A trecut și Ziua Culturii Naționale și totodată ziua de naștere a marelui poet național Mihai Eminescu. Au fost foarte multe manifestări în țară prin multe județe dedicate împlinirii a 175 de ani de la nașterea luceafărului poeziei românești, poetul Mihai Eminescu.

Nu poate decât să ne bucure faptul că în acest an am văzut o mobilizare imensă și voință patriotică de a-l cinsti așa cum se cuvine. Încă nu știm dacă e din cauza schimbării paradigmei la nivel mondial, a trendului suveranist, însă vrem să credem că toate manifestările au pornit din suflet și din aprecierea pentru opera și pentru ceea ce a reprezentat ca om, ca poet, jurnalist și scriitor, Mihai Eminescu.

Un singur lucru a umbrit puțin toate aceste manifestări care s-au desfășurat la nivel național, într-un număr vizibil mai mare ca oricând, manifestări dedicate Zilei Culturii Naționale în România și zilei de naștere a poetului Mihai Eminescu: situația statuii lui Eminescu din fața Teatrului Național din Cluj-Napoca. După niște așa zise “restaurări” heirupiste prin Cluj-Napoca, unele dictate de proiectele unui pierde vară numit arhitect, de origine maghiară, premiat de către Budapesta pentru servicii aduse Ungariei, mai multe statui și monumente românești au avut de suferit. Bustul lui Emil Racoviță ajunsese lângă WC-ul unui liceu fără să se știe dacă va mai fi amplasat vreodată pe vechiul lui plasament, statuile lui Iuliu Maniu, Lucian Blaga, Școala Ardeleană și Mihai Eminescu scoase de pe plasamentul lor și atunci când au fost repuse au fost amplasate în bătaie de joc, fără soclurile lor, fără postament, fără semnătura olografă la statuia lui Mihai Eminescu și fără plăcile pe care scria numele lor și anii între care au trăit.

În aceeași perioadă au fost ridicate în Cluj-Napoca niște statui pentru personalități maghiare, care însă au fost puse în valoare cu mult respect, cu socluri, plăci cu numele personalităților maghiare, totul ca la carte. Mai mult, statuile respective au beneficiat și de amplasarea în niște zone foarte bune ale orașului, cu vizibilitate și vad bun, numai bune de pus în valoare.

Partea unde avem de a face cu o adevărată bătaie de joc vine la statuia lui Mihai Eminescu, unde statuia a fost lăsată mai multe luni de zile fără vreo plăcuță cu numele său, iar când în cele din urmă autoritățile din primărie au pus o placă la protestele opiniei publice cu numele lui Eminescu, au pus în bătaie de joc o chinezărie din acelea ieftine folosite pentru birouri, deci o placă pentru interior. De fapt singurul protest a fost făcut în fața statuii de către două persoane: jurnalista Daniela Ciută de la Buletin de Carei și actorul Emanuel Petran, de la Teatrul Național din Cluj.

Normal, din cauza vremii placa s-a deteriorat foarte rapid, astfel că astăzi este atât de oxidată încât nu se mai vede numele pe placă, iar metalul plăcii arată de parcă ar fi fost adus de la un centru de reciclare.

Situația aceasta persistă așa cum v-am spus deja de prea multă vreme și nu există deloc semne că s-ar schimba lucrurile cu ceva. Asta nu a împiedicat cortegiul epigonilor de la PNL în frunte cu primarul Emil Boc să-și facă apariția la statuia lui Eminescu prefăcându-le că le pasă de Eminescu și de Ziua Culturii Naționale! Pe noi nu ne-au convins! Nu atâta vreme cât nu-i arată respectul cuvenit lui Eminescu, însă și-l arată pentru statuile personalităților maghiare!

Deci, cum pot dormi liniștiți noaptea cei de la Academia Română știind că Eminescu este batjocorit la Cluj?

Articolul Cum pot dormi liniștiți noaptea cei de la Academia Română știind că Eminescu este batjocorit la Cluj? apare prima dată în Glasul.info.

În noaptea din 13/14 septembrie 1940 echipe de soldați horthyști, în parte în stare de ebrietate, conduși de locotenentul Vasvári Zoltán din regimentul 201 motorizat din Budapesta, însoțite de formațiuni horthyste paramilitare, precum și de circa 25 de elemente șovine, din comuna Ip, au atacat, pe neașteptate, populația românească lipsită de apărare, masacrând-o.

