Ia sa vedem mai intai ce spune Cartea lui Haciu. Zice ca secolul in care a fost intemeiat orasul ar fi secolul XVI dupa Aravantianos si XI dupa Pouqueville. Intr-un numar din Convorbiri Literare din 1903 este invocat un document care pretinde ca, dupa 1453, elemente romanice din Constantinopol… adica, ce mai ala bala, dupa caderea Bizantului, oameni din Constantinopol construiesc un numar important de orase.

Hahn atribuie succesul Moscopolei acestor refugiati. Oricum, avand in vedere ca in a doua jumatate a secolului XV o serie de orase din Balcani incep sa se impiciorogeasca, ipoteza unei transfuzii constantinopolitane merita toată atenţia. Dovada insa ca aromanii sunt anteriori acestei migratii pare sa fie un document pastrat la o manastire de langă Corita, despre care scrie o revista greaca in 1930. Acolo se zice ca linotopeanul Ioan Nicolau a ridicat, pe cheltuiala lui, in 1164, manastirea Zermas. Or Corita, Linotope si Moscopole se aflau, ca sa zic asa, dans le même coin.

Capidan, care era aroman din Pind, are puterea sa-si calce pe inima si sa pretinda ca ramura aromanilor din Albania se trage din gramosteni si ca ei sunt aceia care au populat Moscopolea. Are Borges o poveste pilduitoare pentru renghiurile pe care ti le poate trage loialitatea excesiva. Oricum, nici el nu exclude existenta altor grupuri de aromani.

După traditie, Moscopolea a avut 72 de biserici, 12 000 de case si vreo 70 000 de suflete. Raul care o taie in doua poarta numele Dzega, pe care l-am intalnit ca nume de familie la farseroti. Pretind unii ca Molscopolea avea la un moment dat 300 de ateliere de faurari si 14 corporatii. Femeile purtau rochii scumpe din atlasuri, catifele, brocarturi, saluri persane, podoabe de aur si argint si maturau casele cu maturi impodobite cu mahmudele.

De mancat se manca frumos la masa, cu tacamuri de aur si argint, farfuriile erau de faianta italieneasca pentru ca Italia era aproape, oglinzile erau venetiene din acelasi motiv. De fapt, sobri si cumpatati, aromanii se lasa uneori ispititi de lucrurile rafinate si pretioase.

Inainte de dezastru, spune Cartea Haciu, negustorii moscopoleni dictau pasalelor din Balcani, smulgand Portii privilegiu dupa privilegiu. Dar bogatia lor a fost un fel de hybris care a starnit mania lui Ali. Ti-am mai spus ca nu cred nici o iota din istoria cu arderea Moscopolei. Burileanu spune ca, la un moment dat, 12 primari ai Moscopolei, identifica in acestia 12 celnici care conduceau 12 mahalale, s-au omorat intre ei in biserica de la Prodrom.

Totul a pornit de la niste afaceri cu bani. Astfel de conflicte se pare ca au existat si in alte orase. Vremurile erau cumplite. Sa lucrezi cu venetienii sub nasul turcilor nemultumiti nu era usor. Lumea din jur fierbea, bandele de bajbuzuci se revoltau. Izbucneste razboiul ruso-turc, miscarile din Peloponez. Moscopolenii, ce faceau?
La un moment dat le-a trecut prin cap sa-l trimită pe rectorul Academiei, sa raspandeasca intre albanezii musulmanizati Noul Testament in albaneza.

Misionarului nu i-a mers, era mai avantajos sa fii musulman. Au mai incercat una si alta, iar la urma si-au dat seama ca pe locurile acelea isi pierd timpul. In plus, comertul cu italienii era la pamant. Soarele afacerilor bune incepe sa rasara la nord. Acum o sa copiez fragmentul din Cronica Prodromului, manastire moscopoleaaă – care descrie lapidar starea de fapte:

„In anul 1769, n-a dat nimeni nici un ban fiindca, in anul acesta au venit (turcii si albanezii) si au pradat manastirea si orasul si multe case au ars.”

