Încerc să-mi imaginez cum ar fi dacă mi-aș stabili reședința în India, și pentru că nu sunt un credincios hindus, aș cere ca școlile publice să nu mai predea Rig-Veda. Aș deveni ținta celui mai unanim oprobiu. Ar echivala cu a cere ca poporul indian să-și separe copiii de un izvor bogat de legende și istorie și, deși inevitabil marcată de păcatele și nebunia umană, de o cale nobilă de a înțelege ce înseamnă să fi om; de izvoarele unei culturi mai vechi de două mii de ani ; de templele, de cântecele și de tradițiile ei ; de însăși subtila frumusețe a limbii ei, în măsura în care aceasta s-a îmbibat și s-a hrănit din aceste surse. Ar fi ca și cum aș bate cu pumnul în masă și aș răcni, roșu la față : „Nu trebuie să mai existe o Indie sau un popor indian!”

Căci oamenii nu sunt uniți de granițe geopolitice, de mașinăria politică sau de drepturi constituționale. Ei pot fi uniți doar prin ceea ce transcende timpul, locul și interesele lor economice sau politice.

Acțiunea politică îi învață pe oameni să strige unii la alții. Dintotdeauna a fost așa, încă din vremurile gălăgioase ale adunărilor ateniene și a urii înflăcărate care l-a exilat pe Temistocle și l-a condamnat la moarte pe Socrate. Acesta este un lucru obișnuit pentru oameni. Nu necesită nici un fel de explicație. Nu-l pun pe seama politicii. Se întâmpla la fel și la curțile regilor germanici păgâni, și în apele adesea înșelătoare ale jocurilor de putere din Althing-ul islandez.

Cultura este cea care le oferă oamenilor șansa de a învăța să vorbească unii cu alții despre cele mai importante lucruri din viață, și oamenii vorbesc, nu numai peste gardul din curte, ci și de dincolo de sute de ani și mii de kilometri.

Când juriștii americani au decis că textele sacre ale credințelor iudeo-creștine trebuie tratate ca anatemă în școlile noastre, a fost ca și cum ar fi declarat că nu trebuie să existe un popor american și că populația americană – pentru că o populație este un colectiv, un țarc pentru oi sau pentru alte creaturi lipsite de cultură, și nu o unitate — trebuie să fie ruptă de conversația cu culturile care i-au format pe ei și limba lor, de la Israelul antic la lumea greacă și romană a Sfântului Pavel și a Bisericii timpurii, de veacurile marilor catedrale și ale primelor universități, de Giotto și Rafael și Caravaggio care au pictat în Italia, de Chaucer și Shakespeare și Milton care au scris în Anglia, de Pascal și Dr. Johnson, de Cervantes și Manzoni, de Thomas More și John Henry Newman; chiar și de înțelegerea deplină a autohtonilor lor Hawthorne și Melville. A fost ca și cum ar fi spus că însuși actul de a fi un popor este neconstituțional.

Desigur, doar cei mai răuvoitori pe de o parte, și cei mai perspicace pe de altă parte, au putut vedea lucrurile în acest fel. Presupun că majoratitatea oamenilor au crezut că, de bine, de rău, școlile vor continua să facă lucrurile aproape la fel ca înainte, și că bisericile, încă pline și căutând să se extindă, vor continua să își exercite imensa lor influență asupra felului în care oamenii privesc lumea. Dar lucrurile nu s-au întâmplat așa. A fost o excizie violentă și artificială a dimensiunii închinării din limbajul comun: a evlaviei în fața dumnezeiescului, a vinovăției și a pocăinței, a bucuriei care strălucește prin cea mai adâncă durere, chiar și a iubirii care își pleacă capul în semn de iertare a vrăjmașului. În termeni spirituali și culturali, a fost ca și cum America și-ar fi îndobitocit limbajul, așa cum au făcut editorii de manuale școlare cu seria „Dick și Jane”, rezultând, într-o scurtă perioadă de timp, într-o națiune de analfabeți și semi-literați asfixiați de școli.

A fost ca și cum cineva ar fi împlântat un cuțit în sufletul neamului și ar fi săvârșit o lobotomie spirituală, pentru ca oamenii să nu mai aibă cuvintele cu care să vorbească unii cu alții despre slavă; pentru ca americanii, dacă s-ar întâmpla să-l întâlnească pe Ahab în furia lui, cu pumul ridicat împotriva Dumnezeului care i-a vorbit lui Iov din mijlocul furtunii, să fie, în cel mai bun caz, asemeni acelor turiști bonomi care se holbează la vitraliile de la Notre-Dame din Paris, și care exclamă: „Măi să fie, ce mari sunt, care-i treaba cu ele?”, în timp ce trag ocheade spre ușă, pentru că simt instinctiv că ar trebui să simtă și să înțeleagă ceva, dar nu sunt capabili de niciunul dintre aceste două lucruri.