Împreună cu localnici maghiari și cu membri ai organizației Straja națiunii (“Nemzetőrség”), trupele maghiare ce făceau parte din armata de ocupație cantonată în orașul Șimleul Silvaniei au ucis 157 de localnici români și un copil înaintea nașterii sale.

Mărturiile românilor care au asistat la crimele horhyștilor și au supraviețuit să poată spune grozăviile care s-au defășurat în fața ochilor lor, sunt cutremurătoare:

”Fetiţa mea (în vârstă de 7 ani – n.a.) dormea, dar la auzul
împuşcăturilor s-a trezit. A fugit afară şi un ungur a lovit-o cu
patul armei, apoi a băgat baioneta în ea şi a puşcat-o. Am găsit
creierii fetiţei mele pe uşă, iar capul în curte, fiindcă trupul l-au
dus în cimitir”.

Mărturia lui Teodor Brisc, din Ip (Sălaj)

„În fața casei, la câțiva metri de mine, au ucis-o pe sora-mea, Maria, de 18 ani, care a fost împușcată în piept cu cartușe dum-dum. Fratele Mihai, de 8 ani, a fost împușcat în burtă, iar surioara Ana, de 5 ani, care, disperată, striga <>, a fost secerată de gloanțele criminalilor. Fratele Viorel, de 11 ani, a vrut să fugă spre grădină, însă soldatul care-l urmărea l-a împușcat în cap. Pe surioara Paulina, de doar 11 luni, au sfârtecat-o cu baionetele în leagăn.”

Gavril Butcovan ( singurul supraviețuitor rămas încă în viață din masacrul din Ip, acordând un interviu pentru ziarul Gardianul)

La 10 martie 1946 începea procesul criminalilor din „Lotul I” (Ip, Treznea, Huedin, Zalău, Mureşenii de Câmpie etc.).

„Tribuna Nouă” din Cluj scria:

„În sfârşit, a sosit şi acest ceas mult aşteptat. În sfârşit, după
atâtea suferinţe, poporul românesc din Ardeal primeşte satisfacţie pentru anii de chin petrecuţi sub regimul cel mai hidos al timpurilor fasciste : anii de teroare şi corupţie ai ocupaţiei militare horthiste”

„Tribuna Nouă” din Cluj

Articolul În noaptea de 13 spre 14 septembrie 1940 avea loc masacrul de la Ip, din județul Sălaj apare prima dată în Glasul.info.

Vineri, 15 Mai 2020, de la ora 18:00, Liga Studenților – LS IAȘI a organizat la sediul fostei Securități(Bulevardul Carol I, Nr. 3) din Iași comemorarea studenților și elevilor, precum și a tuturor luptătorilor anticomuniști arestați în noaptea de 14 spre 15 mai 1948.

Aproximativ 20 de persoane, în grupuri de câte trei, au trecut rând pe rând și au aprins lumânări lângă clădirea fostei Securități din Iași, situată pe Bulevardul Carol I. Au fost rostite câteva alocuțiuni în memoria celor care au avut de suferit de pe urma regimului comunist, s-a cântat “Hristos a înviat” și s-a ținut un scurt moment de reculegere.

Citiți și: 15 Mai 2020 : La Iași are loc Comemorarea Martirilor și Mărturisitorilor din temnițe comuniste

“În noaptea de 14 spre 15 mai 1948 mii de elevi și studenți au fost arestați de autoritățile comuniste pentru convingerile lor naționale și pentru credința lor creștină. Mulți dintre ei aveau să moară martiric în închisorile regimului, mărturisindu-l pe Hristos până la ultima suflare. Dar și mai mulți au reușit să supraviețuiască iadului din închisori, spre a ne da mărturie întru nădejdea Învierii.

Doi dintre ei, Mircea Dumitrescu și Traian Popescu „Macă”, feriți de Securitate, au redactat un manifest pentru tinerii de astăzi după eliberarea lor din închisoare. Ascuns până după 1989 în zidul unui bloc, un exemplar ne-a parvenit și nouă și vi-l redăm aici:

Istoria unui neam este, în mare măsură, răspunsul pe care acesta îl dă provocărilor mediului înconjurător. Dacă un astfel de răspuns nu există, identitatea națională s-a pierdut.

Istoria unui neam este, în mare măsură, răspunsul pe care acesta îl dă provocărilor mediului înconjurător. Dacă un astfel de răspuns nu există, identitatea națională s-a pierdut.

