Istoria românilor din Munții Apuseni este o istorie a rezistenței, a curajului și a jertfei pentru ființa națională. Ziua de 19 ianuarie 1849 se înscrie între acele momente de vârf în care voința unui popor, pus în fața pieirii, a biruit prin inteligență, solidaritate și credință. La Mărișel, în inima Țării Moților, oastea nemeșimii maghiare a fost înfrântă, iar în fruntea acestui act de eroism s-a aflat o femeie: Pelaghia Roșu, una dintre cele mai luminoase figuri ale Revoluției de la 1848–1849.

Născută în anul 1800, la Mărișel, Pelaghia Roșu nu a fost doar o simplă țărancă, ci un simbol al conștiinței naționale trezite. În vremuri în care românii din Transilvania erau tratați ca o populație tolerată, lipsită de drepturi politice și sociale, Pelaghia Roșu a ales să nu îngenuncheze. A ales lupta. A ales să-și pună viața în slujba neamului.

La începutul anului 1849, Munții Apuseni deveniseră un bastion al rezistenței românești conduse de Avram Iancu. Trupele revoluționare maghiare, bine organizate și numeroase, au încercat în repetate rânduri să supună satele moțești. La Mărișel, însă, au întâlnit nu doar arme, ci și o strategie genială, izvorâtă din mintea și curajul unei femei.

În prima confruntare majoră, Pelaghia Roșu a apărut în fruntea a 80 de femei călare, luptând alături de glotașii comandați de fiul său, Indrei. Comanda supremă a aparținut ei. Lupta s-a încheiat cu înfrângerea honvezilor, demonstrând că românii nu pot fi zdrobiți nici măcar atunci când par numeric inferiori.

Momentul de maximă strălucire al Pelaghiei Roșu avea să vină însă în 12 martie 1849, în a doua mare luptă de la Mărișel. Atacată de o armată maghiară de aproximativ 1.600 de oameni, una dintre cele mai redutabile forțe militare ale epocii, localitatea părea sortită pieirii. Bărbații erau prea puțini. Atunci, femeile satului au făcut pasul istoric.

Conduse de Pelaghia Roșu, îmbrăcate bărbătește, înarmate cu flinte și buciume, ele au pus în aplicare o stratagemă care a intrat în legendă. Apărând pe culmi, în spatele trupelor maghiare, sunând din buciume și năvălind călare din toate părțile, au creat impresia unui atac masiv al cavaleriei moților. Panica s-a instalat rapid în rândul inamicului. Trupele maghiare s-au retras în debandadă, lăsând în urmă morți și răniți, mulți pierzându-și viața în apele Someșului Rece.

Avram Iancu însuși consemna acest episod în raportul său către împăratul Franz Josef, recunoscând rolul decisiv al Pelaghiei Roșu. Fapta ei nu a fost una izolată, ci expresia unui adevăr profund: în lupta pentru libertatea națională, întregul popor român,bărbați și femei deopotrivă, a stat sub aceeași flamură.

Recunoașterea oficială a venit în 9 octombrie 1850, când guvernatorul Transilvaniei, generalul austriac Wolgemuth, i-a acordat suma de 100 de florini, ca premiu pentru „demonstrația săvârșită cu istețime în contra insurgenților”, fapt rar pentru o femeie de condiție țărănească în secolul al XIX-lea.

Pelaghia Roșu s-a stins din viață la 10 iunie 1870, dar exemplul ei nu a murit. Astăzi, un bust al neînfricatei luptătoare se află în satul de moți Marna Nouă, lângă Carei, mărturie că jertfa ei nu a fost uitată.

Pelaghia Roșu rămâne Ioana d’Arc a românilor din Apuseni, dovada vie că patriotismul nu ține de rang, avere sau gen, ci de caracter. În ziua de 19 ianuarie 1849, la Mărișel, nu doar o oaste a fost înfrântă, ci o idee periculoasă: aceea că românii pot fi subjugați fără luptă. În fața buciumului Pelaghiei Roșu, frica și nedreptatea au fost silite să se retragă.

Articolul 19 ianuarie 1849 – Pelaghia Roșu și demnitatea înarmată a neamului românesc apare prima dată în Glasul.info.

19 Ianuarie 1849 – Pelaghia Roșu și amazoanele Ardealului, una dintre cele mai strălucite pagini de istorie a neamului românesc, ignorate pe nedrept de către istoricii din România. La data de 19 ianuarie 1849 în timpul apărării eroice a regiunii Munţilor Apuseni, moţii înfrîng o oaste a nemeşimii maghiare la Mărişel.

În această luptă se distinge ţăranca Palaghia Roşu (19/31 ianuarie). În Apuseni într-o zonă de o frumuseţe deosebită, se află şi localitatea Mărişel, vatră a românilor în care s-a născut şi trăit acea Ioanna d’Arc a românilor de la 1848-1849 – PELAGHIA ROŞU.

„Eroină română, născută în anul 1800 în Mărişel, în munţii Apuseni, a fost o ţărancă foarte inteligentă şi foarte însufleţită pentru cauza naţională, pentru care şi-a închinat viaţa cu devotament şi curaj. A luat parte la luptele sângeroase împotriva armatelor maghiare din 1849. Prima dată în fruntea a 80 de femei, toate călări, a luptat împreună cu glotaşii comandaţi de fiul ei, Indrei, la muntele „Grohot”.