Din nou, nu doresc să sugerez că prejudiciul s-a limitat la lipsa noastră de familiaritate cu obiectivele de pe o broșură de turism. Ceea ce vreau să spun este că am încetat să fim un popor : nu mai avem o limbă culturală. Nu e vorba numai de faptul că nu mai putem să ne luăm la întrecere cu Melville. Nu mai putem concepe de ce am avea nevoie pentru a face acest lucru. Nu mai concepem de ce ar vrea cineva să facă acest lucru. Triburile germanice păgâne nu aveau scriere, dar aveau povești, iar unele dintre aceste povești păstrau, în formă poetică, amintiri despre evenimente care avuseseră loc cu sute de ani înainte. Romanii prețuiau legendele fondatorilor lor cu mult înainte ca vreun istoric să le fi consemnat vreodată în limba latină; și, de fapt, multe dintre formulele lor religioase conțin cuvinte care au ieșit din uzul comun cu mult înainte chiar de a fi consemnate. Imaginați-vă că i-ați fi spus unui roman: „Nu trebuie să-i învățați pe acești tineri miturile religioase ale strămoșilor lor”. Răspunsul ar fi fost inechivoc: „Cine ești tu să le poruncești romanilor să nu mai fie romani?”

Încă nu am vorbit despre cel mai grav dintre prejudiciile făcute. Acesta mi-a devenit clar recent, în timp ce adnotam noua mea traducere din Confesiunile lui Augustin (care urmează să apară la Tan Books). Augustin a fost profesor de retorică și om de litere, dar când a devenit creștin, a devenit ceea ce lumea nu văzuse niciodată înainte, nu prin puterea lui, ci prin influența formativă, limba bogată și atotcuprinzătoare a Scripturii. Nu a existat nimic asemănător cu Confesiunile și simt că această unicitate se datorează puterii și întinderii atotcuprinzătoare a textelor în care și-a adâncit mintea și sufletul.

Scriptura este indisolubil împletită în gândirea sa, astfel încât, ori de câte ori meditează asupra propriei sale vieți sau asupra vieții omului în general, sau se întreabă ce înseamnă să gândești, să acționezi, să voiești, sau chiar să exiști, să nu mai vorbim de actul de a se minuna în fața înțelepciunii și bunătății lui Dumnezeu, el vorbește cu cuvintele Genezei, Exodului, psalmilor, evangheliilor, și al scrisorilor lui Pavel, neostentativ și fără efort. Acestea îi relevă adevărurile pe care le căuta de multă vreme. Ele îi acordă, de asemenea, limbajul cu care să caute mai mult adevăr, întotdeauna mai mult, sau o viziune mai profundă asupra adevărurilor pe care i s-a permis să le vadă.

Imaginați-vă un invalid care găsește supărător actul de a-i vedea pe niște oameni sănătoși angajați într-o cursă de viteză. El ar fi mulțumit dacă toată lumea ar fi imobilizată, sau ar șchiopăta de colo-colo asemeni lui. Aceasta este, suspectez, genul de raționament care stă la baza celor mai multe dintre pretențiile seculariste de a exclude „religia” din cutare sau cutare loc ; nimic mai mult decât o veche invidie, meschină și ranchiunoasă.

Între timp, unii dintre noi pot vedea că o populație este ușor de controlat atât timp cât este hrănită, deoarece indivizii care alcătuiesc o populație nu se pot uni în nici un scop. Hrăniți marionetele vii, spun păpușarii. Este mai util scopurilor lor viclene să existe trei sute de milioane de marionete în locul unui singur popor.

• Articol scris de Anthony Esolen și tradus de Editura Contra Mundum, apud R3Media

Articolul Sîntem o populație sau un popor? apare prima dată în Glasul.info.

De ce acest popor mai este încă viu? Aceasta-i întrebarea care-l chinuie pe Vladimir.

Vladimir Tismăneanu reînființează ,,Stefan Gheorghiu” școala de cadre a comuniștilor din România sub titulatura pompoasă de Centrul de Cercetare a Totalitarismelor ,,Hannah Arendt”, din păcate sub egida Universității București, așadar cu bani de la buget.

Centrul va fi de fapt un institut Elie Wiesel cu pretenții universitare cu misiunea de a da bineînțeles note proaste poporului român care nu înțelege să se lase cu totul răpus de străini. Încă mai mișcă, încă se mai opune, încă nu a murit cu totul după atâția ani de agresiune continuă împotriva lui.

Acest lucru trebuie într-adevăr cercetat: de ce acest popor mai este încă viu? Aceasta-i întrebarea la care cercetătorii lui Vladimir se vor chinui să găsească un răspuns. Un răspuns ce presupune noi metode de anihilare completă.

De ce acest popor mai este încă viu? Aceasta-i întrebarea care-l chinuie pe Vladimir

Acestui popor i-a fost stearsă istoria din manuale, i-au fost furate bogățiile i s-au fabricat partide de ”opoziție” si de ”putere” ba chiar si ”patriotice”, i s-a surpat permanent încrederea de sine, i s-a spus că este prost si leneș și nevolnic. Dar câte si mai câte nu i s-au făcut acestui minunat popor român…și totuși în el instinctul Neamului este viu.

Volodea, Volodea, n-ai să afli niciodată ”de ce” pentru că ești atât de departe de Hristos, Fiul Lui Dumnezeu.

Autor: Mihai Tîrnoveanu

Despre noua initiativa a lui Vladimir Tismăneanu, vorbeste si domnul Florin Palas, care considera ca acest asa zis “Centrul de Cercetare a Totalitarismelor” nu reprezinta altceva decat o “nouă sinecură pentru Vladimir Tismăneanu”:

Articolul De ce acest popor mai este încă viu? Aceasta-i întrebarea care-l chinuie pe Vladimir apare prima dată în Glasul.info.