15 iulie 1858 – „Cap de Bour”, prima marcă poștală românească, simbol al demnității și identității Moldovei

La 15 iulie 1858, în inima Moldovei, la Iași, lua naștere una dintre cele mai valoroase creații ale patrimoniului românesc: primele mărci poștale românești, cunoscute astăzi în întreaga lume sub numele de „Cap de Bour”. Dincolo de rolul lor practic, aceste timbre au reprezentat o mărturie a voinței românilor de a-și afirma identitatea, autonomia și continuitatea istorică într-o Europă aflată în plină transformare.

Într-o vreme în care Principatul Moldovei își căuta locul printre statele moderne ale continentului, alegerea stemei țării, capul de bour, pentru prima emisiune filatelică nu a fost întâmplătoare. Acest simbol, moștenit din veacurile glorioase ale lui Bogdan I și Ștefan cel Mare, exprima forța, statornicia și suveranitatea Moldovei. Fiecare timbru purta, în miniatură, o parte din sufletul și istoria acestui pământ românesc.

Prima emisiune a cuprins patru valori nominale de 27, 54, 81 și 108 parale, tipărite manual, în tiraje reduse, la Atelia Timbrului din Iași. Deși au circulat doar câteva luni, aceste mărci poștale aveau să devină unele dintre cele mai rare și mai apreciate piese filatelice din lume, adevărate comori ale patrimoniului național.

Astăzi, un exemplar autentic „Cap de Bour” valorează zeci sau chiar sute de mii de euro, iar cele mai spectaculoase piese filatelice românești sunt căutate de colecționari din întreaga lume. Valoarea lor materială este însă eclipsată de cea simbolică: ele reprezintă începutul unei tradiții poștale românești și dovada că Principatul Moldovei făcea pași hotărâți spre modernizare și afirmare națională.

La numai câteva luni după această primă emisiune, drumul istoriei avea să conducă spre Unirea Principatelor Române din 1859, iar „Capul de Bour” rămâne una dintre mărturiile vizibile ale epocii care a pregătit nașterea României moderne.

La peste un secol și jumătate de la tipărirea lor, aceste timbre nu sunt doar obiecte de colecție, ci pagini vii de istorie. Ele ne amintesc că identitatea unei națiuni se construiește prin simboluri, instituții și oameni care au avut curajul să creadă în viitorul țării lor.

15 iulie 1858 rămâne astfel o zi de referință pentru istoria României, ziua în care Moldova a oferit lumii primul său mesaj tipărit sub semnul bourului, un simbol care continuă să inspire respect, mândrie și dragoste de neam.

Articolul 15 Iulie 1858- Au fost tipărite în Moldova, primele mărci poștale. Acestea erau vestitele “Cap de bour” a căror primă emisiune cuprindea patru timbre apare prima dată în Glasul.info.

12 August 1857 – Adunarea ad-hoc a Moldovei. Sub presiunea celorlalte puteri europene, Poarta Otomană a ordonat anularea alegerilor pentru Adunarea ad-hoc a Moldovei. Noile alegeri au dat câștig de cauză unioniștilor. Pe 12 august 1857, s-a desfășurat Adunarea ad-hoc a Moldovei, moment esențial în procesul de unificare a Principatelor Române, un pas major spre formarea statului român modern.

Pe 12 august 1857, în inima Moldovei, bătea mai tare ca niciodată pulsul unei națiuni care își cerea dreptul la unitate. Sub presiunea marilor puteri, Poarta Otomană anulase primele alegeri pentru Adunarea ad-hoc, sperând să frângă elanul unioniștilor. Dar voința românească nu se lasă strivită de hotărâri străine: poporul și-a trimis din nou reprezentanții la urne, iar rezultatul a fost limpede, majoritatea covârșitoare a cerut unirea.

Adunarea ad-hoc a Moldovei nu a fost doar o întrunire politică, ci un strigăt de libertate. În sala Divanului, sub privirile celor care visau la un destin comun pentru români, boieri și țărani, preoți și negustori și-au unit glasurile pentru același ideal: Moldova și Țara Românească să devină un singur trup, sub un singur domnitor, cu o singură inimă.

