În zbuciumatul început de secol XX, când românii din Transilvania trăiau sub povara dualismului austro-ungar, orice gest de afirmare națională era privit ca un act de sfidare. Pentru români, însă, tricolorul nu era doar o bucată de pânză, ci simbolul ființei lor naționale, al libertății și al dreptului la demnitate. În acest context, cazul preotului Traian Gașpar din Hezeriș rămâne o filă grăitoare a istoriei noastre.

La 18 august 1906, în plin climat de tensiuni politice și sociale, părintele Gașpar a fost condamnat de tribunalul regal maghiar la 10 zile de temniță și la o amendă de 800 de coroane. „Vinovăția” sa? Purta cu demnitate tricolorul românesc și îndrăznise să-și afirme deschis apartenența la națiunea română. Preot în Hezeriş, (cott. Caraş–Severin), Traian Gașpar e osândit pentru o vină închipuită ( „violenţă” faţă de autorităţi în decursul alegerilor parlamentare), la 10 zile temniţă şi 800 coroane amendă.

Ziarul Tribuna din Arad consemna atunci cu indignare:

„Preotul Traian Gașpar din Hezeriș a fost pedepsit cu închisoare de stat, amendă și pierderea drepturilor cetățenești, pentru delictul de presă și pentru apărarea dreptului alegătorilor români.”

Fapta sa nu era un simplu act de bravură personală. Ea exprima setea de libertate a unei întregi comunități. La Hezeriș, sat românesc din apropiere de Lugoj, părintele Gașpar nu era doar slujitor al altarului, ci și învățător, luminător al satului și apărător al drepturilor românești. De aceea autoritățile maghiare îl considerau primejdios: el educa prin cuvânt și faptă, insufla curajul de a nu abdica în fața nedreptății.

Temnița de la Seghedin și Vác i-a cunoscut pașii. Dar nici gratiile, nici batjocura nu i-au putut înfrânge credința. În martie 1907, el însuși pășea din nou între zidurile reci ale temniței, pentru „vina” de a fi apărat dreptul de vot al românilor la alegerile din Lugoj. Cu toate acestea, comunitatea l-a așteptat și l-a însoțit cu sufletul, văzând în el un martir al cauzei naționale.

Anii au trecut, iar părintele Traian Gașpar și-a continuat slujirea neabătută, până la pensionarea sa în 1942. La 2 aprilie 1945, la 75 de ani, s-a stins, purtând în suflet aceleași idealuri pentru care suferise tinerețea și maturitatea. „A adormit în Domnul cel ce a suferit temniță pentru ținuta sa românească”, scria Foaia Diecezană la moartea sa.

Astăzi, la mai bine de un veac de la acele evenimente, numele lui Traian Gașpar rămâne o pildă vie. Pentru portul tricolorului, simbol interzis atunci, dar sacru pentru noi, a acceptat umilința și suferința. Prin jertfa sa, el a așezat încă o cărămidă la temelia României Mari.

Să nu uităm că libertatea nu ni s-a dat de-a gata. Ea a fost câștigată prin pași de sânge și lanțuri de temniță, prin lacrimile și curajul unor oameni precum părintele Traian Gașpar din Hezeriș. Iar tricolorul, purtat cu atâta demnitate în 1906, rămâne pentru noi testamentul viu al unei națiuni care nu a cedat.

Articolul 18 august 1906 – Un preot român în lanțuri pentru tricolor, cazul Traian Gașpar din Hezeriș apare prima dată în Glasul.info.

Exprimarea bucuriei în versuri pentru Unirea Principatelor Române la data de 24  ianuarie 1859 de către preotul român George Marchiș nu a rămas fără urmări din partea ocupației austro-ungare din Transilvania acelor vremuri. Despre aceste episoade  nu au nimic  de relatat  istorici ca Boia așa că vă vom relata noi ce însemna să fii român în Transilvania majoritar românească dar sub stăpânire străină.

George Marchiș a fost scos din învățământ pentru gestul de bucurie și solidaritate cu Unirea Principatelor din 24 ianuarie  1859 când  a  expediat o  scrisoare ce cuprindea poezia  ,,Un glas peste Carpați,,  către ziarul Național  pentru a transmite confraților  din România proaspăt unită adevărata stare a românilor din aceste părți aflate sub dominație austro-ungară. Interceptată de autoritățile maghiare , poezia va sta la baza scoaterii sale disciplinare din rândul cadrelor didactice de la gimnaziul de la Beiuș.

Cunoscut luptător pentru drepturile românilor din această parte a ţării, George Marchiș (1836-1884) a fost şi un bun poet, cele şase poezii mai cunoscute ale sale au fost confundate cu scrieri lirice eminesciene. Deşi s-a demonstrat într-un final că nu aparţin lui Eminescu, „E o onoare postumă pentru poetul George Marchiş că a putut fi confundat măcar o clipă cu marele geniu naţional”  cum consemna istoricul literar Mircea Popa, președintele ASTRA Cluj.

Ca paroh a slujit o perioadă și în parohia Resighea și Homorod. A fost în cercul de colaboratori ai Aurorei Române, între anii 1863-1865, mai  târziu  aceştia  trecând în redacţia  Familiei. Dintre  aceştia  amintim:  Iulian Grozescu, A.Densuşianu, V. Bumbescu, V.Rusu, Zaharia Boiu, Ioan Papiu, At.M.Marinescu,  J.  Bădescu,  Paul  Draga.  George Marchiş s-a remarcat ca publicist activ  prin realizarea revistei manuscrise “Armonia”,  colaborând de-a lungul anilor la: “Gazeta Transilvaniei”, “Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, “Muza Română”, “Amicul şcoalei”, “Aurora Română”, “Familia”, “Amvonul”, “Sionul Românesc”.

