţelor, îndeplinind în acelaşi timp şi misiunea de deputat de Iaşi şi de epitrop la Spitalul „Sf.Spiridon”. 

Să mai notăm că în 1866 C. Negruzzi are o contribuţie însemnată la înfiinţarea Societăţii Academice Române, al cărei membru marcant a devenit.

Doi ani mai târziu, la 24 august 1868, viaţa lui Costache (Constantin) Negruzzi se stinge la Iaşi, găsindu-şi somnul de veci în mormântul de lângă zidul Bisericii „Sf. Împăraţi Constantin şi Elena” din Trifeştii Vechi, pe care el însuşi a ctitorit-o la moşie, cu aproape două zeci şi nouă de ani în urmă.   

 Acum, când se împlinesc 152 de ani de la trecerea la cele veşnice a prestigiosului scriitor şi reputatului om politic, Constantin Negruzzi, se cuvine să dăm o „raită” până la Hermeziu, acasă la Conu´ Costache, spre a-i aprinde după datina creştină candela neuitării şi spre a ne reculege cu pioşenie la conacul negruzzist, devenit din 1995, după reconstrucţia sa din temelii, Muzeul „C. Negruzzi”, acolo unde pluteşte nealterat în clepsidra timpului „aerul cărturăresc”, aparţinător celor 5-6 generaţii negruzziste care s-au născut şi/sau au locuit aici.    Mormântul de la Hermeziu                                       

 La acest conac negruzzist arătos, cu soclu şi ceardac înalt, cu bibliotecă şi sală de muzică, cu un minunat parc înconjurător au poposit în pelegrinările lor “oaspeţi de vază” ai unor frumoase “serate muzicale şi culturale”, între care amintim pe, domnitorii: Mihail Sturdza şi Alexandru Ioan Cuza, cărturarii: Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, P.P.Carp, Alecu Donici, renumiţi actori ai Naţionalului ieşean: Matei Millo, N. Luchian, Didiţa Mavrocordat, Natalia Suţu, care prezentau aici, alături de membrii familiei: Costache (tatăl), Iacob şi Leon (fii), minunate şi diverse scenete, ce încântau întreaga asistenţă, muzicieni renumiţi, ca Eduard Caudela, cărora li se alăturau şi gazdele, Leon– la pian şi Iacob- la flaut. Era un ceremonial deosebit al primirii lui Vasile Alecsandri, care sosea aici cu docarul, uneori direct de la Mirceşti, în ciuda unui drum lung şi obositor. Aici a poposit în 1875 şi Mihai Eminescu, în calitatea sa de inspector şcolar, venit să inspecteze micuţa şcoală de la Hermeziu, ctitorită la 1870 pentru copiii satului de către Iacob Negruzzi, cel de al 2-lea fiu, născut la Hermeziu,  scriitor, fondator al „Junimii”, preşedinte şi vicepreşedinte al Academiei Române şi secretar „perpetuu” al revistei „Convorbiri literare”. 

Trecute vremuri, efervescente şi nemuritoare, în spiritul lor…

La cel de al doilea război mondial, aici dându-se lupte grele, conacul a fost distrus iar după schimbările politice survenite, îndeosebi în perioada “colectivizării forţate”, conacul negruzzist, refăcut, a devenit…sediul CAP-ului…!

“Norocul” lui a venit în august, 1968, când se împlinea Centenarul morţii lui Costache Negruzzi, manifestare inclusă în calendarul UNESCO! Puse în faţa unui astfel de “caz”, autorităţile vremii, locale şi judeţene, nevoite “să facă faţă” vizitei înaltului for cultural, au “încropit” un “simulacru de muzeu”, în cea mai mare parte de etnografie şi istorie, având “îngrămădite” într-o cameră piese de mobilier şi obiecte personale ale familiei, recuperate de prin casele localnicilor.