Acea zi de august a fost începutul unui drum ce avea să ducă la înfăptuirea visului secular. Dezbaterile și hotărârile Adunărilor ad-hoc au deschis calea spre Convenția de la Paris, iar de acolo, spre momentul istoric din 1859, când Alexandru Ioan Cuza a fost ales domn al ambelor Principate. Un pas uriaș spre România modernă.

Ne amintim astăzi de acei oameni nu doar ca de niște politicieni ai vremii, ci ca de ziditori ai unei națiuni. Ei au înțeles că unitatea nu este un cadou oferit de alții, ci o cucerire prin curaj, perseverență și credință în destinul comun.

Adunarea de la 12 august 1857 este mărturia vie că, atunci când românii stau uniți, niciun obstacol nu le poate opri drumul. Este o filă de glorie pe care trebuie să o purtăm în suflet și un îndemn ca, în fața oricărei încercări, să ne aducem aminte: puterea noastră stă în unitate.

Poarta Otomană a ordonat anularea alegerilor pentru Adunarea ad-hoc a Moldovei

Pe 12 august 1857, sub presiunea marilor puteri europene, Poarta Otomană pornea un episod tensionat în istoria Moldovei: ordona anularea primelor alegeri pentru Adunarea ad-hoc a Moldovei, o manevră menită să tempereze valul de speranță naţională care se înălţa în Principate. Dar nu a putut opri voinţa unei naţiuni însetate de unitate: după reorganizarea scrutinului, noile alegeri au adus în Divanul ad-hoc o majoritate unionistă hotărâtă să facă pasul spre Unire.

Adunările ad-hoc din toamna anului 1857, convocate pentru a exprima dorinţa poporului privind organizarea definitivă a Principatelor Dunărene au reprezentat o punte între lupta politică și nașterea statului român modern. În Moldova și în Valahia, reprezentanţii clerului, ai marilor şi micilor proprietari, ai orăşenilor şi ai ţăranilor au dus dezbateri aprinse, au ascultat chemarea istoriei şi au votat în favoarea unirii suverane a celor două târâmuri româneşti.

Divanul ad-hoc al Moldovei, constituit din 85 de deputaţi aleşi pe cinci colegii sociale, a fost mai mult decât o adunare consultativă: a fost oglinda unei naţiuni care refuza fragmentarea şi cerea continuitate, identitate şi demnitate politică. Reprezentanţii unionişti, purtând cu ei speranţa ţăranului şi a orăşeanului, au pledat pentru o soluţie care să unească destinele Moldovei şi Valahiei sub un singur domnitor, pentru binele tuturor românilor.

Reuşita Adunărilor ad-hoc a deschis drumul către Convenţia de la Paris din 1858 şi, în cele din urmă, către alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al ambelor Principate în 1859, actul politic care a pus temelia statului român modern. În acest context, evenimentele din 1857 sunt de necontestat: ele marchează primăvara naţională, momentul în care conştiinţa comunităţii politice româneşi s-a transformat în acţiune concretă.

Să privim în urmă cu recunoştinţă: oamenii acelei epoci, boieri, clerici, negustori, ţărani, au ştiut să transforme adversitatea în solidaritate, presiunile externe în determinare internă. Adunarea din 12 august şi succesiunea de evenimente care au urmat ne reamintesc că identitatea naţională nu e doar dată de graniţe, ci se clădeşte prin voinţa comună, prin curaj civic şi prin hotărârea de a-şi croi destinul.

Astăzi, privind la aceşti înaintaşi, trebuie să păstrăm vie lecţia lor: unitatea nu vine prin comoditate, ci prin efort şi responsabilitate. Adunarea ad-hoc a Moldovei din 1857 rămâne o pagină de mândrie naţională, un pas mic în timp, dar uriaş în înfăptuirea României. Să o cinstim nu doar cu ceremonii, ci prin fapte care arată că spiritul lor de unitate trăieşte în noi.