Iar documentul din Budapesta, pe care il invocam cateva pagini mai inainte, repeta acelasi lucru, adica atesta navalirile turcilor si albanezilor. Doua atacuri au fost. Unul a avut in frunte, pe cine crezi? Pe Ali? Nu, pe taica-su. Celalalt atac din 1788, zice ca nu a lasat piatră peste piatra, de fapt a fost facută praf si pulbere toata regiunea: Sipisca, Bitcuchi, Niculina, Linotope, Niceea. Zice Cartea Haciu intr-o nota:

„Pe peretii manastirii Sfantului Ioan Botezatorul, asezata in paduri de pin si brazi, erau scrise aceste cuvinte ce se puteau citi inainte de ultima distrugere: „O, Moscopole! Moscopole! Unde este frumus tea ta, unde este splendoarea ce o aveai înainte de 1769? – Oameni rai, talhari, mi-au adus distrugerea! – Dumnezeu sa-ti ajute, in numele Sfantului Ioan, ca sa-ti redea frumusetea ce ai avut-o înainte.”

Intrebarea pe care mi-o pun si mi-o repun este daca distrugerea Moscopolei si, de fapt, a intregii regiuni, ar fi fost posibila dacă ar fi existat vointa de a rezista din partea celor puternici. Fac parte dintre cei care cred ca puternicii si bogatii erau deja plecati.

Duşan Popovici pretinde ca a cunoscut o familie care pastra cu veneratie un toiag, „toiagul lui Moise,” purtat in mana de conducatorul neamului cat timp au pribegit. Si mai pastrase in memorie istorii cu oale umplute cu galbeni acoperiti cu miere pe care, ori de cate ori turcul intreba, ce-i acolo, le prezentau ca hrana pentru copii. si mai pastrau amintirea hainelor captusite cu bani si scrisori de credit, „haine groase” care aveau sa le tina „cald” in orice loc ar fi ajuns.

Acum am sa-ti spun eu care a fost epilogul in istoria Moscopolei, o ipoteza pentru care nu am probe, ma crezi sau nu ma crezi. Cred ca Moscopole a fost arsa de turci intr-un moment cand nu mai conta. M-a convins Valeriu Papahagi. Cine si-ar putea inchipui o acvilă care ramane toata viata langă cuib ca sa pazească cojile oului din care a ieşit ? Cand au incetat sa fie rentabile afacerile cu Italia, Moscopole si-a pierdut importanta.

Secole de-a randul, aromanii au mers in urma turmelor de oi, venise momentul sa urmeze turmele galbene si rotunde de galbeni care puteau fi plasati bine la Budapesta si Viena. Acolo, portile oraselor s-au deschis, aromanii au fost bine primiti si, slabiti de bunastare, in numai doua generatii s-au asimilat complet.

Cine prefera povestea faimoasa a orasului ars de turci propune o imagine a moscopoleanului infrant. Nu-mi place. Eu cred ca aromanul comun nu este sentimental, iar patria este pentru el o dimensiune a sufletului pe care poate s-o impatureasca frumos ca pe un covor de rugaciuni si sa o duca impreuna cu el unde pofteste. In Moscopole au ramas, probabil, oamenii saraci care n-aveau nimic de pierdut, cei carora urbele occidentului nu aveau ce sa le ofere.

Ei nu au avut puterea sa apere orasul de turci. O legenda, dar pe legenda nu te poti bizui, Inregistreaza un exod din Moscopole realizat in mai multe valuri. Zice asa, cand vremurile s-au stricat, un celnic cunoscut pentru intelepciunea sa a spanzurat in piata orasului trei gaini taiate. Una era jumulita cu totul, cealalta numai pe jumatate, iar a treia avea, ici si colo, cîte o pana smulsa.

Ei, si de aici sursele se contrazic, unele spun ca celnicul ar fi scris un bilet pe care l-a prins pe franghia de care spanzurase gainile, altele pretind ca el, personal, s-a dus acolo si, indreptand degetul catre ele, a cuvantat, vedeţi frati aromani, gainile acestea? Care dintre voi o sa fuga repede din oras va fi ca pasarea cea cu pene, adica pagubit putin, de fapt, intreg.

Care va taragana si se va misca amanat va ajunge ca gaina cea pe jumatate jumulita, adica o să aiba de pierdut mult, dar va ramane cu ceva. Si cine o sa ramana de dragul caselor, al bisericilor, al tiparnitei, al scolilor, de dragul unor lucruri pe care le-am facut intr-un timp atat de scurt va ajunge ca gaina jumulita, ca vai de capul lui. Atat am avut de spus!