La manifestarea omagială a cărturarului Costache Negruzzi, în afară de oficialitaţile locale şi centrale, au participat şi urmaşi ai familiei: Leon(Bob) Negruzzi, cu soţia şi surorile sale Suzana(Zizi), căsătorită cu artistul plastic Petre Grant; Martha-Maria, căsătorită cu Eduard Konya şi fiica ei, Dana. A fost dezvelită o placă de marmură cu un citat din Vasile Alecsandri: “1868-1968, Costache Negruzzi este un nume scump României şi va rămâne în pleiada pionierilor intelectuali ai neamului nostru”

“Muzeul” a continuat să funcţioneze cu intermitenţe şi voluntariat până în anii 1982-83, după care a intrat într-un prelungit şi nemeritat “con de umbră”. “Norocul” a început să-i surâdă iarăşi, în 1995, în apropierea Centenarului Liceului Internat “C. Negruzzi” de la Iaşi, inaugurat, poate nu întâmplător, la 3 octombrie 1895! Intuiţia mea, a fostului elev “negruzzist”, îmi dă “prilejul” afirmaţiei că 3 octombrie 1808 este, în fapt, data naşterii lui Costache Negruzzi!

Apreciind valoarea inestimabilă a tezaurului cultural de la Hermeziu, inimoşii muzeografi ai Muzeului Literaturii Române de la Casa Pogor, în frunte cu “trecutologul” Lucian Vasiliu, au iniţiat, prin anii 1992-93, un  proiect îndrăzneţ, de mare anvergură, cel al refacerii din temelie a “conacului negruzzist”. În ciuda “penuriei” de fonduri alocate acestui scop cultural şi a “dificultăţilor” întâmpinate pe parcursul demarării lucrărilor, proiectul “cu pricina”, bine susţinut de “negruzziştii” mobilizaţi de neobositul “iscoditor de comori”, Constantin Liviu Rusu,  şi el absolvent al liceului “negruzzist”, dar şi de soţia sa, Olga Rusu, şi ea o împătimită muzeografă, a mers înainte. Coroborată cu amplul program al sărbătoarii centenare a Liceului negruzzist, inaugurarea Muzeului “C. Negruzzi” de la Hermeziu a avut loc la 7 octombrie 1995, în prezenţa oficialităţilor locale şi judeţene, a deosebitelor personalităţi ale vieţii culturale şi literare ieşene, a elevilor şi absolvenţilor “negruzzişti” din diferitele promoţii, a numeroşilor localnici, elevi şi săteni, îmbrăcaţi în straie de mare sărbătoare.

Cum era şi firesc, la deosebita festivitate inaugurală a Muzeului au participat, emoţionaţi, şi doi dintre urmaşii familiei Negruzzi, şi anume, Ioana Rosetti, strănepoata lui C.Negruzzi, decană de vârstă, stabilită în Germania şi scriitorul Marcel Petrişor, soţul doamnei Dana Konya – Petrişor, descendentă, care aveau să doneze Muzeului mai multe fotografii de familie, aşa cum făcuseră anterior doamna Irina Grant, nepoată a generalului M.Negruzzi şi domnul Bradu Fotiade, descendent, care au donat pipa de chilimbar a lui Costache Negruzzi şi o pungă brodată cu fir auriu şi mărgele pentru galbeni, datată 1871, ce a aparţinut străbunicului Leon C. Negruzzi, scriitor junimist, prefect, primar şi senator de Iaşi, înmormântat în 1890 în curtea bisericii familiei de la Hermeziu.

Noul Muzeu “C. Negruzzi”, în 1996, a fost imediat nominalizat meritoriu în rândul celor 65 de muzee din 20 de ţări europene şi, în 1997, fundaţia EMYA din Bristol i-a decernat premiul “Muzeul European al anului 1997”! O placă de marmură a marcat onoranta distincţie.

De la inaugurare şi până în prezent, de două ori pe an, în 21 mai şi 3 -7 oct., la  conacul negruzzist de la Hermeziu se desfăşoară ample manifestări de cinstire a memoriei lui Costache Negruzzi, la care participă o numeroasă asistenţă locală , centrală şi internaţională. La una dintre acestea, la 20 mai 2001, ajun de Sf. Împ. Constantin şi Elena, urmaşii familiei negruzziste aveau să surprindă numeroasa asistenţă printr-un înalt şi preţios “act de donaţie”, de profundă nobleţe şi simţire românească, prin care se stipulau următoarele: “După 50 de ani, iată că din nou, ca prin minune, spiritul negruzzist a biruit. Acest spirit dorim să dăinuie! Donăm Muzeului Literaturii Române Iaşi conacul ce adăposteşte Casa memorială, pentru că nouă ni se pare firesc ca acei are se ocupă de păstrarea vie a spiritului familiei Negruzzi la Hermeziu să-l aibă în posesie”. 

