• Că Nae Ionescu este unul dintre principalii creatori ai generației de aur din interbelic – ultima perioadă în care în România s-a putut gândi liber (cu costuri pe măsură, martiriul mărturisitor începând de atunci). 

Că naționalismul e mult mai mult decât o etichetă ideologică sau un „comportament extremist”, extremist poate fi oricine, mai ales cei care pun etichete, condamnând la moarte socială oameni, curente, școli de gândire, fără nici un fel de competență și fără judecată. Naționalismul este un mod complex de a fi, poate cel mai complex și mai profund, care are ca ax central mărturisirea – conștiința faptului că avem de dat seamă la Judecata neamurilor. Logica și sensibilitatea, imaginația și profesionalismul nu au alt cadru mai potrivit de manifestare decât în jurul ideii de a servi. Și fără logică și fără sensibilitate nu ne descoperim umanitatea. A servi? Iată, ajungem la creștinism. De aceea citim, ca să servim. Deci, nu citim orice. De aceea muncim, pentru că servim. A servi nu înseamnă, însă, a slugări. Înseamnă a mărturisi, a te mărturisi pe tine, adică îți dai măsura, a ta și a neamului căruia nu-i este rușine cu tine.

Punct central al creștinismului: iertarea este dezrădăcinarea subiectivismului

Cu toții avem orgolii. Ne e greu să iertăm, deși știm că trebuie. Dar puterea religiei creștine, putere în sensul că îl îmbunătățește pe om, nu pentru că „se uită” de sus în jos la necreștini, constă tocmai în faptul că încetez să judec aproapele. Pentru că aproapele poate fi chiar El, este El, oricând și permanent. Iar încetarea de a judeca aproapele înseamnă iertare. E mai mult, mult mai mult decât a-mi fi indiferent/tolerant. Și aici este uriașa revoluție pe care a săvârșit-o Iisus la scara omului. Aici este drumul de pe care alunecă mai toate ideologiile și mesajele care învrăjbesc. Este creștinul slab? Nicidecum! Cum așa? Mântuitorul iartă (sau nu!). Iată textul:

„Creștinismul este religia iubirii, a milei și a iertării. Religia celor slabi deci? A sclavilor? A, nu! Ci mai degrabă a eroilor. A eroilor umili și anonimi; a celor care s-au înfrânt pe ei, a celor care nu mai sunt ai lor, ci ai lui Dumnezeu. Cine nu mai cere nimic pentru el, – e creștin. Cine nu mai există prin el, – e creștin. Cine s-a omorât în trupul lui, în ambițiile și poftele lui, dar trăește în spiritul și în legea lui, care e a lui Dumnezeu, e creștin … Înseamnă însă aceasta că un creștin nu există, nu cere nimic, nu vrea nimic, nu luptă pentru nimic? Deloc. El este, luptă și cere împlinirea legii lui Dumnezeu. De-ți va greși aproapele tău de nu de șapte ori, dar de șaptezeci de ori câte șapte, iartă-l pre el. Desigur. De-ți va greși ȚIE! De-ți va greși ție, nu ai niciun drept să-l osândești; căci cine te-a pus pe tine judecător în propria ta cauză: și de unde vei lua puterea să osândești, și hotărârea să execuți? Cum de poți aduna atâta tărie în sufletul tău, încât să iei asupra ta păcatul grozav de a te înscăuna ca stăpân peste oameni? Deci iartă-l. Dar noi mai știm ceva:

Știm că batjocorit, scuipat, pălmuit și spânzurat pe cruce, Christos a gemut îndurător: Iartă-le lor, Doamne, că nu știu ce fac. Dar tot Christos îndurătorul a toate e cel care a luat biciul și a gonit pe zarafii și negustorii cari spurcau casa Domnului. …p.43

Căci tocmai asta e sublim în religia noastră: desrădăcinarea subiectivismului și a sentimentalismului obicinuit să centreze toate întâmplările asupra noastră înșine, – și punerea noastră absolută în slujba unei realități transcendente nouă. Iertarea în domeniul relativ al personalului e la locul ei: pentru că noi neexistând ca «noi», insulta ce ni se face nu are obiect, nu există pur și simplu. Iertarea greșalelor greșiților noștri echivalează cu indiferența față de răul care ni se face pentru că acest rău noi nu-l simțim, nu trebuie să-l simțim. Așa fiind iertarea nu e un principiu de morală, ci o metodă terapeutică pentru prelucrarea noastră personală. Dar atunci iertare pentru păcate împotriva legii nu există pentru noi; ea nu stă în mâna noastră, ci în mâna lui Dumnezeu; singur Dumnezeu poate să ierte. Noi nu! Ar fi prea mare îndrăsneală, și orgoliul acesta ne-ar pierde.