Înțelegându-și menirea și adoptând-o, cei ce își asumă conducerea societății sub toate aspectele ei – vor rămâne înscriși în CARTEA NEAMULUI, ca personalități, grupuri sociale și, mai ales, ca generații reprezentative.

Istoria Românilor nu este lipsită de asemenea situații. Generațiile eroice au modelat sufletul neamului, au creat cultură, legislații, filozofie, și au dat în esență răspunsul național la chemarea lui Iisus: Creștinismul românesc.

Noi, cei ce ne-am confruntat cu evenimentele anilor `40-`60, suntem și noi o generație reprezentativă a neamului nostru.

La o jumătate de veac de la acele timpuri, monografia generației tinere – studenți și elevi – care a fost supusă unei decapitări asemenea celei aplicate întregului spectru politico-cultural național al epocii, nu este cunoscută.

O generație nu este numai o vârstă biologică, ci o stare de spirit caracterizată prin răspunsurile date problemelor cu care se confruntă națiunea, într-o perioadă dată. Apreciem că „Generația de la 1948” și-a adus aportul în frământările cruciale ale acelor timpuri.

Tineri și mai puțin tineri, de la elevi de liceu și studenți, la cei cu răspunderi familiale, purtând greul războiului anticomunist cât și cel al recuceririi Ardealului de Nord, toți acești membri ai generației noastre s-au confruntat cu atentatul la ființa istorică și geografică a poporului Român. Ei au trebuit să răspundă la încercarea de a i se falsifica spiritualitatea și cultura, prin desființarea instituțiilor de bază ale societății și rupere a firului unei istorii bimilenare. Totul era atacat.

Originea românilor nu mai era geto-daco-romană, iar limba prezentată ca o formă neoslavă.

Familia ca instituție de bază a societății a fost atacată fiind supusă la o încrâncenată luptă între părinți și copii. Aceștia erau învrăjbiți împotriva părinților, cărora li se recunoștea doar meritul de a-i fi conceput, restul – educația, poziția în societate – revenind statului. Părinți și copii, soți, frați și rude erau cuprinși în păienjenișul supravegherii reciproce diabolic dirijat în afară prin obligațiunea delațiunii ridicată la rang de virtute, de înaltă rațiune de stat.

Armonia socială, prezentată, ca și familia, drept minciună, țăranii, muncitorii, intelectualii, fiind obligați să se supună războiului „luptei de clasă” și organizați a se denigra reciproc.

Tradițiile au fost interzise sau mistificate.

Forța care a unit generație de generație, religia creștină, prezentată ca un opium dat oamenilor și înlocuirea prin cele mai abjecte metode de denigrare, cu materialismul științific, ucigător al libertății spirituale, distrugător al idealurilor și al bunei creșteri.

În fața acestui cataclism, cunoscând anticipat consecințele lui, s-a ridicat ca un zid de apărare Generația de la 1948. Această generație nu a fost o generație anti-, ci una de apărare, o generație scut.

Afirmăm că ea a aparținut neamului românesc, pentru că nu i-a trădat aspirațiile și i-a onorat valorile cu manifestări proprii patriotismului sau spiritual și biologic. Concepția sa de viață a fost cea constată de-a lungul vremurilor la voievozi și cărturari, având ca temelie creștinismul românesc, relevat și prin Generația de la 1922, reacționând spontan contra celor care atentau la legea și tradițiile noastre.

Când teritoriul național, pământul strămoșesc ne-a fost călcat, această generație nu a ezitat să-și pună viața chezășie că „pe aici nu se trece”.

Ea a fost strivită nu numai la figurat, ci și la propriu.

S-a luat drumul muntelui ca de atâtea ori în vremuri de bejenie pentru neamul românesc, sau calea închisorilor. S-a apărat din munții și pădurile noastre ceea ce comunismul ataca cu mare virulență satul românesc.

Vârfurile studențimii și elevilor, datorită atitudinii lor de apărători, în care s-au înrolat fără reticență – li s-a tăiat posibilitatea de formare profesională, la care le dădea dreptul calitățile intelectuale pe care le dovediseră cu prisosință.

Coborâți în iadul închisorilor, spiritul lor viu inteligent, nu a pierit ci, fecundat de vrăjmășiile vieții, s-a cristalizat, s-a rafinat.