Actul donaţiei a fost semnat de Ioanna Rosetti, Petre Rosetti – Bălănescu, Irina Fotiade şi Dana Konya – Petrişor, prezenţi la manifestarea de la Hermeziu.

“Cu aerul său de autenticitate, Muzeul negruzzist de la Hermeziu se prezintă în continuare ca fiind o preţioasă piatră de tezaur a istoriei literaturii româneşti”, avea să afirme, cu recunoscuta-i prestanţă culturală, regretatul academician C-tin Ciopraga.   

 Pentru orice vizitator, un popas la Hermeziu, la “casa negruzziştilor”, la Biserica şi Mormintele familiei, la “Şcoliţa lui Iacob”(funcţională şi azi!),  mai ales acum, la ceasul sfânt al împlinirii celor 152 de ani ai Veşniciei şi al celor 212 ani ai Naşterii lui Costache (Constantin) Negruzzi, cel ce “a şters colbul de pe cronice bătrâne” , cum şi cel al marcării “pe răbojul timpului actual” a primului sfert de veac de la reînfiinţarea Muzeului negruzzist, este un bun prilej “de închinăciune” la acest  lăcaş de sfinţenie din spaţiul est-european “binecuvântat de Dumnezeu”, asemeni Hordoului, Lancrămului şi Ipoteştiului şi al altor asemenea altare ale neamului nostru.

                                                                       Mihai Caba

Articolul În vizită la Hermeziu, acasă la Conu´Costache apare prima dată în Glasul.info.

La vremea verii timpurii,
Când arşiţa tot urcă-ncet,
Când teii cântă simfonii,
Ne prinde dorul de POET

Şi-atunci, cu sufletul vibrând,
Uitând de grijile lumeşti,
Purtând tot versul LUI în gând,
Ne îndreptăm spre Ipoteşti.

Aici, în Templul Poeziei,
Păşim uşor, tiptil, discret
Şi toate-n jur parcă ne-mbie
Să ne pătrundem de POET.

Aici e locul drag şi sfânt
Al efigiei unui neam,
Aici aflăm tainic pământ
Ce-a zămislit şi râu şi ram.

Aici sunt doine şi eresuri,
Aici mai e un singur dor,
Aici, ca nouri lungi pe şesuri,
EL stă deasupra tuturor.

Cu-a sa gândire dezinvoltă,
Cu suflet viu şi cuget teafăr,
S-a înălţat mereu spre boltă,
Fiind Lumină de Luceafăr.

Trudind să caute cuvinte
La toate câte sunt fireşti,
EL este unicul Părinte
Al limbii noastre româneşti!

EL însuşi este viaţa noastră
Cu-al ei bogat şi grav registru,
Din munţi şi pân´ la marea-albastră
Şi de la Tisa pân´ la Nistru.

În EL găsim oricând puterea
Orice impas de-a depăşi,
Prin EL ne spunem mereu vrerea
Şi conjugăm verbul “a fi”.

Cu opera-i dumnezeiască
Dă seama de-un întreg popor,
Menit aici să veşnicească:
TRECUT, PREZENT şi VIITOR!

Iar dacă săvârşim păcatul
De a-I rosti un singur vers,
Acesta ni-i Certificatul
De nemurire-n Univers!

De-aceea-n miez de Cireşar,
Când teii-şi ning dalba lor floare,
Spre EL porni-vom, iar şi iar,
Spre a-I aduce închinare!

Mihai Caba

Articolul Poemul zilei: “EL” apare prima dată în Glasul.info.

La 5 iunie 1871, acum 150 de ani, s-a născut Nicolae Iorga.La 27 noiembrie 1940 a fost asasinat Nicolae Iorga. Se împlinesc anul acesta 83 de ani de când …“au fost tăind un brad bătrân”.