Articolul 12 August 1857 – Poarta Otomană a ordonat anularea alegerilor pentru Adunarea ad-hoc a Moldovei apare prima dată în Glasul.info.

2 August 1414 – Alexandru cel Bun își asociază fiul la domnie (Moldova).Domnitorul Alexandru cel Bun al Moldovei îl asociază la domnie pe fiul său Iliaș, consolidând stabilitatea internă a voievodatului și marcând o etapă politică relevantă în tradiția domnitorilor moldoveni.

Alexandru cel Bun și începutul domniei asociate: Lecția de înțelepciune a unei guvernări moldovenești

La 2 august 1414, pe fundalul unei Europe medievale zbuciumate și al unei Moldove ce își căuta o traiectorie stabilă și durabilă, domnitorul Alexandru cel Bun ia o decizie memorabilă: îl asociază la domnie pe fiul său Iliaș.

Acest gest, aparent simplu în formă, a avut implicații profunde pentru consolidarea autorității domnești, pentru continuitatea dinastică și pentru echilibrul intern al statului moldovenesc.

Domnia asociată nu era o practică nouă în Europa, însă în spațiul românesc ea căpăta valențe aparte. Alexandru cel Bun, cunoscut pentru diplomatia sa rafinată, pentru sprijinul acordat Bisericii Ortodoxe și pentru stabilitatea pe care a instaurat-o în țară, a înțeles că un stat solid are nevoie nu doar de un conducător capabil, ci și de o tranziție inteligentă și pașnică a puterii.

Prin asocierea lui Iliaș la tron, el asigura nu doar succesiunea, ci și instruirea fiului său în treburile țării, oferindu-i experiență directă în guvernare.

Gestul său vorbește despre o gândire politică matură și vizionară. Într-o vreme în care lupta pentru tron era adesea însângerată și plină de trădări, Alexandru cel Bun a ales calea înțelepciunii și a continuității. Astfel, la 2 august 1414, Moldova făcea un pas important spre stabilitate politică, întărind o tradiție domnească în care statul era mai presus de ambițiile personale.

A fost o decizie care nu doar a întărit autoritatea domnitorului, ci a contribuit decisiv la consolidarea Moldovei ca putere regională. Această zi rămâne, așadar, un simbol al lucidității politice românești timpurii, o lecție despre cum se clădește un stat pe temelia previziunii, unității și responsabilității.

Articolul 2 August 1414 –  Alexandru cel Bun își asociază fiul la domnia Moldovei, pe Iliaș apare prima dată în Glasul.info.

Raportul final al împăratului Iosif al II-lea privitor la călătoria sa în Transilvania, din perioada 1–10 iulie 1773, redactat la Sibiu, reprezintă un document de o importanță istorică majoră pentru înțelegerea situației românilor din Transilvania în secolul al XVIII-lea.

În acel timp, Transilvania făcea parte din Imperiul Habsburgic, iar populația majoritar românească (ortodoxă) era lipsită de drepturi politice și naționale, fiind exclusă de la conducerea Dietei Transilvaniei. Boierimea și nobilimea maghiară (nemeșii) dominau administrația și sistemul feudal, în timp ce românii erau considerați “națiune tolerată”, fără reprezentare politică reală.

În raport, împăratul menționează emigrarea masivă a familiilor românești spre Moldova și Țara Românească și identifică principalele cauze ale acestei emigrări, foametea frecventă, impozitele și taxele excesive, neadaptate la realitățile economice ale țărănimii, robotele nelimitate (munci gratuite pentru nobili, deseori abuzive), comportamentul abuziv al nemeșilor (nobilii unguri), care impuneau sarcini umilitoare și tratament inuman, inflația și dezorganizarea economică, fanatismul religios, reflectat în prigoana împotriva ortodoxiei, etichetată drept “schismatică” de autoritățile catolice și unite.

