La 13 decembrie 1659, Mănăstirea Galata din apropierea Iașilor a fost scena unui episod tragic din istoria Moldovei. După înfrângerea oștirii domnitorului Constantin Șerban Basarab, forțele tătărești au atacat și ocupat mănăstirea, important punct strategic și reședință domnească fortificată.

În noiembrie 1659, Constantin Șerban își stabilise tabăra la Galata, întărind poziția prin săparea unui șanț de apărare deasupra pârâului Nicolina, folosindu-i pe darabani și pe seimeni. La apropierea oștilor tătare, trupele domnești au ieșit din incinta mănăstirii și au înaintat în câmp deschis, la Broșteni, unde au fost însă înfrânte. Domnitorul s-a retras spre Vaslui, lăsând carele și proviziile „la mănăstirea lui Pătru-vodă, la Galata de Sus”.

Rămași fără sprijin, ultimii apărători ai mănăstirii au fost capturați, iar cronicile consemnează un gest de o cruzime extremă: aceștia au fost aruncați din turnul clopotniței de către tătari. Mănăstirea a fost astfel ocupată și devastată, rămânând în grija lui Petru-vodă.

În același an, 1659, Poarta Otomană l-a numit domn al Moldovei pe Ștefăniță, fiul lui Vasile Lupu, după cinci ani de captivitate. Deși slăbit fizic de detenție, tânărul domn, în vârstă de doar 18 ani, s-a dovedit lucid și hotărât în fața unor vremuri cumplite.

Domnia sa a coincis cu o succesiune de nenorociri: conflicte armate provocate de pretendenți sprijiniți de turci și tătari, ciumă și o foamete devastatoare. Calamitățile au atins asemenea proporții încât populația ajunsese să se hrănească din coajă de copac și papură măcinată, fapt care i-a adus domnitorului porecla rămasă în istorie, Papură Vodă.

În ciuda acestor condiții, Ștefăniță Vodă a încercat refacerea țării, a întărit relațiile cu Țara Românească, a stimulat comerțul și a redus birurile pentru țărani. Politica sa a atras însă ostilitatea boierimii, iar după numai doi ani de domnie a fost ucis prin uneltire.

Sfârșitul său a venit la Tighina, unde se deplasase pentru a sprijini lucrările de fortificare ale turcilor și tătarilor împotriva cazacilor, în contextul tensiunilor regionale.

13 decembrie 1659 – Galata, martiriul unei vetre românești

Istoria neamului românesc nu este doar o succesiune de domnii și tratate, ci și o carte de jertfe. Unele dintre ele, deși mai puțin cunoscute, ard cu o flacără aparte în conștiința națională. Un astfel de moment este ziua de 13 decembrie 1659, când Mănăstirea Galata din Iași a fost ocupată de tătari, iar ultimii săi apărători au fost aruncați din turnul clopotniței, un gest de o cruzime care a transformat zidurile sfinte în martori ai martiriului românesc.

Ridicată ca reședință domnească fortificată și ca loc de rugăciune, Galata nu era doar o mănăstire, ci un simbol al autorității Moldovei și al legăturii dintre puterea pământească și credința strămoșească. În toamna anului 1659, în vremuri de mari frământări politice și militare, domnitorul Constantin Șerban Basarab își așezase aici tabăra, întărind poziția de apărare în fața amenințărilor ce se apropiau de capitala Moldovei.

Când oștile tătare au năvălit, lupta s-a dat cu disperare. După înfrângerea trupelor domnești în câmp deschis, la Broșteni, mănăstirea a rămas aproape singură în fața năvălitorilor. Cei care au rămas să o apere, oșteni, slujitori și, probabil, oameni simpli, au ales să nu fugă. Au rămas pe poziții, apărând nu doar ziduri de piatră, ci demnitatea unei țări.

