Atrocitățile împotriva românilor în perioada de ocupație a Ungariei hortyste, 1940-1944, au fost completate cu legi antiromânești date de guvernul Horty Miklos. Anual măsurile de umilire a românilor s-au agravat prin aplicarea celor 177 de legi antiromânești date de guvernul lui Horthy, în perioada 5 septembrie 1940 – 25 octombrie 1944. E cunoscută născocirea lui Horthy de a face chiar și o Episcopie Ortodoxă Maghiară, pentru românii, deveniți fără voia lor, parte din națiunea maghiară, conform textului aplicat al Dictatului de la Viena.

Coordonatorul lucrării, Patriotism și case bihorene, col. dr. Constantin Moșincat, subliniază mesajul comun și original transmis de către autori, prin acest titlu generic de patriotism, poate, prea modest față de cuprinsul inedit surprins cu talent, echilibru și cu moderație de tinerii semnatari-cercetători. Cineva cu talent ar putea surprinde întreaga poveste a cărții care să fie de folos cetățeanului de mâine, educat în rama dragostei de neam și înaintașii!

Pentru a deconspira din conținut, redăm un fragment din prefața cărții, despre un episod inedit din „familiei”, petrecut în timpul războiului în 1944. Așa „mă alătur demersului elevilor, de cercetare a istoriei din familie, și voi reda un fragment din lucrarea monografică, în curs de apariție, din subcapitolul Lagăre de muncă forțată.

Am reținut, din documentele de familie cercetate că, „Serviciul Muncii” (Munkaszolgálat) a reprezentat în Ungaria (1940-1944) un sistem instituțional militar care a fost creat și a existat în timpul celui de-al doilea război mondial. În mod caracteristic, deși a fost organizat în cadrul armatei, sub forma unor unități de tip militar, cei care au fost încadrați acestei instituții nu au deținut arme, efectuând serviciul de război prin muncă forțată. Dacă inițial recrutarea în acest serviciu a reprezentat numai scurte perioade, pentru tinerii declarați necorespunzători pentru serviciul militar de port-armă, mai târziu acesta s-a extins și pentru generațiile mai în vârstă, respectiv pentru cetățenii care primiseră pedepse, erau inadecvați sau nu prezentau încredere din punct de vedere politic, cetățenesc.

În condițiile creșterii antisemitismului și a situației de război s-a extins și a devenit un întreg sistem, care a avut pe lângă rolul său militar și pe acela de marginalizare a minorităților naționale (mai ales a românilor și a evreilor, împotriva cărora s-a pornit o adevărată vânătoare) și a oponenților politici. Prost hrănite și îmbrăcate, în comparație cu unitățile trimise pe front, Serviciului Muncii a avut comandanți în exclusivitate unguri, adesea brutali, care s-au purtat abuziv și cu exces de zel, cruzime manifestată chiar în îndeplinirea funcție lor, pentru ca norma de muncă să fie depășită zilnic de fiecare  honved. Aceste unități au fost desemnate să efectueze, în Ungaria, lucrări grele de construcție și să asigure extracția în cariere și mine, iar după invazia Uniunii Sovietice de către Germania Nazistă și aliații săi, acțiunile acestor formațiuni s-au extins și pe teritoriul Ucrainei, în special la extracția cărbunelui din Dombas.

În cercetarea acestor aspecte, am pornit de la premisa, conform căreia, cunoaşterea evenimentelor istorice referitoare la Dictatul de la Viena şi la consecinţele sale asupra populaţiei din Transilvania de Nord este pe cât de necesară, pentru o istoriografia ştiinţifică, pe atât de utilă și nealterată de interese politice, sau de altă natură, de mistificări care să slujească dezideratele unor grupări sau ale unor ideologii. Ca argument care să stea la baza justificării unor demersuri contemporane pentru anumite grupuri de interese (cu tentă neoiredentiste) dintr-o istorie recentă şi din actualitate reprezintă o istorie de „casă” puțin cunoscută.