Raportul reflectă realismul politic și social al lui Iosif al II-lea, care încerca să înțeleagă situația reală a supușilor săi, mai ales în provinciile periferice. A fost unul dintre factorii care au dus la politica de reformă iosefinistă, inclusiv patentul de toleranță religioasă (1781) și abolirea iobăgiei (1785).Demonstrează în mod clar inegalitățile și abuzurile la care era supusă populația românească ortodoxă.

Acest raport oferă o mărturie imperială de primă mână despre drama socială și națională a românilor din Transilvania, justificând parțial mișcările sociale, protestele și emigrarea. El susține ideea că românii din Ardeal nu au fost doar victime pasive ale sistemului feudal, ci și actori care au căutat refugiu și condiții de viață mai bune în afara granițelor Imperiului Habsburgic.

Articolul 10 Iulie 1773 – Raportul împăratului Iosif al II-lea menționa că multe familii de români au emigrat în Moldova sau Țara Românească apare prima dată în Glasul.info.

„În faţa proporţiei de masă a bejeniei, autorităţile sunt silite să ia măsuri de întărire a pazei hotarelor spre a împiedica fuga ţăranilor. Guvernul Transilvaniei ordona, la 19 iunie 1760, să se raporteze din opt în opt zile situaţia celor plecaţi”.

Fragmentul menționat descrie o situație tensionată din Transilvania anului 1760, în care autoritățile habsburgice se confruntau cu un val masiv de bejenie — plecarea țăranilor români din satele lor. Această mișcare era, cel mai probabil, o formă de rezistență pasivă împotriva abuzurilor feudale, fiscalității excesive sau a politicii religioase de forțată convertire (în special contextul uniunii cu Roma).

La data de 3 ianuarie 1759, documentele magistratului din Bistrița relevă o situație a fiscalității excesive îndreptate discriminatoriu doar împotriva populației românești, valahe: ” 3 Ianuarie 1759, Bistrița. Locuitorii districtului valah se plâng că executorii militari comit acolo excese şi storc de la contribuabili dări ilegale. Magistratul raportează comandantului garnizoanei care promite satisfacţie şi restituirea sumelor pe nedrept încasate”

Pentru a contracara această criză, guvernul Transilvaniei a decis să întărească paza granițelor, pentru a opri migrația țăranilor și să ceară rapoarte periodice, la fiecare opt zile, privind numărul celor care au fugit.

Situația devenise atât de gravă, încât la data de 5 semptembrie 1760 același magistrat sas din Bistrița consemnează faptul că țăranii români își părăseau satele și fugeau în masă către Moldova, înființând peste munți noi așezări în Moldova:

“5 Septembrie 1760, Bistrița – În pădurile comunei Cepan (n.r. satul Cepari în comuna Dumitra din județul Bistrița-Năsăud) s-au adunat mulţime de bejenari cari intenţionează să plece spre Moldova. Magistratul ia măsuri ca să le împiedece emigrarea”.

Aceasta reflectă o situație gravă de destabilizare socială, în care autoritățile se temeau de pierderea forței de muncă și de răspândirea unor forme de nesupunere rurală. Fuga țăranilor reprezenta nu doar o problemă economică, ci și una politică și identitară într-un imperiu multietnic și tensionat.

Articolul 19 Iunie 1760 – În faţa proporţiei de masă a bejeniei, Guvernul Transilvaniei e silit să ia măsuri de întărire a pazei hotarelor spre a împiedica fuga ţăranilor apare prima dată în Glasul.info.

Te invit să vizionezi un #interviu #fărăprotocol cu Sergiu Stavița, care timp de 24 de ani a muncit descoperind cele mai grave cazuri. Am vorbit despre munca sa, cazurile care au zguduit toată țara, cum se lucrează la descoperirea criminalilor, și ce salarii au ofițerii de investigații. De asemenea Sergiu a povestit cum a decis să plece din sistem și să emigreze în Marea Britanie, ce munci a avut acolo și cum organizează evenimente pentru diaspora moldovenească.