Asa ca pentru mine Moscopole ascunde o drama, nu o tragedie. Valeriu Papahagi a cautat adevarul nu in ziduri si legende, ci la umbra arhivelor si cred ca l-a gasit.

Textul apartine autoarei Irina Nicolau, face parte din volumul „HAIDE, BRE!” si poate fi accesat si descarcat gratuit de pe site-ul Proiectului Avdhela, Biblioteca Culturii Aromane de la urmatoarea adresa:

http://www.proiectavdhela.ro/pdf/irina_nicolau_haide_bre.pdf

Sursa:

Articolul Moscopole – candva era cel mai mare oras din Balcani si centru cultural si comercial al aromanilor apare prima dată în Glasul.info.

Cand lui Spiru Fuchi i-a aparut in 1997 primul volum de versuri in aromana, Soari disicat, Hristu Candroveanu a fost entuziasmat de modernitatea si profunzimea poeziilor sale. S-a nascut in 1964, in orasul Gjirokaster, din sudul Albaniei. A absolvit Facultatea de Studii Economice de la Universitatea din Tirana. A scris mai intai versuri in limba albaneza, pe care insa nu le-a putut publica in anii dictaturii comuniste.

Un poet aroman (roman) modern: Spiru Fuchi

Poezii in aromana a inceput sa publice incepand cu 1994, mai intai in „Rivista di Litiratura shi Studii Armani”, apoi in „Zborlu-a nostru” de la Freiburg, „Fratia” (Velazeria) din Tirana „Desteptarea” si „Dimandarea” de la Bucuresti. Primul volum de versuri s-a numit Soari disicat (Soare despicat) si a aparut mai intai la Editura Cartea Aromana din Constanta, in 1996, iar apoi, in 1997, la Editura Fundatiei Culturale Aromane „Dimandarea Parinteasca” din Bucuresti. Au urmat altele, precum Cantiti barbari (Cantece barbare), Tirana, 2004, Alchimia dipirarilei (Alchimia disperarii), Tirana 2006.

In „Cuvantul inainte” (Ninti zbor) de la volumul Soari disicat (1997), Hristu Candroveanu aprecia ca intre poetii aromani nascuti si afirmati dupa Al II-lea Razboi Mondial, Spiru Fuchi este unul dintre cei mai dotati si mai nteresanti, daca nu cumva cel mai bun din generatia sa (di si nu protlu tu birnul a lui). Cat despre temele predilecte ale poeziei sale, acelasi Hristu Candroveanu identifica drama conditiei umane, aflata sub semnul extinctiei, si conditia apartenentei la un neam, cel aromanesc, cu un destin tragic in istorie.

Considerand juste aceste observatii ale cunoscutului editor, istoric si critic al literaturii dialectale aromane care este Hristu Candroveanu, observam, la randul nostru ca in Soari disicat, Spiru Fuchi traieste dramatic sentimentul disperarii cauzat, pe de o parte, de constiinta trecerii, iar pe de alta parte, de constiinta ca neamul din care face parte si limba vorbita de acesta sunt sortite disparitiei.

Relevanta in acest sens este insasi poezia care deschide si da titlul volumului mentionat. Soarele, simbol al luminii, al vietii si al bucuriei de a trai, apare aici crapat, peticit, sugerand ideea unei existente nefiresti.

Versurile, construite in masuri scurte, de cinci-sase silabe, comprimate parca, poarta cu ele o tensiune grea, asumata ca atare de poet si exteriorizata in imagini lirice cum nu s-au mai vazut in poezia dialectala aromana de pana acum:

Ishai di noapti,/intrai tu dzua,/cu soari disicat:/perl’i di loc/stranili cinushi/cu moartea-misticat.//Voi lai sot/shi voi lai frat,/Aidit la mini/ta s- cantat.//Scantam cu doru./Scantam ti dzua/Cu sflitu curat./S-alasam dzua/S-apucam siara/Cu soara piticat.// […] S-intram tu noapti/Soarili pi numur/S-nardem ca burbat./S-isham di noapti/S-intram tu dzua/ Varoara ni agashiat (1) .

In transpunere: „Am iesit din noapte,/am intrat in ziua,/cu soare despicat:/parul de pamant/straiele cenusa/cu moartea amestecate. / Voi, prieteni,/si voi, frati,/ haideti la mine/ca sa cantati. / Sa cantam cu dor,/sa cantam pentru ziua/cu sufletul curat./Sa lasam ziua/sapucam seara/cu soarele peticit. […] Sa intram in noapte/cu soarele pe umeri/sa mergem ca barbatii./ Sa iesim din noapte/sa intram in zi/niciodata uitati.”