Din promiscuitate, din brutalitate, din cea mai cruntă mizerie, din torturi, din atacarea cea mai abjectă a ființei umane, a germinat o puternică sensibilitate și dorința de frumos, iar din minciună dorința de apărare a adevărului, cu prețul vieții.

Când peste sufletele lor curate s-a aruncat mocirla și veninul cel mai ucigător, rezultatul a fost răsărirea unei pleiade de zeci și sute de poeți.

Când se urla mai înfiorător decât urletul unei haite de lupi, din mințile și sufletele celor schilodiți răsăreau cântece de duioșie sau de îmbărbătare, melodii care uneori nici nu cântau suferința sau rănile suferite ci simpla nostalgie a iubirilor neîmplinite, de multe ori bucuria presupusei revederi cu cei dragi, și totul învăluit în implorare a Divinității, care nu-i părăsise.

Aceasta a condus la convertirea suferinței în creație. Generație de sacrificiu. Epopee scrisă cu sânge.

Dar supraviețuitorii acestei generații nu și-au spus ultimul cuvânt, deși calvarul lor nu a încetat odată cu ieșirea lor din tranșeele luptei de apărare a identității neamului românesc. Eliberați în masă începând cu primăvara lui 1964, acești „foști tineri” încearcă să-și vindece rănile fizice, dar mai ales pe cele sufletești, din anii monstruozității pe care o ură nemărginită a deslănțuit-o.

Analizându-și cu luciditate înfrângerile, punându-le la picioarele Crucii lui Iisus, știind că înfrânt ești decât dacă nu-ți mai poți regăsi libertatea spirituală deci personalitatea, acești tineri tânjeau și după împlinirea vieții personale și profesionale. Ieșiți din închisori într-o „lume” care nu îi voia, care se ferea de ei, care îi privea ca pe morții-vii, acești „foști tineri” au înfrânt adversitățile unei structuri organizate pe principii străine neamului nostru, și-au reluat locurile în amfiteatre și în fața comisiilor de examene. Au studiat cu seriozitate și capacitatea lor intelectuală deosebită s-a impus. A fost o adevărată competiție între durerea personală și setea de înfăptuire, care a condus la realizări superioare celor ce nu au cunoscut drama generației noastre. Unii au luat studiile de la început, schimbându-și chiar profilul profesional, terminând pe primele locuri sau chiar șefi de promoție, alăturându-se tinerilor de care îi despărțea o generație.

Au devenit ingineri, medici, profesori, preoți, mulți preoți monahi, alții meseriași de elită – de data aceasta cu studii.

Aceste realizări nu au fost rezultatul unei munci de rob, a fricii de structurile statale comuniste, ci ale unei firești nevoi de a trasa o urmă în istoria imediată, dar și a viitorului. Martori a celor afirmate sunt grupurile în mijlocul cărora am trăit, am muncit și pe care le-am condus, cu toate că niciodată nu li s-au recunoscut oficial meritele evidente. Nu, aceasta nu a existat pentru foștii deținuți politici. Și aceasta în pofida faptului că mulți au obținut brevete de inventatori, punându-și amprenta gândirii lor creatoare în fiecare nucleu în care au lucrat. În înfăptuirea lor au fost mânați de sentimentul permanenței, sentimentului istoric că, „apa trece pietrele rămân”. Acum la vârsta senectuții, ei nu-și doresc decât împlinirea idealurilor pe care le-au apărat cu prețul propriei vieți „cu frica lui Dumnezeu”, având un fundament trainic în embrionul de bază: FAMILIA.

Aceasta este generația de la 1948. Tinerii aceștia nu au fost mercenarii nimănui, n-au fost nici „revoluționari de profesie”, și nici nu au trăit o „modă”. Ei au fost robii unui crez. Învinsă vremelnic Generația de la 1948 înscrie totuși o filă de istorie eroică, pe care, din păcate contemporanii o ignoră sau, în cel mai bun caz, o subliniază timid și nesemnificativ.

Puținii supraviețuitori ai ei trimit acest mesaj având conștiința datoriei împlinite.

Mircea Dumitrescu
Traian Popescu”, a scris pe facebook Liga Studenţilor – LS IAŞI

Galerie Foto:

Articolul La Iași au fost comemorați studenții, elevii și toți luptătorii anticomuniști arestați în noaptea de 14 spre 15 mai 1948 apare prima dată în Glasul.info.