Foto: Facebook Dorin Galben. 

Articolul Dorin GALBEN: Interviu exclusiv cu anchetatorul care a investigat crimele ce au șocat toată Moldova apare prima dată în Glasul.info.

Încă de la începutul secolului XVIII, românii începeau să trăiască vremuri tot mai crude pe plăiurile Bistriței. Asuprirea sașilor împotriva românilor căpăta forme tot mai brutale și mai barbare, crima, torturile, abuzurile și umilințele la care era supusă populația românească fiind tot mai accentuate.

Aceste asupriri abominabile ale sașilor împotriva românilor la Bistrița aveau să culmineze pe la mijlocul secolului XVIII cu o însemnată și violentă revoltă a românilor împotriva sașilor.

Începând cu secolul al XVIII-lea, măsurile îndreptate împotriva românilor ardeleni le făceau viața absolut imposibilă. De exemplu, la 4 octombrie 1713 românii erau izgoniți din Bistrița de către magistrat pentru că „se înmulţesc printre saşi”.

La 12 aprilie 1750, conform ordonanţei guverniale, în comunele Leşu, Ilva, Rodna, Telciu apoi între Petriş şi Uifalău şi la Dumitriţa să se pună pe stâlpi table negre cu inscripţia în limba germană, maghiară şi valahă, că cei ce vin din Moldova şi Muntenia pe căi oprite vor fi spânzurati în imediata vecinătate a tablelor.

Mii de țărani transilvăneni preferau să-și abandoneze tot avutul, pământuri, case, și să pornească în bejenie pentru a se refugia în Moldova. Așa s-a ajuns ca după doar un secol, foarte multe nume specifice județului Bistrița-Năsăud să se regăsească și dincolo de munți, în Moldova. Timp de câteva decenii bune până spre începutul secolului XIX, acest fenomen s-a perpetuat fără oprire, mai cu seamă din cauza abuzurilor și crimelor pe care le făceau habsburgii, sașii și ungurii împotriva românilor.

Problema era că nici dacă voiau să scape cu fuga din Ardeal și să se refugieze în Moldova, acești zbiri veniți parcă din iad pe capul românilor nu-i lăsau să fugă, ci îi vânau și îi readuceau cu forța înapoi.

Articolul 12 Aprilie 1760 – Românii din Moldova și din Muntenia erau spânzurați dacă intrau “pe căi ocolite” în zona Bistriței apare prima dată în Glasul.info.

Istorie pierdută: mercenarii (n.a. soldați plătiți) valahi din armata Regatului Poloniei (Uniunea Polono-Lituaniană), recrutați din Moldova și Muntenia

Cavaleria valahă îndeplinea o funcție auxiliară, în principal misiuni de cercetare și recunoaștere, acoperirea trupelor și comunicarea dintre ele, urmărirea inamicului care fuge, dar cei cu merite pe câmpul de luptă puteau ajunge până în cercul restrâns al nobilimii poloneze și lituaniene.

Un lucru foarte interesant este că valahii erau apreciați pentru calitatea de a asigura comunicarea între diferitele limbi prezente într-o confederație multinațională așa cum a fost Uniunea Polono-Lituaniană. Erau singurii care puteau comunica în același timp și cu tătarii pe care îi cunoșteau foarte bine și le cunoșteau tacticile de luptă, dar și cu rutenii, ungurii, turcii, rușii.

PS: Ca să vă închipuiți amploarea fenomenului, treisprezece noi steaguri valahe au fost înființate în 1651-1652, Regatul Poloniei recrutând intens mercenari valahi din ambele Principate dunărene. În 1658, numărul total de tătari și vlahi care slujeau în armata poloneză era de 4.800, inclusiv 19 steaguri valahe și 24 tătare, cu aproximativ 120 de cai fiecare. În anii 1689-1694, numărul total de vlahi a fost de 2.500 de soldați, iar în 1699 a scăzut în cele din urmă la 600 de călăreți.