Nicolae Iorga, personalitate de seamă a României şi a întregii lumi, a intrat definitiv în conştiinţa celor care ne mai zicem cu mândrie nedisimulată ROMÂNI! La înfiinţarea UNESCO, în 1945, România era reprezentată prin 3 nume prestigioase: Dimitrie Cantemir, Costache (C-tin) Negruzzi şi Nicolae Iorga!

„Au fost tăind un brad bătrân…”

„Este una dintre cele mai frumoase cărţi din câte s-au scris în limba românească.”

În acelaşi timp devine însă şi un elev „rebel” datorită interesului manifestat faţă de curentul marxist al timpului, de care s-a dezis mai târziu. În 1888 a fost considerat unul dintre cei mai buni absolvenţi ai „Naţionalului” ieşean, fapt ce i-a deschis calea Universităţii, unde a trecut excelent examenele Facultăţii de Litere, iar la sfârşitul primului an, cu dispensa ministerială primită, şi-a dat toate examenele facultăţii, astfel că la sfârşitul anului şi-a susţinut şi licenţa, obţinând „magna cum laude” în urma unei dizertaţii magistrale despre literatura greacă, cu care a uimit corpul profesoral al facultăţii şi în special pe ilustrul istoric A.D.Xenopol, care l-a considerat „o minune de om”, propunându-l pentru o bursă de studii în străinătate, dar şi pentru primirea postului de profesor la Universitate. Cu toate că exista precedentul „caz” al lui Titu Maiorescu, Senatul a respins propunerea, socotindu-l… „prea fraged”.
Ca tânăr licenţiat şi „trăitor de Iaşi”, Nicolae Iorga s-a implicat până peste poate în efervescenta viaţă culturală a „Cetăţii de pe cele 7 coline”, participând activ la prelegerile Junimii, publicând în „Convorbiri” un eseu memorabil despre poeta Veronica Micle, se opune public, cu argumente solide, încercării de defăimare a lui Ion Luca Caragiale, participă la înmormântarea lui Ion Creangă, cercetează asiduu file de cronici şi vechi documente istorice din arhivele ieşene, publică numeroase articole de opinie în presa locală, debutează ca poet şi critic literar. Primeşte, totuşi, postul de profesor de latină la liceul din Ploieşti, unde va avea posibilitatea să-i cunoască pe Odobescu, Vlahuţă, Caragiale, Hajdeu, Tocilescu şi Dobrogeanu-Gherea.
În 1890 se căsătoreşte cu Maria Tasu, de care va divorţa după zece ani.

Prevalându-se de bursa acordată, în perioada 1890 – 94, studiază în străinătate, în Italia, apoi în Franţa, unde îşi aduce contribuţia la Enciclopedia franceză. De aici a
studiat în Anglia şi Italia, aflându-şi informaţiile necesare pentru teza de doctorat în limba franceză, obţinută în 1893. Mai departe, la Universitatea din Berlin, teza sa impecabilă despre Tohmas III, redactată în limba germană în mai puţin de un an, nu este acceptată decât de Universitatea din Leipzig, după ce a fost evaluată de trei mari savanţi germani, fiind apoi şi publicată la Paris. În paralel, în ţară publică un volum de poezie „Poezii, Poeme” şi altul de „Schiţe din literatura română”.

Spre sfârşitul anului 1894 se întoarce în România cu două doctorate, cu un impresionant bagaj de cunoştinţe acumulate şi cu aprecieri elogioase din partea multor universităţi şi a numeroaselor reviste de înaltă ţinută europeană. Primeşte, în urma unei apreciate dizertaţii susţinute, postul de profesor suplinitor la catedra de istorie medievală a Universităţii din Bucureşti, iar anul următor, pe cel de profesor titular, o adevărată performanţă pentru cei 24 de ani ai săi. Continuându-şi neobosit cercetările istorice şi sporindu-şi mereu activitatea publicistică, între care al zecelea volum Hurmuzachi şi două volume din „Istoria modernă a României”, în 1897, Nicolae Iorga a fost ales membru corespondent al Academiei Române.