Simbol si motiv central al intregului volum, imaginea nefireasca a soarelui despicat, murdarit (U hipsum ntarog soara a nostru „l-am infipt in noroi soarele nostru, p. 26) rosu (Di un soari arosh isheara luchil’i a aradzalor „dintr-un soare rosu au iesit lupii oranduielilor”, p. 28), inumatatit (soari giumutucat,p.48) revine obsesiv in versurile primului ciclu (Cartea I. Soari disicat) al acestui volum, sugerand mereu viata nefericita a neamului din care poetul face parte, in diversele ei forme de manifestare: istorica, lingvistica, culturala.

Titlul poeziei Doru ti limba esti soara a nostru (p. 26) constituie insasi decodificarea uneia dintre incifrarile simbolizate de astrul zilei: Nu avem diminineata, nu avem harau,/nu avem noi casa, cauza nu avem,/cinusha a zboarilor vimtu nu o ia,/cainima noastra ni se feti lem.Doru ti limba esti soara a nostru,/cu nas s-ni ngaldzam, ti nas noi s-murim,/ciorga ali noapti cu soari s-ardem/Pandza ali dzui cu ramaneshti su chindasim. „Nu avem dimineata, nu avem bucurie/ noi nu avem casa, nu avem cauza,/cenusa cuvintelor ne-o ia vantul/caci inima noastra a devenit lemn.// Dorul de limba este soarele nostru/cu el sa ne-ncalzim, pentru el sa murim,/cerga noptii cu soare s-o ardem/panza zilei cu [limba] ramaneasca s-o brodam”.

O alta poezie se intituleaza chiar Ramania „Romania”, din care razbate, din imagini incarcate de un profund dramatism, un fel de geamat mut al neputintei de a salva de la pieire aceasta ramura a romanitatii care sunt aromanii: Durnim,/pi pultara ali dzui;/ni anvilim cu ciorga ali noapti/shi sculam tu somn/casa ali astandzeari.//Sadoari fug di trupu a nostru,/nimoartea neadzi tu punga xeana.//Durnim pi pultara ali noapti/ shi ni anvilim cu ciorga a ngl’etu. „Dormim/pe spinarea zilei/ne invelim cu cerga noptii/ si ridicam in somn/casa stingerii//sudorile ies din trupul nostru/nemoartea merge in punga straina//dormim pe spinarea noptii/si ne invelim cu cerga inghetului”.

In Cartea II, Cate mi fatesh asha „de ce m-ai facut asa”, poetul se intoarce spre sine si spre conditia sa de poet, soarele „disicat” devenind acum metafora-simbol al existentei umane pandite de neant, integrate insa in destinul nefericit al stirpei din care provine. In poezia Ca pomlu „ca pomul”, imaginea dramatica a poetului aflat sub soare, dar pe pa- mantul in care si-a semanat visele (Pisti loc shi sum soari – puetu „peste pamant si sub soare – poetul”), ne pare a o evoca pe aceea a lui Arghezi din psalmul Tare sunt singur, Doamne, si piezis! /Copac pribeag uitat in campie…

Confesiunea din poezia Turburat, care incheie ciclul, este relevanta pentru luciditatea cu care omul si poetul isi contempla viata pandita mereu de moarte:

Asha era scrita ti mini:/Mutrit tu prosopu a mel, turburarea;/Tu ochiu atel ndreptu sperantea/Moartea tu stangu, cu benetili a l’ei…// Tu amara ali speranti alaga/caravia ali moarti, tu moarti si aud/ carabia ali speranti…// Tu framte scapara/ un soari di ngl’et;// Ca asha era scrita ti mini:/Tunegura al tempu,/una lunina astimta!
(„Asa era scris pentru mine:/ priviti pe fata mea turburarea/in ochiul cel drept speranta/moartea in stangul cu cele bune ale ei//in marea sperantei pluteste/corabia mortii/in moarte se aude/corabia sperantei//in frunte scapara/un soare de inghet//caci asa imi este scris/in negura timpului/o lumina stinsa”.)