Articolul Istorie pierdută: mercenarii valahi din armata Regatului Poloniei (Uniunea Polono-Lituaniană), recrutați din Moldova și Muntenia apare prima dată în Glasul.info.

Viorel Gherciu, noul Ministru al Agriculturii și Raimund Jehle, Reprezentantul FAO în Moldova au semnat un proiect pentru susținerea micilor fermieri. Astfel, fermierii vor putea accesa mai ușor piața locală, prin creșterea productivității lor, dar și prin dezvoltarea unei mai bune înțelegeri a oportunităților de piață, precum și a unei abordări orientate spre satisfacerea cerințelor de calitate ale procesatorilor și furnizorilor.

Banii necesari implementării proiectului, 265 000 de dolari americani, sunt asigurați de FAO prin programul său de cooperare tehnică.

Proiectul, de asemenea, va contribui la consolidarea capacității autorităților naționale de a analiza și formula politici care să răspundă nevoilor micilor fermieri și a fermelor de familie, în special celor din sectorul zootehnic, astfel, sporindu-le oportunitățile și nivelul de venit.

Micii fermieri reprezintă cea mai mare parte a populației din mediul rural și joacă un rol important în agricultură, contribuind cu peste 62% la producția agricolă a țării. Pe de altă parte, aceștia se confruntă cu o serie de dificultăți, cum ar fi accesul limitat la resursele de producție, terenuri agricole fragmentate, capacitatea redusă de a face față riscurilor de piață, dar și celor meteorologice, precum și resurselor financiare limitate. De obicei, fermierii optează pentru strategii de supraviețuire pe o perioadă scurtă, însă care le afectează reziliența pe termen lung. Proiectul va fi realizat în comun cu Guvernul Republicii Moldova în perioada 2021 – 2023.

„Împreună cu Ministerul Agriculturii și Industriei Alimentare, vom furniza ingredientele necesare pentru îmbunătățirea politicilor actuale de sprijinire a micilor fermieri și ferme de familie din sectorul zootehnic. Proiectul va crea platforme și rețele valoroase pentru experți și fermieri pentru a rezolva cele mai grave probleme ale sectorului”, a menționat Raimund Jehle.

Ministrul Viorel Gherciu a menționat: „Suntem conștienți de provocările cu care se confruntă acest sector, inclusiv, ca urmare a dezastrelor naturale și a pandemiei care ne-au lovit puternic în anul 2020. Astfel, suntem recunoscători că FAO și de această dată, va oferi sprijinul său, în conformitate cu obiectivele stabilite de actualul guvern, iar micii fermieri din sectorul zootehnic vor fi capabili să depășească unele dintre problemele cu care se confruntă.”   

Experții vor evalua necesitățiile fermierilor din sectorul zootehnic, ținând cont de consecințele pandemiei și a secetei recente. În special, vor analiza lanțul valoric al micilor rumegătoare și vor formula recomandări pentru a le asigura crescătorilor de ovine și caprine un acces mai larg pe piață. În cadrul proiectului va fi creată o platformă, la nivel de țară, cuprinzând mai multe părți interesate, care va funcționa ca un canal de comunicare între guvern, experți și fermierii crescători de mici rumegătoare. De asemenea, va fi elaborat un Plan Național de Acțiuni (PNA) pentru fermele de familie, ce va cuprinde acțiuni coerente și cuprinzătoare pentru consolidarea acestora.

Conform datelor Biroului Național de Statistică, aproape 97% din efectivul de ovine și 86% din efectivul de bovine sunt în proprietatea micilor fermieri. Ținând cont de faptul că, producţia animalieră este o parte esențială a agriculturii de subzistență, asigurând mijloace de trai pentru gospodăriile rurale, îmbunătățirea capacităților micilor fermieri din sectorul zootehnic este crucială pentru dezvoltarea agriculturii.

Articolul FAO sprijină micii fermieri din Moldova să-și sporească reziliența și productivitatea apare prima dată în Glasul.info.