Comanda supremă o avuse dânsa. Lupta s-a terminat prin înfrângerea honvezilor. A doua oară s-a alăturat la „Fântânele” la oastea Iancului, împotriva armatei maghiare şi s-a încheiat cu înfrângerea ei şi omorârea căpeteniei lor Vasvari. Moare la 10 iunie 1870”…… din Enciclopedia Română de C. Diaconovich, Tom III, 1904, pag. 847 La 9 octombrie 1850 guvernatorul Transilvaniei, generalul austriac Wolgemuth a recompensat-o pentru meritele avute în timpul revoluției pașoptiste cu suma de 100 florini.

În actul de recompensă s-au citat următoarele:

,,Pe temeiul preaînaltei împuterniciri dela 21 August 1850, ordonez, să se dea Pelaghiei Roșu, mama lui Indreiu Roșu din Mărișel, decorat cu crucea de aur pentru merite, suma de o sută florini, drept premiu pentru demonstrația săvârșită cu istețime în contra insurgenților, pentru eliberarea satului ei, punându-se în fruntea unei cete de femei,,.

Un bust la neînfricatei luptătoare românce Pelaghia Roșu se află în satul de moți Marna Nouă de lângă Carei.

Bustul dedicat lui Pelaghia Roșu, amplasat în Marna Nouă, jud Satu Mare

Preluare Buletin de Carei

In timpul celei de-a doua lupte de la Marisel, din 12 martie 1849, Pelaghia Rosu va comanda in lupta femeile din sat. Pentru ca nu erau suficienti combatanti din randul barbatilor din sat, care era atacat de armata maghiara, femeile din sat s-au mobilizat pentru a lua parte activa la lupta. Au ales-o comandant pe Pelaghia Rosu, iar la momentul oportun ele au declansat un atac calare asupra inamicului, care speriat de aceasta interventie, crezand ca e atacat de cavaleria motilor, a rupt lupta si s-a retras in debandada.

Armata revolutionara maghiara (una dintre cele mai bune din Europa in acea perioada) a incercat in mai multe randuri sa cucereasca localitatea. Infranta de doua ori, a pornit o a treia ofensiva, in 12 martie 1849, cu 1600 de oameni. Pentru ca aparatorii erau in inferioritate numerica, femeile din Marisel, conduse de Pelaghia Rosu, au recurs la o stratagema: imbracate barbateste, au aparut pe un munte in spatele ungurilor, cu flinte si buciume:

“(…) sosind la pozitiile menite pentru dansa, Pelaghia Rosu sufla in bucium, femeile calarete se ivira din toate laturile, inaltara un strigat mare si se pusera in miscare” spune Avram Iancu in celebrul sau Raport catre Franz Josef.Crezand ca sant atacati, ungurii s-au retras in dezordine, lasand 30 de morti. La trecerea precipitata a Somesului Rece, altii din 100 din ei s-au inecat. In timp ce mariselenii au avut numai trei insi de oblojit.”

Articolul 19 Ianuarie 1849 – Pelaghia Roșu și amazoanele Ardealului, una dintre cele mai strălucite pagini de istorie a neamului românesc apare prima dată în Glasul.info.

Pelaghia Roşu, cunoscută şi sub numele de dăscăliţa, a trăit între anii 1800-1870,a fost învăţătoare. A fost şi luptătoare paşoptistă în timpul revoluţiei de la 1848-1849 din Transilvania,alaturi de Avram  Iancu.

„Eroină română, născută în anul 1800 în Mărişel, în munţii Apuseni, a fost o ţărancă foarte inteligentă şi foarte însufleţită pentru cauza naţională, pentru care şi-a închinat viaţa cu devotament şi curaj.

A luat parte la luptele sângeroase împotriva armatelor maghiare din 1849. Prima dată în fruntea a 80 de femei, toate călări, a luptat împreună cu glotaşii comandaţi de fiul ei, Indrei, la muntele „Grohot”. Comanda supremă o avuse dânsa. Lupta s-a terminat prin înfrângerea honvezilor.

A doua oară s-a alăturat la „Fântânele” la oastea Iancului, împotriva armatei maghiare şi s-a încheiat cu înfrângerea ei şi omorârea căpeteniei lor Vasvari. Moare la 10 iunie 1870”, scrie Buletin de Carei

La 10 iulie 1870 Pelaghia Roșu a trecut în lumea drepților, fiind înmormântată în cimitirul satului Mărișel.

“Comisia Femeilor Române din Abrud a decis să înlocuiască crucea de lemn de la mormântul Pelaghiei Roșu cu o troiță de piatră. Într-o noapte din anul 1900, pe ascuns, pentru a scăpa de eventuala intervenție nedorită a autorităților de atunci, la mormântul eroinei a fost amplasată noua troiță din piatră.” (Șandor, Teodor – Mărișel și Fântânele, istorie vie, Făclia, ziar independent de Cluj,)

Articolul La 10 iulie 1870 Pelaghia Roșu a trecut în lumea drepților, fiind înmormântată în cimitirul satului Mărișel apare prima dată în Glasul.info.