George Marchiș este și acum prigonit, la 137 de ani de la moartea sa. Mormântul său și al fiului său, Romulus Marchiș, tot paroh la Carei, au fost DESFIINȚATE din cimitirul central careian pentru a nu rămâne  nicio urmă a existenței lor  pe meleagurile careiene.

Aceasta este crunta realitate cu care ne confruntăm. Mormintele dascălilor români ce au făcut parte din asociații și reuniuni românești sunt scoase la vânzare și trebuie să le răscumpărăm pentru a  nu fi distruse. Cazul dascălilor români Constantin Albu și Ioan Szuhányi.

https://www.buletindecarei.ro/2020/09/mormantul-unui-dascal-roman-salvat-de-la-desfiintare-la-carei.html

Începând cu anul 2015 poetul şi protopopul greco-catolic, George Marchiş (1836 – 1884) are o placă comemorativă la biserica greco-catolică ,,Sf. Andrei” din Carei . A fost  înmormântat ca și protopop al Careiului, în cimitirul orașului,iar din 1925 a fost înmormântat în același loc și protopopul vicar Romulus Marchiș, fiul său. Mormintele lor din vecinătatea capelei mortuare au fost distruse și nu mai putem aprinde  nici o lumânare la căpătâiul lor.

Rămân consemnate însă peste veacuri faptele lor, acțiunile lor patriotice, lupta dusă pentru păstrarea identității românești pe aceste meleaguri unde românii au fost mereu persecutați. Romulus Marchiș a fost conducătorul delegației românilor careieni participanți la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 dar placa comemorativă cu numele delegaților careieni a fost refuzată a fi amplasată la locul de drept unde a avut loc adunarea de alegere a lor. Conducerea exclusiv UDMR a Careiului a interzis amplasarea plăcii comemorative  pe clădirea Primăriei Carei, locul unde la 18 noiembrie 1918 a avut loc Adunarea  Consiliului Național Român. Acceeași conducerea a Careiului a plătit tipărirea în limba maghiară a cărții scriitoarei Otilia Marchiș, fiica lui George Marchiș, unde în locul numnelui autoarei apare o poreclă a sa batjocoritoare.

La 162 de ani de la  Unirea Principatelor Române, Primăria Carei nu anunță niciun program și nu marchează așa cum se cuvine acest moment important din istoria poporului român.

Un glas de peste Carpaţi

Cum saltă păsărica din ram în ram voioasă,

Şi vesel ciripeşte, şi zboară-n sus şi-n jos,

Când dulcea primăvară cu faţa sa frumoasă

Apare, coperită cu văl de flori pompos:

Aşa inima-mi saltă de-o dulce bucurie

Şi frageda mea liră resună-n vesel cânt

La-a voastră fericire, ce astăzi vi se îmbie

La mândra primăvară pe-al vostru scump pământ.

Şi cum să nu mă bucur şi eu şi-orice Român,

O fraţi de-acelaşi sânge! Ai Romei strănepoţi!

Şi cum să nu sălteze a mea inimă-n sân,

Şi cum să nu esalte voioşi Românii toţi:

Când orizontul vostru de nori acoperit

De-odată înseninează şi-n loc de nori apare

Pe el cu voioşie un soare strălucit,

De-a cărui raze calde fuge-orice supărare!

A soartei vitregie putu să ne dezbine

Să fim trupeşte seculi de-olaltă depărtaţi,

Dar inimile noastre şi sângele din vine

Nu sunt supuse soartei: noi v-am rămas tot fraţi;

Căci sângele în apă nicicând nu se preface,

Iar cel român ce-i sânge măreţ de Semizeu,

Orice fatalitate, orice rău să-l atace,

El nu degenerează…o ştie Dumnezeu!…

De seculi noi gemut-am şi gemem tot mereu

Sub jugul soartei crude, ce, vai! Ne-a rupt de voi!

Dar să pierim cu totul n-a vrut nici Dumnezeu,

Şi n-au putut să facă păţitele nevoi; –

Ma lunga suferinţă şi grelele necazuri!

Ne fuseră chiar şcoală;…în ea ne-am învăţat

A crede, că Românul în a furtunei valuri

Nu poate să apună, ca cel ce-a disperat.

Chiar vitrega-ne soartă şi cruda asuprire,

Ce-a noastră existenţă atât ameninţară

Ne garantează o viaţă, dulce fericire,

Pe care vom gusta-o, sperăm, cu timpul iară; –

Sub multele necazuri, ce noi le suferirăm,

Oricare altă gintă demult s-ar fi surpat, –

Iar noi cu toate acestea sperând mereu trăirăm, –

Şi asta e virtute, …că nu am disperat! –

De-aceea triumful vostru, triumful libertăţii,

Ce v-a creat o viaţă, o soartă fericită, –

Trimful confraţirei, triumful dreptăţii

 Nespusa bucurie în noi de-aceea escita. –

Deci vă urăm din inimi o dulce fericire

În seculi durătoare, iubiţilor confraţi!

Ci-n zilele plăcerii voioşi de mulţumire

Pe cei cu voi de-un sânge… ah!, nu … să nu-i uitaţi!!!

G. Pagânul

Poezia a fost publicată deIudita Căluşer, Un document inedit despre ecoul Unirii din 1859, în „Crisia”, Oradea, 1981, pp. 248-249.

Articolul Preot român din Transilvania pedepsit pentru gestul de solidaritate cu Unirea Principatelor apare prima dată în Glasul.info.