Si in Cartea III, Am steali pi doru „am stele pe dor”, in care, alaturi de temele anterioare, este prezenta si dragostea, Spiru Fuchi ramane fidel siesi in modul in care cuvintele contrastante se imperecheaza pentru a exprima o permanenta tensiune sufleteasca, generata de aceeasi constiinta mereu treaza:
Am steali pi dor/am ngl’et pi harau/ta sa ngaldzascu sulfutu/voi inima a tau!„ (Am stele pe dor/am gheata pe bucurie/ca sa-mi incalzesc sufletul/vreau inima ta”).

A doua carte de poeme a lui Spiru Fuchi, Cantiti barbari (Tirana, 2004) ne mentine in aceeasi atmosfera tensionata, generata de soarta vitrega a neamului caruia poetul ii apartine. Ideile poetice se tes mereu in jurul sortii nedrepte a etniei aromanesti, minoritara in toate tarile din Balcani in care vietuieste, acum primejduita si de fenomenul globalizarii, care ii departeaza si mai mult pe membrii ei de propria identitate etnica de origine romana.

Ipostaza asumata de poet este aceea de tribun al neamului sau, pe care doreste sa-l trezeasca din amortire, amintindune prin aceasta idee majora a intregului volum, de conditia artistica asumata in literatura romana de poeti precum George Cosbuc (Poetul) sau Octavian Goga (Rugaciune). Lucid, Spiru Fuchi isi da seama ca salvarea limbii strabune nu se poate face altfel decat prin poezia scrisa in ea:

Limbili di aza – modernili/Sant mplini,/Nu la lipseasti nica un zbor/ Ca la au loata di limbili a noastri/Ti armasira cu putani.//Cara Dumnidzalu nu vra/S-na astindzem asa/Na ari ba- gata noi aparatorli a lui/Ta s-asparam zboarili ma esentiali.//Sigura, ti atea noi/Poetli a populilor niti/Scriam poesii ahant vartoasi/si tragiti (Noi poetli a populilor niti): “

(Limbile de azi – cele moderne/Sunt pline,/Nu le lipseste nici un cuvant/Pentru ca le-au luat de la limbile noastre/Care au ramas cu putine.//Pentru ca Dumnezeu nu vrea/Sa ne stingem astfel/Ne-a pus pe noi aparatorii lui/Ca sa apa- ram cuvintele mai esentiale.//De aceea noi/Poetii popoarelor mici/ Scriem poezii atat de puternice/Si tragice”.)

Un mit si, totodata, un motiv liric care se adauga acum poeziei lui Spiru Fuchi este Moscopole, un adevarat simbol al istoriei si culturii aromanilor din Albania si de pretutindeni. Stralucita cetate de lumina de altadata, cantata anterior de atatia poeti aromani, precum Nicolae Velo, Nida Boga, Nicolae Caratana, Kira Iorgoveanu, Dina Cuvata (2) etc. devine la Spiru Fuchi un alt topos care ii provoaca o dramatica melancolie. Mereu lucid, poetul constata ca, in acest inceput de mileniu III, alte vremuri vitrege, asemanatoare cu acelea de la sfarsitul secolului al XVIII-lea, care au distrus minunata cetate a Moscopolei, ii silesc pe fratii sai sa lucreze aiurea pentru altii care nu urmaresc altceva decat disparitia aromanilor:

Noi aγunitli dit Moscopolea di aver/Ca bucati γii di aesta thama/ Aclo iu na aflam, na cilastisim/Cu dor si nicurmari/S-adram ti xenli Moscopolea a noastra/ca adetea na easti/s-na fatem brat ieftin/Ti ateli ti disfac/Fronturi nali ti asardzeri (Tido popul ari una Moscopoli)
(„Noi cei goniti din Moscopolea de ieri/Ca bucati vii din aceasta minune/Acolo unde ne aflam, ne straduim cu dor si neodihna/Sa construim pentru straini Moscopolea noastra/Caci obiceiul ne este/sa devenim brate ieftine/Pentru cei ce deschid/Fronturi noi de distrugere [a noastra]” (Orice popor are o Moscopole).

In a treia sa carte, Alchimia dipirarilei (Tirana, 2006), Spiru Fuchi nu se departeaza de la temele sale esentiale. Totusi, fata de volumele anterioare, conditia poetului, a celui aroman dar si a aceluia de oriunde si dintotdeauna, este mai frecventa.: Namisa di voi,/easti suflitu di poetu,/armasu-singuru,/armasu-scretu!… (Revolta): “In mijlocul vostru/se afla sufletul poetului/ ramas singur/ramas nefericit”.