Cronicile consemnează sfârșitul lor cutremurător: capturați de tătari, ultimii apărători ai Galatei au fost aruncați din clopotniță, sub privirile unei Moldove îngrozite. A fost mai mult decât un act de violență, a fost o încercare de a zdrobi spiritul unui popor. Dar, ca de atâtea ori în istorie, jertfa nu a slăbit neamul românesc, ci l-a întărit.

Galata a căzut atunci, dar nu s-a predat în istorie. Din sângele celor uciși s-a născut o lecție dureroasă și limpede: Moldova a supraviețuit prin sacrificiu. În aceleași vremuri grele, sub domnia tânărului Ștefăniță Vodă, numit de popor Papură Vodă din cauza foametei cumplite, țara a fost lovită de războaie, ciumă și lipsuri fără seamăn. Și totuși, românii au rămas în picioare.

Astăzi, când privim Mănăstirea Galata, nu vedem doar un monument istoric. Vedem o cruce a rezistenței, o mărturie a faptului că acest pământ a fost apărat nu doar cu sabia, ci și cu viața. Ziua de 13 decembrie 1659 nu este doar o filă de cronicar, ci o chemare la memorie și respect.

A ne aminti de Galata înseamnă a ne aminti cine suntem: un popor încercat, dar neînvins; rănit, dar demn; lovit de istorie, dar mereu ridicat prin jertfa fiilor săi.

Articolul 13 decembrie 1659 – Mănăstirea Galata din Iași a fost ocupată de tătari, care i-au aruncat din clopotniță pe ultimii apărători apare prima dată în Glasul.info.

Ştefăniţă-Lupu zis si Papură vodă

 În folclor, ”Ţara lui Papură Vodă” înseamnă o ţară fără stăpân, unde legile nu mai există sau sunt încălcate. Din păcate, starea actuală a ţării face ca această veche expresie să fie iar de actualitate.

Dar cine să fi fost Papură Vodă? Se pare că au fost… doi cu aceeaşi poreclă.

Cel mai vechi e Ştefăniţă Lupu, domnitor al Moldovei între 1 decembrie 1659 şi 29 septembrie 1661.

Domnia i-a fost tulburată de pretendenţii la tron aduşi de turci şi de tătari, după care au urmat o ciumă şi o foamete cumplită.

“Papură-Vodă” a existat cu adevarat

În ”Letopiseţul Ţării Moldovei”, Miron Costin scrie:

”Înţelegând Ştefăniţă Vodă că treace Constantin Vodă Nistrul la Soroca, au ieşit la Colceani cu oastea sa ş-au pus tabăra acolea, însă oastea era pre puţină, că ţara într-aceia foamete era într-aceala anu, cât mânca oamenii papură uscată în loc de pâine, măcinând-o uscată. Şi de pe aceaia foamete porecliia şi pre Ştefăniţă Vodă, de-i dzicea Papură Vodă”.

Apoi, pe vremea când Imperiul Habsburgic stăpânea Oltenia, boierii l-au convins pe un fost haiduc, ce fusese şi pandur în slujba austriecilor, pe nume Neagu Papură, să conducă o poteră pentru a mai potoli atacurile haiducilor şi hoţilor.

Provenit el însuşi dintre haiduci, Neagu Papură a închis ochii, lăsându-i să jefuiască în continuare.

La câteva luni a fost înlocuit de boieri şi a luat iar drumul codrului, după ce a întărit zicala ”Ţara lui Papură Vodă”, pornită din Moldova.

 “Voinic fecior are Vasile-bei !…

Şi aşea, fără zăbavă, au ieşitu la

Domnie Ştefăniţă-vodă…” ¹

Pe parcursul istoriei, Ţara Moldovei, a avut domnii importante şi voievozi glorioşi, dar şi domnitori cărora, destinul şi conjunctura nu le-au oferit şansa de a se manifesta din plin.

Din rândurile acestora face parte şi Ştefăniţă Lupu, a carui scurta domnie in Moldova (noiembrie 1659 – ianuarie 1661; februarie-septembrie 1661), merita atentia posteritatii.