Ştefăniţă Vodă cel Tânăr sau Ştefan al IV-lea (n. 1506 – d. 14 ianuarie 1527, Hotin) a fost domn al Moldovei între 20 aprilie 1517 şi 14 ianuarie 1527. Este fiul lui Bogdan al III-lea şi nepotul lui Ştefan cel Mare.

Ajungând pe tron cât încă era minor, treburile Țării Moldovei ajung să fie conduse iniţial de Divan, în fruntea căruia se afla hatmanul Luca Arbore. În cel de-al doilea an de domnie a lui Ștefăniță Vodă, Moldova este atacată de către tătari,  dar sunt înfrânţi de vornicul Ţării de Jos Petrea Cărăbăţul la 8 August 1518:

“În al doilea an a domniei lui Ștefan Vodă, în luna august 8, ridicatu-sa Albu sultan cu Tătarii de la Pericop cu multă oaste tătărească, și au trecut Nistrul fără veste, și au tras către Prut, de au ajuns la locul ce se cheamă Șerbanca, și de aici s-au apucat a prăda țara.

Ci norocul cel bun al lui Ștefan Vodă s-au prilejuit cu oaste gata în gura Coroviei, și au dat de veste și țării de sârg să se strângă. Și dacă s-au bulucit, suind spre Prut în sus, au trimis Ștefan Vodă pe Petrea Cărăbăț vornicul și cu toți Giosenii să treacă Prutul, și dacă au luat învățătură și au trecut Prutul, luând ajutoriu de la Dumnezeu, Luni dimineața în revărsatul zorilor, i-au lovit fără veste, când ei nici o grijă nu avea, și cu norocul lui Ștefan Vodă i-au răzbit, și mulți din Tătari au pierit, mulți în Prut s-au înecat, și s-au fost înglodând în Ciuhru, și pre mulți i-au prins vii, așișderea și pre 2 mârzaci mari, anume Timiș și Bicaz, iar câți au rămas i-au gonit peste câmpi, tăindu-i și săgetându-i, până la Nistru.

Acolo fiind obosiți caii de fugă multă, intrând în Nistru s-au înecat, numai sultanul cu puțini au scăpat, încă și el rănit rău în cap, de s-au întors cu multă pagubă și pieire și rușine, și câți au scăpat aceia încă fără cai și fără arme.

Iară Ștefan Vodă s-au întors cu mare laudă, și au dat învățătură tuturor boierilor să se strângă la Hârlău la ziua sfântului mucenic Dimitrie, și acolo dacă s-au adunat, ospețe și bucurie mare au fost, și pre toți vitejii cei buni i-au dăruit Ștefan Vodă, și de aici și-au și doamnă.” ( sursa: Letopisețul Țării Moldovei până la Aron Vodă (1359-1595) – Când au intrat în țară Albu sultan cu Tătarii, și l-au bătut Ștefan Vodă. Văleatul 7026, August 8)

Ștefăniță Vodă a încercat să mențină relații bune cu Polonia, semnând un trat prin care cele două țări se obligau să se ajute reciproc împotriva atacurilor tătarilor. Și într-adevăr, în lupta cu tătarii de la Ciuhru, lângă târgul Şerbanca la Prut, oastea lui Ștefăniță Vodă primeşte ajutor şi de la polonezi.

În anul 1523, Ștefăniță Vodă se confruntă cu o răscoală din partea boierilor, mulți boieri complotând pentru îndepărtarea sa de pe tronul Moldovei. Răscoala a fost înnăbuşită şi mulţi boieri au fost ucişi. Tot în același an, Ștefăniță Vodă atacă și învinge o armată turcească ce se întorcea cu pradă multă după ce întreprinse o expediție de jaf în Polonia.

Ștefăniță Vodă moare la 14 ianuarie 1527 la Hotin, în condiții suspecte, fiind înmormântat la Mănăstirea Putna.

Articolul La 20 Aprilie 1517 începe domnia lui Ștefăniță Vodă în Moldova (1517–1527) apare prima dată în Glasul.info.