Din perspectiva istoricului militar român, menționez că informația orală am comparat-o cu documentele de arhivă și informații cuprinse în recent apărutele volume, studii şi lucrări, redactate în urma valorificării ştiinţifice a unor importante surse documentare, din arhivele româneşti şi maghiare. Majoritatea acestor lucrări sunt conceptute pe baza conştiinţei istorice a societăţii de azi şi de mâine. Deosebit de active, în spaţiul public românesc, sunt Asociaţiile Foştilor Refugiaţi (AFOR 1940-1947). La Bucureşti, istoricul bihorean Alexandru Porţeanu a desfăşurat o activitate notabilă în domeniul Drepturilor Omului, el însuşi fiind refugiat cu familia, în perioada 1940-1947, iar la revenirea la Oradea, pe vecinul lor, dovedit de serviciile de securitate și condamnat pentru terorism, în perioada 1939-1940, să-l găsească „secretar de partid PMR la Uzinele de Apă Oradea”.

Evocarea memorialistică a celor ce urmează se încadrează în valul de dezvăluiri care completează Marele Refugiu Românesc din 1940, prin câteva surse documentare edite și inedite, dar și cu informații de istorie orală. Aceste surse dovedesc evoluția evenimentelor, după ocupația Horthystă din toamna anului 1940. Ungaria refuzase drepturile minorităților etnice pentru români, pe baza a ceea ce rezulta din însăși textul din Tratatului de la Viena (Diktat, pct .5) prin care guvernul ungar se angaja solemn „să asimileze în totul cu ceilalți supuși unguri persoanele de rasă română, care, pe baza arbitrajului de mai sus, vor dobândi naționalitatea ungară”. Așa că, încadrarea în tabere de muncă, era complet și legal justificată. Întimidați, timorați de pățaniile românilor de prin satele vecine: Traian, Decebal, Boghiș, CAREI, Lucăceni, Ianculești, Marna, Scărișoara Nouă, Resighea, Craidorolț, Terebești, Pir, Santău, Tășnad, Andrid, etc. al căror număr exact de expulzați și refugiați rămâne necunoscut, chiar și astăzi, sătenii rămași în Rădulești s-au resemnat ca și coloniști utili după reforma agrară, dar „abandonați ai regimului Regelui Carol al II-lea”. Concentrați pentru muncă forțată, potrivit unor informații orale, obținute de prof. Florica Cristea – pe baza discuțiilor avute cu cei în cauză – au fost următorii feciorii de băștinași: Cristea Ioan, Sabou Ioan, Nicorici Dumitru, Moldovan Teodor, Moșincat Vasile, Marchiș Vasile, toți cu muncă prestată la Nușfalău, vreo 6 luni, într-o primă etapă. Menționăm că până la încheierea acestui studiu, nu s-au depistat documente care să certifice informația, altele decât cele de familie.

Despre viața grea pe care au avut-o în lagărele și detașamentele de muncă forțată nu avem mărturii directe. Dar, din satul Dridiu, de pildă Topai Gavrilă, pentru că a întârziat 2 ore din permisia ce i se acordase a fost „legat la stâlp” de către gradații unguri și pentru motivul declarat că „nu știu a vorbi ungurește”. Despre maltratări s-a aflat în sat prin intermediul celor proveniți din zonă, fapt pentru care unii și-au propus să ia drumul României, presiunea fiind exercitată pe toate căile, prin biserica catolică (ungurească) în special.

