19 Ianuarie 1849 – Pelaghia Roșu și amazoanele Ardealului, una dintre cele mai strălucite pagini de istorie a neamului românesc, ignorate pe nedrept de către istoricii din România. La data de 19 ianuarie 1849 în timpul apărării eroice a regiunii Munţilor Apuseni, moţii înfrîng o oaste a nemeşimii maghiare la Mărişel.

În această luptă se distinge ţăranca Palaghia Roşu (19/31 ianuarie). În Apuseni într-o zonă de o frumuseţe deosebită, se află şi localitatea Mărişel, vatră a românilor în care s-a născut şi trăit acea Ioanna d’Arc a românilor de la 1848-1849 – PELAGHIA ROŞU.

„Eroină română, născută în anul 1800 în Mărişel, în munţii Apuseni, a fost o ţărancă foarte inteligentă şi foarte însufleţită pentru cauza naţională, pentru care şi-a închinat viaţa cu devotament şi curaj. A luat parte la luptele sângeroase împotriva armatelor maghiare din 1849. Prima dată în fruntea a 80 de femei, toate călări, a luptat împreună cu glotaşii comandaţi de fiul ei, Indrei, la muntele „Grohot”.

Comanda supremă o avuse dânsa. Lupta s-a terminat prin înfrângerea honvezilor. A doua oară s-a alăturat la „Fântânele” la oastea Iancului, împotriva armatei maghiare şi s-a încheiat cu înfrângerea ei şi omorârea căpeteniei lor Vasvari. Moare la 10 iunie 1870”…… din Enciclopedia Română de C. Diaconovich, Tom III, 1904, pag. 847 La 9 octombrie 1850 guvernatorul Transilvaniei, generalul austriac Wolgemuth a recompensat-o pentru meritele avute în timpul revoluției pașoptiste cu suma de 100 florini.

În actul de recompensă s-au citat următoarele:

,,Pe temeiul preaînaltei împuterniciri dela 21 August 1850, ordonez, să se dea Pelaghiei Roșu, mama lui Indreiu Roșu din Mărișel, decorat cu crucea de aur pentru merite, suma de o sută florini, drept premiu pentru demonstrația săvârșită cu istețime în contra insurgenților, pentru eliberarea satului ei, punându-se în fruntea unei cete de femei,,.

Un bust la neînfricatei luptătoare românce Pelaghia Roșu se află în satul de moți Marna Nouă de lângă Carei.

Bustul dedicat lui Pelaghia Roșu, amplasat în Marna Nouă, jud Satu Mare

Preluare Buletin de Carei

In timpul celei de-a doua lupte de la Marisel, din 12 martie 1849, Pelaghia Rosu va comanda in lupta femeile din sat. Pentru ca nu erau suficienti combatanti din randul barbatilor din sat, care era atacat de armata maghiara, femeile din sat s-au mobilizat pentru a lua parte activa la lupta. Au ales-o comandant pe Pelaghia Rosu, iar la momentul oportun ele au declansat un atac calare asupra inamicului, care speriat de aceasta interventie, crezand ca e atacat de cavaleria motilor, a rupt lupta si s-a retras in debandada.

Armata revolutionara maghiara (una dintre cele mai bune din Europa in acea perioada) a incercat in mai multe randuri sa cucereasca localitatea. Infranta de doua ori, a pornit o a treia ofensiva, in 12 martie 1849, cu 1600 de oameni. Pentru ca aparatorii erau in inferioritate numerica, femeile din Marisel, conduse de Pelaghia Rosu, au recurs la o stratagema: imbracate barbateste, au aparut pe un munte in spatele ungurilor, cu flinte si buciume:

“(…) sosind la pozitiile menite pentru dansa, Pelaghia Rosu sufla in bucium, femeile calarete se ivira din toate laturile, inaltara un strigat mare si se pusera in miscare” spune Avram Iancu in celebrul sau Raport catre Franz Josef.Crezand ca sant atacati, ungurii s-au retras in dezordine, lasand 30 de morti. La trecerea precipitata a Somesului Rece, altii din 100 din ei s-au inecat. In timp ce mariselenii au avut numai trei insi de oblojit.”