Ștefăniță Lupu s-a născut în 1641. Era fiul domnitorului Moldovei Vasile Lupu și a Ecaterinei Doamna.

“…s-a născut domnului nostru prea doritul fiul al lui, Io Ștefan voievod, dă-i mulți ani și viață lungă, Doamne.”

Aceste rânduri le însemna pe ceaslov un diac la data de 14 iunie 1641.

Filele galbene căpătau astfel viață, subliniind încă o dată bucuria lui Vasile Lupu de a avea un băiat, după ce în urmă cu un an ii răposase celălalt fiu, Ion.

Ștefan Vodă nu știm când s-a născut, probabil pe 26 ianuarie, dar nu mai târziu de 1 aprilie.

În acea zi de primăvară, numele fiului lui Vasile Lupu și al domanei Ecaterina, cea de-a doua soție a domnitorului avea să fie menționat sub formula “Io, Ștefan voievod” într-un act al divanului domnesc.

Domnitorul dorea să sublinieze că el era urmașul său la tron. În alegerea numelui este posibil ca ilustrul Ștefan al III-lea, adică cel Mare să fi servit drept inspirație.

Coconul domnesc avea să fie răsfățatul părinților, surorilor și doicelor. Era alintat Ștefăniță.

Curtenii lingușitori i se închinau și căutau să-i facă plăcerile. Probabil că nu ezitau să îl lase să îi încalece ca pe cai și să se plimbe cu el în spinare.

Bucuria lui Vasile Lupu nu va dura mult. La Iași sosește ceaușul Porții (funcţionar inferior la turci, care îndeplinea funcţia de uşier, de curier sau de aprod.De aici provine și numele de Ceaușescu),  care anunță că trebuie să-l ducă pe cocon la Constantinopol drept ostatec.

Cu pungi grase de galbeni, domnitorul amână mai mulți ani acest lucru.

În toamna lui 1653 doamna Ecaterina și Ștefăniță cad însă în mâinile pretendentului la tron, Gheroghe Ștefan.

Sfetnicii uzurpatorului îi spun ca măcar vârful nasului să îi fie retezat lui Ștefăniță astfel încât copilul să nu mai cuteze vreodată la domnie, dar Gheorghe Ștefan, se pare că a zis om muri noi până va ieși unul ca acesta domn.

La numai 12 ani a fost întemnițat în fortăreața de la Buciulești-Bistrița, împreună cu mama și sora sa Ruxandra, după ce logofătul Gheorghe Ștefan l-a detronat pe tatăl său.

Într-un final captivii ajung la Constantinopol. De la vârsta de 12 până la 17 ani Ștefăniță a stat acolo.

Hrana proastă l-a făcut firav și plăpând. Își petrecea timpul în prejma domiciliului forțat, aproape de Serai. S-a făcut cunoscut printre funcționarii otomani.

Marele vizir ar fi spus “fecior voinic are Vasile beiul” (bei= administrator otoman), bineînțeles cu o notă de ironie.

La 1659 tronul Moldovei devine vacant. Vasile Lupu, care între timp ajunsese în închisoarea Edi Kule, trimite marelui vizir 300 de pungi pline cu reali(monede spaniole), blănuri scumpe și nenumărate giuvaiere. Astfel, în noiembrie 1659 Ștefăniță capătă steagul domniei.

Deși proaspătul conducător avea 18 ani, solul venețian de la Constantinopol, nu îi dădea mai mult de 15. Vasile Lupu rămânea închis drept garanție.

Doamna Ecaterina

Împreună cu 1000 de arnăuți și cu promisiunea ajutorului tătăresc pleacă la Iași. Constantin Șerban, domnul aflat pe tron se retrage deși inițial dorise să îi țină piept.

Ștefăniță, avându-se bine cu tătarii a pus vorbă la căpetenia Gazi Ghirai, astfel încât doi nobili ardeleni căzuți în robie, Apafy și Beldi, sunt eliberați și escortați acasă de o oștire moldoveană.