Anual măsurile de umilire a românilor s-au agravat prin aplicarea celor 177 de legi antiromânești date de guvernul lui Horthy, în perioada 5 septembrie 1940 – 25 octombrie 1944. E cunoscută născocirea lui Horthy de a face chiar și o Episcopie Ortodoxă Maghiară, pentru românii, deveniți fără voia lor, parte din națiunea maghiară, conform textului aplicat al Dictatului de la Viena. După ocuparea Ungariei de către nemți – 19 martie 1944 – sub pretextul apropierii frontului, s-a trecut la o mobilizare generală, sens în care recrutarea românilor pentru muncă, a celor cuprinși între 16-60 de ani, și aplicarea rechizițiilor, indiferent de starea materială a gospodăriei familiale, a devenit o regulă. Și femeile erau recrutate și trimise la muncă în Ungaria și Germania. În total s-au format 24 de Companii românești de muncă forțată în interiorul Ungariei. Nici neamurile, din cele 10 localități de baștină ale celor din Rădulești, n-au fost exceptate de la munca forțată. Conform informațiilor de care dispunem, numai în vara anului 1944, au fost recrutați pentru prestare de munci forțate în Ungaria țărani din localitățile: Ban=52, Recea=28, Ponița=2, din totalul celor 1.866 de bărbați și cei 73 de sălăjeni cărora li s-a stabilit domiciliul forțat. Mulți dintre români au respins ideea „statului maghiar” și au ales refugiul prin „vama cucului”, despre unii nu s-a mai auzit în veci nimic, probabil fiind ajunși de glonțul vigilent. Fuga peste graniță a multor sălăjeni i-a pus pe unguri într-o uluitoare împrejurare pentru că au ajuns să spună: „dușmanul se află înăuntrul granițelor țării”.

Se pare că și dintre cei care făcuse campania din anul 1914-1919 au fost luați să participe la concentrările de muncă forțată din Ungaria, Slovacia, Germania, conform regulilor expuse mai sus, chiar dacă nu în prima linie, cum a fost cazul numiților consăteni: Vedinaș Petru, Creț Vasile, Ardelean Nicolae, Vedinaș Flore (Guleșu), Buboi Alexandru (Jarca) și Cionca Teodor. Concentrați la muncă forțată, în etape și perioade diferite, au mai fost și următorii: Cristea Pavel (1 an), Cristea Petru, Barbuș Pavel (2 ani), Păștean Nicolae (2 ani), Gal Șofon (2 ani), Moldovan Gavril, Bodonea Valentin, Nicorici Pavel, Silaghi Gheorghe, Șorian Ioan, Marchiș Virgil și Ghirean Vasile, undeva la Ekermezeő? Ungaria. Pentru a completa informația orală atașăm documente oficiale din epocă, din arhiva familiei. Satul Rădulești rămăsese aproape gol, ori cu tineri cu vârstă încă neîmpliniți ai majoratului și cu bătrânii băștinași peste limita legală, dar și aceștia  cu obligații de a susține material frontul: cu vite, porci, untură, slănină, făină, etc. Astfel cum reiese dintr-o notă informativă maghiară, „averea bisericii ortodoxe (70 jugăre) era arendată numai de către unguri” (la Trăznea – Sălaj), iar presiunea continua asupra concentraților pentru a trece la religia catolică sau reformată era apăsătoare (…)”.

 Mi-am pus întrebarea: cui folosește această carte? Răspunsul prezumtiv se asociază cu al cititorului, de vârsta autorilor și chiar mai mult, cu a celor care vor încerca să ridice nivelul de cunoaștere și să o facă mai bine decât cei care au avut curajul să așternă pe hârtie sentimentele și cunoștințele lor. Din partea coordonatorilor, ca profesioniști în domeniu, considerăm lăudabil efortul elevilor, și îi asigurăm de întreaga considerație și tot sprijinul și pe viitor!

Mesajul acestei cărți se rezumă la ADEVĂR, oricât de dur apare el astăzi contemporanilor. Patriotismul din casele noastre nu supără, nu înjosește și nu umilește pe nimene. Este un adevăr rostit cu tărie de către tinerii care-și Cinstesc și Prețuiesc strămoșii.

Col(r) Constantin Moșincat

Articolul Lagăre de muncă forțată pentru românii ardeleni apare prima dată în Glasul.info.

15 Mai 1848: Marea Adunare de la Blaj în cadrul căreia românii ardeleni au adoptat programul Revoluției române din Transilvania, „Petiţiunea Naţională”

Evenimentul central al revoluției românilor din Ardeal a fost Marea Adunare de la Blaj la care au participat peste 40.000 de oameni. Trebuie remarcat de asemenea că în cadrul acelei adunări au participat reprezentanții tuturor provinciilor istorice românești: pe lângă reprezentanții de seamă ai românilor ardeleni au participat și muntenii D. Brătianu, I. Maiorescu, A. T. Laurian din Țara Românească, și moldovenii V. Alecsandri, Al. I. Cuza și Gh. Sion din Moldova. 