Anul 1900 îi conferă lui Nicolae Iorga o largă notoreitate în lumea culturală din ţară şi din străinătate, datorită remarcabilei sale contribuţii aduse istoriei României şi
identităţii poporului român; vocea sa dovedindu-se a fi una cu adevărat „reformatoare”. În 1901 se recăsătoreşte cu Catinca Bogdan, soră a istoricului cultural Gh. Bogdan
– Duică, care-l va ajuta, la Budapesta, să copie şi să traducă documente maghiare despre Istoria Transilvaniei şi despre Mihai Viteazul, precursor al Unirii Principatelor, de la a cărei moarte se împlineau trei veacuri.

Îmbinând cu pasiune catedra universitară cu jurnalismul cultural şi politic, din 1903, conduce revista „Semănătorul” , devenită o tribună a naţionalismului cultural şi didacticismului şi publică cu o prolificitate de invidiat zeci de volume pe an. În 1905 este ales deputat independent şi din 1906 se alătură Partidului Conservator, an în care scoate propria publicaţie „Neamul Românesc”, iar din 1907 al doilea periodic „Floarea Darurilor”, criticând în cele două reprimarea răscoalei ţărăneşti şi demascând situaţia ţărănimii române, „ajunsă cea mai primitivă din toată Europa”; astfel, înregistrând o creştere semnificativă a popularităţii sale, fiind reales ca deputat.

În 1908, se retrage cu locuinţa la Vălenii de Munte, acolo unde a fondat „o şcoală de vară”, o editură proprie cu tipografie şi suplimentul literar al revistei „Neamul
Românesc”. Practic, datorită lui Iorga, în 1909, localitatea prahoveană a devenit „un centru studenţesc cultural cu proprie finanţare”, stârnind panică în Austro-Ungaria. În
1911, după ce a ţinut impresionantul său discurs despre „Filozofia istoriei”, a devenit membru titular al Academiei Române Participând, în 1913, la Congresul Internaţional de Istorie de la Londra a propus noi moduri de abordare a medievalismului.

Jurnalul ultimilor ani 1938-1940 – Nicolae Iorga

Invitat apoi să ţină discursuri la Academia din Belgrad şi la Ateneo Veneto din Italia, în 1914, la inaugurarea în Bucureşti a Institutului de Studii Sud-Est Europene statul român i-a acordat distincţia Bene Merinti, pentru iniţiativa şi demersul înfiinţării acestuia.

După Războiul Balcanic, la care participase stăpânit de cauza unităţii naţionale, în 1915, când România îşi menţinea încă neutralitatea în Primul Război Mondial, Nicolae
Iorga s-a declarat pro-antantist, întrezărind astfel recuperarea Transilvaniei, Bucovinei şi celorlalte ţinuturi româneşti stăpânite de Austro-Ungaria, militând pentru alianţa cu Puterile Antantei. Odată produsă, Nicolae Iorga o salută cu entuziasm:

„A sosit un ceas pe care-l așteptam de veacuri, pentru care am trăit întreaga noastră viață națională, pentru care am muncit și am scris, am luptat și am gândit. A sosit ceasul în care cerem și noi lumii dreptul de a trăi pentru noi, dreptul de a nu da nimănui ca robi rodul ostenelilor noastre.”

Începutul dezastruos al luptelor armatei române pe fronturile din Ardeal şi de la Dunăre şi iminenta cădere a Bucureştiului avea să-i inspire lui Nicolae Iorga fulminantul său discurs mobilizator rostit în Parlament în 14 decembrie 1916. Intitulat, Rezistenţă până la capăt, oratorul şi-a exprimat „toată încrederea, sprijinită pe îndelungata cercetare a unui trecut de atâtea secole, că totuşi dreptatea elementară a cauzei noastre nu va putea fi zdrobită (…)”.

Refugiat la Iaşi, devenită Capitala Rezistenţei până la capăt, N.Iorga susţine cauza Războiului Reîntregirii, scriind aproape de unul singur gazeta Neamul Românesc, ţinând aproape şi de ziarul România, organul al guvernului, în care scrie articole mobilizatoare.