La întoarcere, soldații sunt atacați de secui, dar asta nu a însemnat tensionarea relațiilor cu Transilvania. Pe tot parcursul domniei se constată o întărire a relației cu ardelenii.

Arnăuți

În țară situația era dezastruoasă datorită jafurilor armatelor străine. Oamenii își părăsiseră gospodăriile și se ascundeau în munți. Cotropitorii dacă nu găseau nimic de furat, luau robi. Boierii Toma Cantacuzino, Ion Prăjescu și Ilie Șeptilici erau prizonieri la pașa de Silistra.

Cu multe pungi de aur Ștefăniță îi eliberează. Situația se înrăutățește însă printr-o secetă severă. Foametea era cumplită. Locuitorii mâncau pâine de rânsă (coajă de copac) și de (făină de) papură .

Era în primul an al domniei, iar oamenii au început să îl numească Papură Vodă. Foametea era atât de teribilă încât “mamele își vindeau copiii, însă i-au vândut de mare nevoie că-mi murea de foame, când cu foametea cea care, când au fost mierța (unitate de măsură pentru cereale) de pâine un galben, în zilele lui Ștefan Vodă”.

In anul 1660, fusese o mare foamete provocată de prădăciunile tătarilor şi de o mare invazie de lăcuste, când oamenii, nemaiavând hrană, mâncau papură:

“ţara într-aceia foamete era într-acela anu -1600- cât mâncau oamenii papură uscată în loc de pâine, măcinând-o uscată. Şi de aceia foamete porecliia şi pre Ştefăniţă vodă, de-i dziceau Papură vodă.“

Nu se mai strângeau biruri, neavând de unde, iar toate bucatele se scumpiseră și erau greu de găsit. Atunci o mare parte din boieri au cumpărat moșii uriașe pe prețuri de nimic.

Nu Papură Vodă era vinovat de sitația țării, el abia venise la domnie.

La scurt timp, fie după mintea lui, fie a lui Vasile voda care se afla la Constantinopol, ori cea a boierilor Cantacuzinești, domnitorul a început să pună ordine în țară.

Mai întâi a poftit pe toți cei bejeniți (persoane care își părăseau vremelnic casa, ținutul sau țara din cauza invaziilor, a persecuțiilor sau a asupririi) să se întoarcă la casele lor, nemaiavând a se teme de ceva.

În locurile rămase totuși pustii a chemat străini ca să fie repopulate satele și pământul să fie lucrat, fiind scutiți de dări trei ani. I-a lăsat pe boieri să ia pământ la prețuri de nimic în speranța că aceștia îl vor lucra cu cine or ști.

Dușmanii familiei sale au fost tolerați, iar boierii ce fuseseră de partea lui Gheorghe Ștefan sunt primiți în Divan.

Doar boierul Vasile Gealăul și-a pierdut capul și asta pentru că va trece în 1661 de partea rivalului Constantin Șerban.

Ștefăniță a avut însă și el păcate. Cronicarul Radu Popescu ne spune că de mic fusese învățat să se poarte urât cu ai săi curteni, “încât niciun domn nu s-a mai purtat astfel”.

De exemplu, când ieșea la plimbări “punea pă boiari pă caii lui cei turcești și ieșind la câmpu le lua frâiele și le da câmpia”

Tot astfel “era un heleșteu mare, cât l-am pomenit și noi, și pă heleșteu foișor domnescu, lângă casele domnești. Dă acolo pă mulți boiari îi arunca în heleșteu și râdea scoțându-i din apă îi îmbrăca în haine domnești”.

Pare mai curând o joacă de copil, care, speriat ca nu cumva să se fi supărat bărboșii curteni, îi încărca cu daruri.