Încetați deci, mielușei ai lui Dumnezeu, cu risipa de generozitate; NON DE RE TUA AGITUR! [NU E TREABA TA!]” („Duminica”, în „Cuvântul”, 29 nov. 1926, în „Roza Vânturilor”, pp.41-42). (Foto: m.ziuaconstanta.ro)

Prof. Radu Baltasiu Active News

Articolul Nae Ionescu – Creștinismul. Ești slab dacă ierți? apare prima dată în Glasul.info.

Institutul Fratii Golescu va invita marti, 16 decembrie 2014, incepand cu ora 18, la un eveniment dedicat lui Nae Ionescu si intitulat “Adevaruri despre noi / Nae Ionescu”, unde veti putea urmari premiera filmului ”Avatarurile unor seductii”. Radu Gaina, alaturi de invitatii sai va propune la Clubul Taranului, o evocare si o dezbatere.

Deceniile interbelice, cu tumultul si exuberanta lor au cerut societatii noastre un sustinut efort de a schita noul chip al modernitatii romanesti. Imposibil sa nu ne raportam la epoca aceasta, tot asa cum numai o slaba judecata ar refuza sa-i cunoasca perplexitatile…

“A fi un bun roman” – Nae Ionescu, Adevaruri despre noi

Barbati si femei, religiosi piosi sau secularizati militanti, majoritari si minoritari, extremisti de dreapta sau stingisti bolsevizanti, “trairisti” si carturari, liceeni debutanti sau stilpi venerati ai culturii nationale, chiar si indiferenti, toti s-au simtit chemati sa propuna o viziune. In acest peisaj uman, NAE IONESCU ( 1890-1940) a fost un fel de “sarea si piperul” freneziei acestor cautari.Considerat “geniu” de catre unii dintre contemporani, mai ales tineri, “cabotin superior” de altii i s-au reprosat multe , inca din timpul vietii si , inca si mai multe, dupa moarte. Nici in epoca, nici astazi nu a lasat pe nimeni indiferent.

Preocupat de ani buni de personalitatile Romaniei noastre, RADU GAINA a realizat pentru Televiziunea Romana un numar semnificativ de filme, incercind sa raspunda unui interes real. Cu filmul “ Avatarurile unor seductii” , Radu Gaina se exerseaza in chiar miezul personalitatii contradictorii a filozofului, apoleget crestin si logician, profesorului si jurnalistului Nae Ionescu.

“A fi bun român” de Nae Ionescu

D. Frollo se întreabă surprins şi, oarecum, îndurerat: de ce şi de unde îndârjirea unor cercuri ortodoxe împotriva românilor de confesiune romano-catolică? Adică cum, un catolic nu poate fi un “bun român”? Şi nici nu mai aşteaptă răspunsul; căci dreptatea atitudinii d-sale îi apare ca evidentă.

La prima impresie – desigur! Dar numai la prima impresie. Căci, în fond, chestiunea aşa cum e pusă de d. Frollo, şi în genere de toţi românii catolici sau numai catolicizaţi, este cu mult prea puţin precisă pentru a putea contribui la lămurirea problemei.

În adevăr, oricât de paradoxal s-ar părea, toţi românii catolici sunt în măsură a răspunde victorios la întrebarea dacă un catolic poate fi un “bun român”. Nici unul nu se opreşte la chestiunea mai simplă – dar cea relevantă – dacă un catolic poate fi “român”.

Et pour cause! Căci a fi “bun român” este, sub raportul etnic şi spiritual, mai puţin decât a fi “român” pur şi simplu. Dar ceea ce în adevăr atinge miezul problemei noastre, nu e chestiunea bunului român, ci a românului.

Să ne lămurim. “Bun român” este o noţiune foarte vagă, foarte complicată şi foarte confuză. Ea închide un element de valorificare morală, unul de încadrare politică, şi în ultimă analiză, unul de apartenenţă spirituală.

Bercu Solomon, din târg de la Paşcani, care munceşte de dimineaţa până- n noapte, care îşi plăteşte regulat birurile şi e respectuos cu legile ţării, care a fost în război şi şi-a împlinit însărcinările cu convingerea fermă că e dator să o facă, este desigur un “bun român”.