Articolul 19 Ianuarie 1849 – Pelaghia Roșu și amazoanele Ardealului, una dintre cele mai strălucite pagini de istorie a neamului românesc apare prima dată în Glasul.info.

La data de 3 martie 1919, în zona satului Sighiștel din Comitatul Bihor, mai mulți etnici români au fost uciși de către subunități militare maghiare venite de la Băița.

Potrivit scrierilor lui Corneliu Mezea din anul 1933, primii patru români uciși au fost Sofron Baicu, Teodor Pele, Mocsin Zoica și Sandre Zoica.

În cartea sa intitulată “Calvarul Bihorului“ publicată în anul 1994 la Oradea, Stelian Vasilescu redă câteva citate din Corneliu Mezea referitoare la execuția etnicilor români:

“În Valea Lupului, pe drumul spre Sighiștel, ne spune Corneliu Mezea, “de cele două părți ale șoselei, alte două cruci, cu aceeași inscripție (ca și pe troița a trei martiri din Câmpanii de jos și Câmpanii de sus) îți arată locul de execuție și veșnică odihnă a lui Sofron Baicu și Teodor Pele, de o parte, iar peste drum, în dreapta, a lui Mocsin Zoica și Sandre Zoica””

Cercetătoarea Flamina Faur confirmă informațiile despre cei patru martiri și în plus vine și cu informații în completare: acești martiri români au fost uciși de către soldații unguri aflați sub comanda locotenentului Karacsonyi Eugen, cu sediul la Lunca.

“Jafurile se țineau lanț. Înarmați până în dinți, descindeau aproape zilnic prin satele românești, intrau prin ogrăzi, prin grajduri, prin casele oamenilor și luau tot ce găseau bun de întrebuințat sau păstrat.

Așa apăru într-o zi de luni de dimineață, la 3 martie 1919, în prima zi din postul mare, la capătul din jos al satului Sighiștel. O căruță a unui român di Băița, Ștefan a lui Simion, luat cu forța de cinci secui, veniți cu intențiunea să facă în ziua aceea perchezițiune în sat.

(…) Unul dintre ei coborând de pe șireglă, fiind beat, nu observă că șnurul de la focosul unui granat se agață de un cui și luă foc, omorându-l pe loc. Ceilalți, pentru moment nu-și deteră seama de ce se întâmplase și crezură că sunt atacați de săteni. Începură să alerge prin toate părțile, împușcând prin case și aruncând granate prin curțile oamenilor. Când terminară cartușele și granatele, unul din ei trecu la Băița unde le era detașamentul și ceru ajutor, spunând că au fost atacați de valahii răsculați.

La două ceasuri după amiază, un pluton de săcui și bolșevici, cu o grupă de mitraliere, sub conducerea lui Szanto din Băița, a sublocotenentului Ponsicki și maiorului Debreczi, veni spre Fânață, se opri deasupra satului, luându-l sub foc, apoi intrară cu asalt în sat, dând foc la tot ce nu putea fi jefuit și dus cu ei.

A doua zi au fost găsiți:

• Ștefan a lui Simion, din Băița, omorât de o schijă de granat.
• Ghergar Vasile, tot din Băița, împușcat
• Pașca Ilie a Ciontului, în vârstă de 60 de ani, omorât de gloanțe de mitralieră, lângă gospodăria-i prefăcută scrum
• Tuduc Costan a Licuții, de 73 de ani, împușcat și ars cu casă cu tot
• Boldor Vasile a Anei, ars de viu cu casă cu tot
• Boldor Măriuca, arsă de vie
• Roman Măriuca, arsă, i s-a găsit numai cenușa și câteva oase
• Haneș Ileana, de 60 de ani, împunsă cu baioneta și arsă
• Pașca Anisie a lui Costi, împunsă cu baioneta și arsă,
• Pașca Mărie, voind să se refugieze, a fost împușcată în piept și trăiește”

Cenușa și rămășițele celor arși, a doua zi după masacru au fost adunate într-un coșciug, duse și înmormântate în cimitirul din Câmpani, căruia îi aparține și Sighiștelul”, scria Corneliu Mezea

Articolul 3 Martie 1919 – Pagini de istorie ascunsă: Masacrul de la Sighiștel apare prima dată în Glasul.info.