La sfârșitul anului 1660, Vasile Lupu este slobozit, dar moare anul următor. Este adus cu mare pompă la Iași și îngropat la ctitoria lui de la Trei Ierarhi. Anul 1661 avea să fie unul tulbure pentru Ștefăniță “Papură” Vodă.

Constantin Șerban, vine cu o armată de cazaci și este hotărât să își reia tronul. Vodă trece de îndată Prutul și își stabilește tabăra la Coiceni, de unde i-a trimis în calea năvălitorilor pe boierii Gheorghe Catargiu, Grigore Hăbășescu și Mihalcea Hâncul în fruntea a 200 de oșteni, care erau cam toată oastea domnească.

Cazacii îi risipesc ușor pe puținii oșteni domnești, după care au coborât pe valea Prutului cu gândul să îl învăluie pe Vodă.

Domnitorul aștepta ajutor tătăresc, dar un căpitan din slujba sa, Voicehovski, aflând de gândurile cazacilor i-a dat de știre. A ocolit capitala și s-a oprit la Tomești, pe apa Bahluiului.

Încrezător în izbândă, Constantin Șerban a intrat în Iași, a luat domnia și l-a trimis pe boierul Duroc cu 500 de oșteni să îl prindă pe Ștefăniță.

Așa a trecut luna ianuarie. La începutul lui februarie Papură Vodă primește ajutor turco-tătar și pleacă la Iași să își recapete tronul.

Cazacii au fost cât pe ce să îl dea pe Șerban pe mâna adversarului, doar lefurile mari promise făcându-i să nu-l trădeze.

Cetatea Tighina

Astfel, la sfârșitul lui februarie, Ștefăniță era din nou domn. Trimite rugăminte papei spre a permite venirea lui Gabriel Thomassy, un călugăr franciscan bulgar ce locuia în Târgoviște ca episcop catolic al Moldovei.

Papa a fost bucuros și l-a îndemnat pe domn să treacă la credința lui. Ștefăniță Vodă nu s-a prea omorât cu cele sfinte, dar a închinat unele mănăstiri la muntele Athos, ca să nu supere clerul local.

Primăvara și vara lui 1661 au fost mult mai îmbelșugate față de anul precedent. Dacă belșugul ar fi continuat, porecla ar fi fost chiar dată uitării.

În septembrie însă, când se aștepta mai puțin, un ceauș de la Poată îi aduce porunca să plece alături de pașa de Silistra la Nipru, unde împreună aveau să îl ajute pe hanul tătarilor să întărească o cetate.

Papură Vodă se conformează. Face un popas la Luteni, pe apa Bâlcului, nu departe de Tighina.

Se îmbolnăvește și pe 29 septembrie 1661 moare împreună cu boierul Dumitrașcu Drăguțescu. Poate din această pricină solul venețian din Viena, Giovani Sagredo, spunea că ar fi murit de febră tifoidă.

Alții spun că ar fi fost vorba de ciumă ori după cum zice Radu Popescu că “l-au otrăvit boiarii”, dar după cum spune același cronicar “ori de una ori de alta el tot a murit”.

 “Zicu unii că pentru vrăjmăşia lui şi supărarea ce făcea boierilor (o “supărare” pricinuise spătarului Nicolae Milescu, căruia i-a tăiat nasul fiindcă se alăturase rivalului său, Gheorghe Ştefan) atunci la Tighina, la Bender, când s-a îmbolnăvit, să fi murit de otravă.”

*****

surse:

[1] Aurel Neculai, Istorii regăsite , Ed. Andrew, Focşani, 2009; Revista “Cohorta”; Wikipedia.ro; Pompiliu Tudoran, Domnii trecătoare, domnitori uitați, editura Facla, Timișoara, 1983; http://istoriamilitara.org/; istorie-pe-scurt.ro/

[2] cersipamantromanesc.wordpress.com

[sg_popup id=”5″ event=”onload”][/sg_popup]

Articolul “Papură-Vodă” a existat cu adevarat apare prima dată în Glasul.info.