Istoria tristă a României: un val de 10.000 de arestări s-a pornit în noaptea de 14 spre 15 mai a anului 1948

La începutul lunii mai a anului 1948, arestările înopinate erau la ordinea zilei. Mașini negre tulburau liniștea cartierelor din marile orașe ale României în miez de noapte. În aer plutea o nesiguranță continuă și o frică până la paroxism în rândurile populației. Perioada cuprinsă între anii 1948 și mijlocul deceniului al cincilea a reprezentat o teroare instituționaliztă împotriva poporului român.

În noaptea de 14 spre 15 mai a anului 1948 s-a declanșat un nou val imens de arestări. În atenția prigonitorilor intraseră mai ales tinerii implicați în viața politică a țării, indiferent de ideologia și clasa socială din care făceau parte.

Potrivit Ordinului numarul 5 transmis în provincie de către D.G. S.P. (Direcția Generală a Securității Poporului) încă din data de 13 mai a anului 1948 trebuiau arestate toate persoanele “care s-au încadrat în partidele istorice” după 23 august 1944 și care prin activitatea lor se opuneau “regimului democrat”.

Echipe formate din câte trei membri erau trimise la domiciliile cunoscute ale celor care urmau să fie arestați. Operațiunea a fost una amplă și foarte atent plănuită și coordonată, astfel încât foarte puțini au putut scăpa de aceste arestări.

Temnițele și torționarii din ele au măcinat apoi și distrus floarea intelectualității și culturii românești din perioada interbelică, poate una dintre cele mai strălucite generații de tineri pe care i-a avut vreodată România.

Azi pentru poporul român este din nou zi de doliu…

Articolul Istoria tristă a României: un val de 10.000 de arestări s-a pornit în noaptea de 14 spre 15 mai a anului 1948 apare prima dată în Glasul.info.

Pe 11 februarie 1866, Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Romaniei, este silit sa abdice, ca urmare a conjuratiei pregatite de coalitia dintre conservatori si liberal–radicali (“monstruoasa coalitie”). Regimul personal instituit de Cuza dupa 2 mai 1864 a provocat nemultumirea liberalilor radicali, care ulterior au facut cartel cu conservatorii; acest fapt a slabit pozitiile domnitorului si a animat activitatea monstruoasei coalitii (denumire promovata in epoca de presa favorabila lui Cuza), hotarata sa-l inlature.

Complotistii au reusit sa-si realizeze planurile atragand de partea lor o fracțiune a armatei (colonelul C. Haralambie, maiorul D. Lecca s.a.), si l-au constrans pe domnitor sa abdice in noaptea de 10/22–11/23 februarie 1866. La aceasta a contribuit insusi Al. I. Cuza, care nu numai ca nu a luat masuri in privinta factorilor reactionari, ci, intr-un discurs, se arata dispus sa renunte la tron in favoarea unui principe strain precum prevedea una din dorintele divanelor ad-hoc din 1857 (fapt sustinut si de o scrisoare adresata unui diplomat strain).

Pe actul iscalit de Cuza scria:

Romania sub semnul modernizarii. De la Alexandru Ioan Cuza la Carol I (1859 – 1914) – Nicolae Isar

A fost instituita o locotenența domneasca alcatuita din Lascar Catargiu, Nicolae Golescu si colonelul Nicolae Haralambie din partea armatei. Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica; apoi Senatul și Comisia au proclamat ca domnitor pe Filip de Flandra, din casa domnitoare belgiana, dar acesta nu a acceptat coroana.Provizoratul locotenenței domnești a luat sfarsit abia dupa ce Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat sa devina principe al Romaniei, la 10 mai 1866. Proclamarea domnitorului Carol I si aprobarea Constitutiei din 1866 s-au facut printr-un plebiscit cu rezultate asemanatoare (peste 99% voturi pentru) cu cel din mai 1864.

Aceasta abdicare silita putea avea consecinte grave pentru Romania, pentru ca:

1. dupa inlaturarea lui Cuza, satele au fost inspaimantate ca reforma agrara nu va mai avea loc.
2.  la 3 aprilie 1866 la Iasi a avut loc o demonstrație (orchestrata de Rusia) a Miscarii Separatiste care a cerut anularea unirii Moldovei cu Tara Romaneasca si a promovat un candidat obscur la tronul Moldovei: Nunuta Roznovanu,
3.  Poarta Otomana a mobilizat armata la Dunare pentru a interveni in Romania, unirea fiind recunoscuta doar pe timpul domniei lui Cuza.