La cererea editurii franceze Hachette scrie „O nouă istorie a poporului român” şi continuă să predea cursuri la universitate. După înfrângerea Germaniei, participă la 1
Decembrie 1918 la Adunarea Naţională de la Alba Iulia, exprimându-şi entuziasmul. Este ales primul Preşedinte al Senatului României Mari.

De aici, în perioada anilor 1919– 30, parcurge o carieră politică şi publicistică de-a dreptul impresionantă, acordându-i-se titlul de DHC de către numeroase academii şi universităţi din America şi Europa, devine rector al Universităţii bucureştene şi editează peste 40 de volume anual.

În aprilie 1931, întors din exil, regele Carol al II-lea îl desemnează pe N.Iorga Prim-ministru al României, pe fondul popularităţii de care acesta se bucura. Deşi bine
intenţionat, în scurt timp, însă, datorită rupturii alianţei politice a PND cu PNR şi PŢ, privind invalidarea regelui controversat, dar şi a conflictelor cu Garda de Fier, în mai
1932, Nicolae Iorga demisionează şi se întoarce la viaţa academică, continuându-şi cu aceeaşi asiduitate elaborarea şi editarea vastelor sale lucrări istorice şi memorialistice.
Pentru a lega firul „biografic” parcurs, să menţionăm că după odiosul asasinat al lui Nicolae Iorga, pe biroul său de la Sinaia s-au găsit manuscrisele „Istoriologiei umane” şi poezia „Brad bătrân”, scrisă cu doar o zi înainte.

Demnă de reţinut este premoniţia primului vers: „Au fost tăind un brad bătrân” , al cărui gerunziu plural este tulburător. Nicolae Iorga, recunoscut drept „un Patriarh al Culturii Româneşti”, a fost înmormântat la Cimitirul Bellu şi, în ciuda „restricţiilor” impuse, i-au fost aduse omagii binemeritate de către istoricul francez Henri Focillon, denumindu-l: „una dintre personalitățile legendare plantate, pentru eternitate, în pământul unei țări și în istoria inteligenței umane” şi de către filozoful C-tin Rădulescu Motru, afirmând că:

„…a întrupat puterea de muncă intelectuală a neamului nostru în gradul cel mai înalt.”

Moştenirea lui Nicolae Iorga, ca istoric, critic literar, dramaturg, poet, orator, enciclopedist, filozof, politician, profesor şi academician român este una uriaşă,
cuprinzând peste 1000 de volume şi 25000 de articole(!).

Numai în domeniul istoric biografii săi conchid la unison:

„Nu poţi să alegi un domeniu din istoria românilor fără să constați că N.Iorga a trecut deja pe acolo și a tratat tema în mod fundamental.”

În acelaşi mod strălucit şi posteritatea lui Nicolae Iorga este una covârşitoare, iar pentru a o ilustra semnificativ voi sublinia doar că la UNESCO, forul cultural mondial, fondat în 1945, cu sediul la Paris, România, afiliată din 1956, s-a impus prin cele trei mari personalităţi ale sale: Dimitrie Cantemir, Constantin Negruzzi şi Nicolae Iorga!

O menţiune în plus pentru oraşul Iaşi, pe care l-a preţuit ca nimeni altul:

„Iașul e, înainte de toate, o biserică – biserica bisericilor trecutului nostru.”

Poate că de aceea în semn de cinstire Nicolae Iorga a ctitorit aici Biserica „Sf. Nicolae”, începută în 1937, terminată şi sfinţită în 1943, fiind singura biserică ieşeană ridicată de un profesor. În contextul titlului, n-aş putea să-mi închei aceste rânduri fără a însera şi poezia „Brad bătrân”, ca fiind un omagiu de suflet adus celui ce ne-a fost, ne este şi ne va fi …”de-a lungul ceasurilor grele / sub paza crăcilor rebele, / …un adăpost”, Nicolae Iorga.

Au fost tăind un brad bătrân
Fiindcă făcea prea multă umbră
Și-atuncea din pădurea sumbră
Se auzi un glas păgân:

„0, voi ce-n soare cald trăiți
Și ați răpus strămoșul nostru
Să nu vă strice rostul vostru,
De ce sunteți așa grăbiți?