Asa cum observa Hristu Candroveanu, poezia lui Spiru Fuchi este un discurs liric grav, al carei indemn implicit adresat poporului sau este de a-si apara dreptul la existenta identitara, intre etniile lumii de azi. Apreciind, la randul nostrum, ca limbajul artistic al poetului a devenit tot mai fluid si mai armonios de la un volum la altul, calitati care ii sunt evidentiate si de alfabetul traditional in care s-a scris poezie aromaneasca timp de mai multe decenii, alfabet pe care poetul l-a preferat pana la urma celui balcanic (vezi nota 1), credem ca Spiru Fuchi a devenit una dintre cele mai autentice voci lirice din literatura dialectala aromaneasca de azi. Poezia sa merita sa fie cunoscuta de un public mai larg, prin transpuneri in limba romana literara si prin traduceri in limbile de circulatie europeana.

(1) Reproducerea versurilor este facuta dupa editia din 1996, mentionata in text, in care editorul foloseste grafia “balcanica”. Poetul va renunta , in urmatoarele volume, la aceasta grafie nefireasca a aromanei in favoarea grafiei literare traditionale.

(2) Pentru Nicolae Velo (1882-1924) de pilda, autor al poemului Moscopolea, orasul era plin de palate de marmura, de gradini de trandafiri si garoafe, un adevarat paradis coborat pe pamant. Nida Boga (1886-1974), creatorul epopeii in sonete Voshopole, unica in ansamblul literaturii noastre in general, „povesteste” avatarurile cetatii de lumina (titate di lunina), de la intemeiere si pana la disparitie, surprinzandu-i freamatul vietii economice si spirituale si evocandu-i marile personalitati care s-au imprastiat apoi in toata Europa. Alti poeti precum Nicolae Caratana (1914-1992,) Kira Iorgoveanu (1948) si Dina Cuvata (1952) deplang in versuri miscatoare distrugerea celebrului oras care stralucise altadata asemenea unei stele.

Bibliografie
Bardu 1985 = Nistor Bardu, Virtuti poetice ale limbajului dialectal, in „Tomis”, XX, nr. 12, dec. 1985:7; 2005: 472-476
Carageani 1999 = Gheorghe Carageani, Studii aromane, Editura Fundatiei Culturale Aromane, Bucuresti. Caragiu Marioteanu 2006 = Matilda Caragiu Marioteanu, Aromanii si aromana in constiinta contemporana, Bucuresti, Editura Academiei.
Candroveanu 1985 = Un veac de poezie aromana. Introducere si prezentarile Autorilor: Hristu Candroveanu. Editie si note: Kira Iorgoveanu. ,Cartea Romaneasca, Bucuresti
Cuvata 20011 = Dina Cuvata, Picurarlu di la Pind. Antologhiea-a puiziil’ei armaneasca, Scopia, 2001. Cuvata 20012 = Dina Cuvata, Scriitori armaneshta, Scopia, 2001, s.v.
Epure 1994 = Zoe Epure, “Macedonia”, Eugen Lovinescu si scrierea in dialect in Picurarlu de la Pind, I, nr. 1 mai 1994: I.
Ivanescu 1980 = G. Ivanescu, Istoria limbii romane, Junimea, Iasi.
Ivanescu 1947 = G. Ivanescu, Problemele capitale ale vechii romane literare, Iasi.
Nasta 1985 = Ecou de cantec aromanesc. Antologie. Selectie, cuvant inainte, nota, portrete de A. Nasta. Postfata de V. Rusu, Litera, Bucuresti.
Papahagi 1922 = Tache Paphagi, Antologie aromaneasca, Casa Scoalelor, Bucuresti.
Puiu 2005 = Enache Puiu, Istoria literaturii din Dobrogea, Ex Ponto, Constanta.

Articolul a aparut in numarul 4/2010 al Revistei Frația din Albania pe care il puteți la urmatoarea adresa:

http://www.radiomakedonia.ro/…/fisiere/Fratia_Nr.04-2010.pdf

Articolul Un poet aroman (roman) modern: Spiru Fuchi apare prima dată în Glasul.info.