Samuel Micu, cărturarul ardelean care a mers după învăţătură la Roma,a adus de acolo dovada latinităţii noastre şi a contribuit ca nimeni altul la definirea, la delimitarea conştiinţei noastre naţionale, este iarăşi un “bun român”.

Şi tot aşa, pentru a ne ţine în istorie:

Ion Brătianu-tatăl care a construit armătura statului românesc modern şi urmărit, cu o putere vie încă în copiii lui, înstăpânirea românilor asupra statului şi avuţiei din cuprinsul lui, a fost un “bun român”.

“Buni români” toţi aceşti trei, fără îndoală. Dar şi români? Aici e nodul chestiunii. Să nu mai vorbim de Bercu Solomon, săracul, – deşi poate cel mai patetic dintre toţi. La el situaţia e clară: “bun român”, adică: bun cetăţean al statului român, în cea mai largă accepţiune a cuvântului. Pentru asta, însă, nu e nevoie sa fii numaidecât român, nu?

După cum nu e Bercu Solomon; deşi nu este exclus ca acesta să fi murit în război, cu liniştea detaşată şi lipsită de retorism a celor care au conştiinţa împlinirii unei datorii faţă de o realitate colectivă care îi înglobează şi îi depăşeşte.

Cazul lui Samuel Micu e ceva mai complicat. Călugărul acesta papistaş este unul din ctitorii conştiinţei româneşti. S-ar putea oare pune la îndoială românismul lui? Şi totuşi, se poate. Eu nu vreau să cercetez aici dacă Samuel Micu a fost sau nu român cu adevărat. Cred însă că pot afirma că nu e nevoie să fii român ca să faci ce a făcut Micu.

Iată, mai anul trecut ne-a cercetat aici în Bucureşti un englez, colonelul Wedgwood. Wedgwood este un englez de baştină. Neamul lui fabrică porţelanuri de vreo două sute de ani.

Colonelul nostru este însă…ziarist. Poate că puţini oameni au făcut pentru conştiinţa etnică şi pentru naţionalismul evreu, cât a realizat Wedgwood, acest stăruitor şi îndărătnic mlitant al sionismului.

Care e însă situaţia lui?

Dacă ar fi locuit în Palestina, ar fi fost, desigur, un “bun evreu”.Este el însă pentru asta şi evreu? Evident, nu!

…Iată, deci, cum cazul lui Samuel Micu devine irelevant.

Mai rămâne cel al lui Ion Brătianu-tatăl. Exemplul colonelului Wedgwood este şi aici hotărâtor.

S-ar putea totuşi ca el să nu  epuizeze fondul chestiunii; de aceea vom insista.

E incontestabil că Ion Brătianu a voit să fie român. A voi să fii român nu înseamnă însă şi a fi român.

A fi român înseamnă o stare naturală, o formulă de echilbru a existenţei din care decurg, prin însăşi desfăşurarea vieţii, anumite forme.

Un bob de grâu, dacă îl îngropi în pământ, la umezeală, încolţeşte şi dă fir.

Un anumit fir,cu o anumită dezvoltare, necesară, mai dinainte determinată de însăşi structura bobului de grâu. Aşa se petrece şi cu “românia” noastră.  A fi român înseamnă a avea o anumită plămadă, din care decurg cu necesitate absolută anumite atitudini şi gesturi. Voinţa noastră nu are nimic de zis în această împrejurare; pentru că noi nu ne putem depăşi în chip normal pe noi înşine decât încetând a mai fi noi înşine.

Prin urmare: Ion Brătianu-tatăl a construit statul nostru modern. Este acest stat în adevăr românesc? Dacă da, atunci, desigur, Brătianu a fost în adevăr român.

Dar dacă statul nostru modern nu e cu adevărat românesc? Atunci lucrurile se schimbă: Ion Brătianu a fost “bun român”, adică a avut cele mai bune intenţii pentru poporul şi statul nostru, – dar “român” nu a fost.

După cum nu e grâu sămânţa care sfârşeşte prin a purta un spic de orz.

Iată deci adevăratul cadru al problemei. Catolicii români revendică pentru ei calitatea de a fi “buni români”.

Es ist zu viel des Guten.

Noi ne-am mulţumi numai cu răspunsul la o întrebare … mai modestă:

Buni români puteţi fi şi, desigur, sunteţi. Sunteţi însă şi români?

30 Octombrie 1930

Surse:

[1] EVENIMENT

[2] https://cersipamantromanesc.wordpress.com/tag/un-bun-roman/

Articolul “A fi un bun roman” – Nae Ionescu, Adevaruri despre noi apare prima dată în Glasul.info.