Moșneagul, stând pe culme drept,
A fost la drum o călăuză
Și-n vreme aspră și hursuză
El cu furtunile-a dat piept,

În anii mulți cât el a fost
De-a lungul ceasurilor grele
Sub paza crăcilor rebele,
Mulți și-au aflat un adăpost.

Folos aduse cât fu viu,
Ci mort, acuma când se duce,
Ce alta poate-a vă aduce
Decât doar încă un sicriu?”

Mihai Caba

Articolul Peste opt decenii de la moartea lui Nicolae Iorga apare prima dată în Glasul.info.

Despre Castanul Unirii de la Vişan – dublu monument al Istoriei şi al Naturii – am scris şi tot scriu de peste un deceniu şi jumătate despre situaţia nefericită în care se află acesta de la redescoperirea sa din 2002 şi declararea, din 2004, a dublei sale legitimităţi patrimonial monumentale.

Cu toate apelurile făcute de-a lungul acestor ani îndelungaţi la toate forurile îndrituite ale statului român, începând de la Primăria Bârnova, la Prefectura şi Consiliul Judeţean Iaşi şi culminând cu Ministerul Culturii, Castanul Unirii de la Vişan se află tot în aceeaşi proprietate privată, unde a şi fost redescoperit de către regretatul profesor, Mandache Leocov, fostul inimos director al Grădinii Botanice Iaşi.

Niciunul dintre cei patru primari, care s-au succedat la conducerea Primăriei Bârnova, n-au fost în stare şi nici n-au dorit măcar să aducă în domeniul public acest unic martor viu al Unirii Principatelor. Oare, câte primării din România nu şi-ar dori să-l aibe în patrimoniu, să-l îngrijească şi să-l preţuiască pe măsura însemnătăţii sale? Şi atunci, de ce?

Că România s-a născut la Iaşi, nu mai este demult o simplă mândrie ieşeană! Dar puţini ieşeni şi mai puţini români ştiu că România s-a născut…sub castanul de la Vişan, din marginea Iaşului.    

   Indubitabil, sub măreţia coroanei acestuia, duminică, 25 mai 1856, unioniştii ieşeni, constituiţi subversiv în Asociaţia de luptă pentru Unire, condusă de Mihail Kogălniceanu, au pus bazele solide şi concrete ale acţiunilor ulterioare, atât în planul intern al Moldovei, cât şi în planul extern al cancelariilor marilor puteri ale vremii, pentru înfăptuirea înaltului ţel al Revoluţiei de la 1848, Unirea Principatelor. Că este aşa şi nu altfel, poezia stihuită ad-hoc de Vasile Alecsandri, pe care a recitat-o cu patosul său unionist la sfârşitul memorabilei „întâlniri de taină”, este o dovadă certă, fără echivoc:

Sub acest măreţ castan           Să fie numai români,

              Noi jurăm toţi în frăţie          Într-un gând, într-o simţire

                 Ca de azi să nu mai fie            Şi să ne dăm mâni cu mâni,

                Nici valah, nici moldovan!      Pentru-a ţării fericire !

Aşadar, versul “sub acest măreţ castan” dă sama de “locul” sfatului unionist. La redescoperirea din 2002, “măreţul castan” era expertizat cu o vârstă de peste 250 de ani; asta însemnând că în 1856 măreţia lui era de peste 100 de ani! Într-adevăr, astăzi, la cei peste 270 de ani, cu impresionantele sale caracteristici naturale, această specie de “Aesculus hippocastanum” este unicat în România şi în sud-estul Europei!

Potrivit cercetărilor întreprinse, castanul se afla pe atunci în curtea proprietăţii de la Vişan a grecului Petre Mavrogheni, şi el înfocat susţinător al Unirii, ce s-a oferit să găzduiască “sfatul unionist”, ferindu-l de iscoadele vremii. Deci şi localitatea Vişan e de netăgăduit!