Restul vietii sale si-a petrecut-o in exil, locuind majoritatea timpului la Paris, Viena si Wiesbaden. A incercat sa revina in tara ca persoana privata, dar nu a reusit. Domnitorul Carol I a transmis cererile Consiliului de Ministri, care a refuzat sa acorde permis de intrare in țara.

A fost inmormantat initial la Biserica Domneasca de langa Palatul domnesc de la Ruginoasa, conform dorintei sale, iar dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iasi.

Sursa: ro.wikipedia.org

Articolul Monstruoasa Coaliție: În noaptea de 10-11 februarie 1866, complotiștii îl constrâng să abdice pe Al. I. Cuza apare prima dată în Glasul.info.

In noaptea de 21-22 iunie 1941, Armata Română a primit ordinul de a declanșa operațiunile militare pentru eliberarea Basarabiei și Bucovinei de Nord de sub ocupația ruseasca. Declarația antonesciană, „Ostași! Vă ordon: treceți Prutul!”, a fost (de facto) nu o declarație de război în sensul direct al cuvântului, fiind mai degrabă un apel către soldați, ci pe de altă parte o mișcare strategică ce urmărea surprinderea sovieticilor, astfel că eliberarea Basarabiei și Bucovinei a fost un succes militar, durând numai 3 săptămâni, cu puține pierderi omenești.

În această zi Ion Antonescu a emis  Ordinul către Armata Română, prin care cerea trecerea Prutului în vederea eliberării de sub ocupaţia sovietică a Basarabiei si Bucovinei de Nord.

ORDINUL DE ZI catre Armata al d-lui General Ion Antonescu, Conducatorul Statului Roman.

OSTASI,

V-am fagaduit din prima zi a noii Domnii si a luptei mele nationale, sa va duc la biruinta; sa sterg pata de dezonoare din cartea Neamului si umbra de umilire de pe fruntea si epoletii vostri.

Azi, a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor stramosesti si a bisericii, lupta pentru vetrele si altarele romanesti de totdeauna.

OSTASI,

Va ordon: treceti Prutul! Sdrobiti vrajmasii din rasarit si miazanoapte. Desrobiti din jugul rosu al bolsevismului pe fratii nostri cotropiti. Reimpliniti in trupul tarii glia strabuna a Basarabilor si codrii voevodali ai Bucovinei, ogoarele si plaiurile voastre.

OSTASI,

Plecati azi pe drumul biruintelor lui Stefan cel Mare ca sa cuprindeti cu jertfa voastra ceea ce au supus stramosii nostri cu lupta lor.

Inainte. Fiti mandri ca veacurile ne-au lasat aci straja dreptatii si zid de cetate crestina. Fiti vrednici de trecutul romanesc.

OSTASI,

Veti lupta cot la cot, suflet de suflet, langa cea mai puternica si glorioasa armata a lumii. Indrazniti sa va masurati vitejia si sa va dovediti mandria, camarazilor nostri. Ei lupta pe pamantul moldovean, pentru granitele noastre si pentru dreptatea lumii. Fiti vrednici de cinstea pe care v-au facut-o istoria, Armata Marelui Reich si neintrecutul ei comandant, Adolf Hitler.

OSTASI,

Inainte. Sa luptati pentru gloria Neamului. Sa muriti pentru vatra parintilor si a copiilor vostri. Sa cinstiti prin vitejia voastra amintirea lui Mihai Voda si a lui Stefan cel Mare, a martirilor si eroilor cazuti in pamantul vesniciei noastre cu gandul tinta la Dumnezeu.

Sa luptati pentru desrobirea fratilor nostri, a Basarabiei si Bucovinei, pentru cinstirea bisericilor, a vietii si a caminurilor batjocorite de pagani cotropitori.

Sa luptati pentru a ne razbuna umilirea si nedreptatea. V-o cere Neamul, Regele si Generalul Vostru.

OSTASI,

Izbanda va fi a noastra. La lupta. Cu Dumnezeu inainte!

Comandant de capetenie al Armatei:

GENERAL ANTONESCU
22 iunie 1941

Surse:

[1] cersipamantromanesc.wordpress.com

[2] ro.wikipedia.org

Articolul In noaptea de 21-22 iunie 1941, Armata Română a primit ordinul de a declanșa operațiunile militare pentru eliberarea Basarabiei și Bucovinei de Nord de sub ocupația ruseasca apare prima dată în Glasul.info.