Un anacronism istoric si politic: revizionismul maghiar

Un publicist maghiar, profesor universitar la Budapesta, caracteriza astfel caile revizionismului unguresc: pentru ca revizionismul sa aiba sanse de reusita, va trebui sa caute a se intalni cu marile puteri pe calea identitatii intereselor politice.

Aceasta nu inseamna numai, ca mica Ungarie nu poate nadajdui realizarea scopurilor sale politice, decat cu ajutorul marilor puteri, dar in acelasi timp cuprinde intreaga conceptie a ungurilor cu privire la probelma revizionista. Intr-adevar, publicistul maghiar nu s-a intrebat nici un moment daca revizionismul este justificat, ci s-a multumit a urmari pe orice cale fictiunea indepartata: reinvierea Ungariei mari, pe care o viseaza revizionismul.

Machiavelismul politicii unguresti poate va reusi sa dea intalnire Ungariei cu unele mari puteri la masa identitatii intereselor politicie. Faptul acesta in sine nu va justifica insa pretentiile teritoriale unguresti si nu va putea da castig de cauza Ungariei. Adversarul cel mai mare al Ungariei nu este forta, ci dreptatea.

Daca totusi Ungaria isi inchipuie ca mobilizand forta impotriva dreptatii ar putea invinge, aceasta nu inseamna decat ca ea face aceeasi politica gresita ca si in trecut. Caci daca in evul mediu aceasta atitudine era posibila, azi ea e anacronica si egala cu sinuciderea. Forta nu va invinge dreptatea.

Un anacronism istoric si politic: revizionismul maghiar

Sa vedem ce este revizionismul maghiar si daca are el vreo justificare. Revizionistii unguri pretind ca dezmembrarea Ungariei prin tratatul de pace de la Trianon ar fi o nedreptate si ca Ungaria este tara care a avut cel mai mult de suferit in urma sentintei aspre de la Trianon. Pornind de la aceasta ipoteza, decenii la rand ei fac o propaganda vasta pentru revizuirea tratatelor.

In conceptia lor “revizuirea” nu este insa altceva decat anularea completa a tratatului de la Trianon, caci scopul final al propagandei revizioniste, dupa cum o spunea chiar insusi contele Stefan Bethlen, fostul prim-ministru al Ungariei, nu este altul, decat reinvierea regatului Sfantului Stefan, reintegrand Ungaria in hotarele ei dinainte de razboi.

In ultima parte a secolului al XIX-lea, stapanirea Ungariei asupra teritoriilor locuite de romani incepuse sa devina tot mai discutata si mai subreda. In evul mediu ea se mentinu pe baza dreptului cuceritorului, care isi pastra prada cu arma. De un secol insa Ungaria era in conflict cu un principiu istoric, ce batea cu insistenta la usile ei: principiul nationalitatilor. Piemontul si Lombardia si-au luat libertatea inca din anul 1859. Insasi Ungaria in baza acestui principiu a ridicat armele in 1848 impotriva Austriei, dar a refuzat cu incapatanare sa-l recunoasca pe seama nationalitatilor pe care le stapanea.

Nu au trecut decat putini ani de cand intreaga opinie publica a Europei se gasea de partea romanilor asupriti din Transilvania, codamnand in cuvinte aspre regimul asupritor, la care au fost supusi de cruzimea stapanirii maghiare.

In 1890 lordul Fitzmaurice a sustinut intr-o serie de articole pe romanii transilvaneni, spunand printre altele:

In parlamentul italian, insusi fiul marelui Giuseppe Garibaldi, Menotti Garibaldi, s-a ridicat, protestand impotriva faptului ca ungurii “asupresc in modul cel mai barbar trei milioane de frati ai italienilor”.

In anul 1892 ziarul L’independence Blege scria, ca romanii din Transilvania “sunt tratati ca paria de rasa stapanitoare a maghiarilor”, apoi continua “vechile privilegii ce le aveau romanii au fost desfiintate, bunurile le-au fost consfiscate, ziarele suprimate, ziaristii lor bagati la inchisoare, iar invatatorilor si preotilor li s-a facut viata cum nu se poate mai mizerabila.”

Sursa: Romania si revizionismul maghiar, Dr. Aurel Gociman, 1934

Articolul Un anacronism istoric si politic: revizionismul maghiar apare prima dată în Glasul.info.