Iniţial, Vasile Alecsandri şi-a intitulat această poezie “25 mai 1856”, fapt ce atestă cu precizie şi data la care s-a ţinut acest important “sfat istoric”. Poezia a devenit “jurămâtul de credinţă” al unioniştilor ieşeni, din care îi menţionez întru cinstirea lor  şi pe: Costachi Negri, Dimitrie Ralet, Constantin Hurmuzachi, Pr.arhim. Neofit Scriban, Petre Mavrogheni, Anastasie Panu, Costachi Rolla, Dimitrie Cozadini, Manolache Costache Epureanu, Dimitrie Cracti, Constantin Rosetti, Dimitrie A. Sturdza, Nicolae Şuţu, Ioan Emilian Florescu, Nicolae Creţulescu. Iar versul Jurământului lui Alecsandri, “Să fie numai români” atestă cu prisosinţă dorinţa Unirii Principatelor sub o singură ţară: ROMÂNIA! După o luptă îndârjită, pe viaţă şi pe moarte, dusă cu vrere frăţească mai bine de doi ani şi jumătate, la 5 şi 24 ianuarie 1859, Unirea Principatelor s-a înfăptuit şi, astfel, România a fost pusă pentru prima dată pe harta Europei!

Dar despre toate acestea şi despre alte şi alte “episoade” crâncene ale strădaniilor unioniştilor ieşeni pentru Unire numai el, Castanul Unirii de la Vişan, îşi poate depăna adevărata poveste a Unirii, ca pe o mărturie vie în faţa oricărei instanţe în măsură. Din  frunzişul şi candelabrele sale de floare fiecare doritor poate afla şi povestea “surghiunului” său îndelungat petrecut până la redesoperirea sa. Se părea atunci că pentru Castanul Unirii de la Vişan, după cum fusese denumit ca monument, venise vremea adevăratei sale fericiri a existenţei sale de două veacuri şi jumătate. Dar, din nefericirea unei crase indolenţe manifestate până în prezent de către autorităţile statale, “carantina” singurătăţii sale continuă nefiresc şi condamnabil de …16 ani! 

Mai mult de atât, ca un “colac peste pupăză”, iată că şi acum, când se împlinesc 164 de ani de la “plămada Unirii” sub pavăza impresionantei sale coroane, carantina sa capătă nemeritatele dimensiuni “ordonanţate” ale unei “stări de alertă”, care-l văduveşte de manifestarea tradiţională a “Horei Unirii”, încinsă “mână cu mână”, cu simţire şi mândrie, deopotrivă, de către copiii, tinerii şi adulţii participanţi în jurul coroanei sale împodobită sărbătoreşte cu neasemuitele candelabre de floare, aşa cum s-a întâmplat an de an de când un grup inimos de veterani au luat benevol lăudabila iniţiativă.

Constituindu-se într-o veritabilă “lecţie de istorie a neamului” pentru elevii de la şcolile din Bârnova şi Iaşi, dar şi pentru localnicii şi participanţii din ce în ce mai numeroşi din Iaşi şi împrejurimi, niciunde “Hora Unirii” nu este jucată mai înălţătoare în spirit decât aici la Castanul Unirii de la Vişan!

Şi, totuşi, în “ermetismul coronat”, care anulează şansele oricărei manifestări, o rază de speranţă izbăvitoare pentru Castanul Unirii a venit …din Moldova de peste Prut!

Astfel, premergător, vineri, 22 mai, o echipă de gazetari de la “Glasul.Info”, formată din Mihai Fandel – redactor şef şi Larisa Popovici – reporter, cu îngăduinţa proprietarei locului, Margareta Crăescu, a poposit la Castanul Unirii de la Vişan şi au înregistrat video …povestea adevărată a plămădirii Unirii Principatelor pe care au şi difuzat-o în mass-media. Bravo, lor!

Mulţumim, cu plecăciune, dragilor noştri moldoveni adevăraţi! Nici că se putea un mai ales prinos de recunoştinţă adus unicului martor viu al Unirii Principatelor!

Statornic în speranţă, mă adresez şi de această dată notabilităţilor unui Iaşi – Cetate istorică şi culturală a României – să găsească soluţia salvatoare pentru preţiosul Castan.

Mihai Caba

Galerie Foto:

Articolul În carantină, la Castanul Unirii apare prima dată în Glasul.info.