În timpul adunării prezidate de către episcopul ortodox Andrei Șaguna și episcopul român unit Ioan Lemeni a fost citit programul Revoluției române din Transilvania, intitulat „Petiţiunea Naţională”.

1. Naţiunea română, răzimată pe principiul libertăţii, egalităţii şi fraternităţii, pretinde independinţa sa naţională în respectul politic ca să figureze în numele său ca naţiune română, să- şi aibă reprezentanţii săi la dieta ţării în proporţiune cu numărul său, să-şi aibă dregătorii săi în toate ramurile administrative, judecătoreşti şi militare în aceeaşi proporţiune, să se servească cu limba sa în toate trebile ce se ating de dânsa, atât în legislaţiune, cât şi în administraţiune. Ea pretinde pe tot anul o adunare naţională generală. La acestea s-au adaos că de aci înainte în lucrările legale ale celorlalte naţiuni transilvane şi în limbile lor românii să se numească români, iar nu olah, walach şi bloch.

2. Naţiunea română pretinde ca biserica română, fără distincţiune de confesiune, să fie şi să rămână liberă, independintă de la oricare altă biserică, egală în drepturi şi foloase cu celelalte biserici ale Translivaniei. Ea cere restabilirea mitropoliei române şi a sinodului general anual după vechiul drept, în care sinod să fie deputaţi bisericeşti şi mireneşti. În acelaşi sinod să se aleagă şi episcopii români, liber, prin maioritatea voturilor fără candidaţie.

3. Naţiunea română, ajungând la conştiinţa drepturilor individuale, cere fără întârziere desfiinţarea de iobăgie fără nici o despăgubire din partea ţăranilor iobagi atât în comitate, cât şi în districte, scaune şi graniţa militară. Ea cere tot deodată şi desfiinţarea dijmelor ca a unui mijloc de contribuire împedecătoriu economiei.

4. Naţiunea română pofteşte libertatea industrială şi comercială cu ridicarea ţehurilor şi a privilegiurilor şi a tuturor pedecelor şi stavilelor cu ţările convecine de care se ţine desfiinţarea vămilor la graniţă.

5. Naţiunea română pofteşte ca dajdea ce s-a pus de la un timp încoace asupra vitelor — care din pricina strâmtorii hotarelor gremiale se ţin şi se pasc în ţările vecine cu mari cheltuieli şi nespusă greutate şi însuşi cu periculul vieţei —, ca o vederată pedecă a industriei şi a comerciului activ, să se şteargă cu totul, şi tractatele care s-au încheiat între Înalta Casă Austriacă, Poarta Otomană şi Principatele Române pentru economia vitelor să se păzească cu toată scumpătatea.

6. Naţiunea română cere desfiinţarea dijmei, adică a zeciuielei (Zehendt) metalelor create în patria aceasta, care zeciuială e o adevărată pedecă pentru lucrarea minelor. La toţi proprietarii de fodine să li se dea acelaşi drept în privinţa măsurei hotarului fodinei.

7. Naţiunea română cere libertatea de a vorbi, de a scrie, şi a tipări fără nici o censură, prin urmare pretinde libertatea tiparului pentru orice publicare de cărţi, de jurnale şi de altele, fără sarcina cea grea a cauţiunii, care să nu se ceară nici de la jurnalişti, nici de la tipografi.

8. Naţiunea română cere asigurarea libertăţei personale; niminea să nu se poată prinde supt vreun pretext politic. Cu acestea dimpreună cere libertatea adunărilor ca oamenii să nu cadă la nici un prepus dacă se adună numai ca să vorbească şi să se înţeleagă în pace.

9. …

10. Naţiunea română cere înarmarea poporului sau gardă naţională spre apărarea ţărei înlăuntru şi din afară. Miliţia română să–şi aibă ofiţerii săi români.

11. Naţiunea română pretinde purtarea comună a sarcinilor publice după starea şi averea fiecăruia şi ştergerea privilegiurilor.

12. Naţiunea română pofteşte ca să se facă o Constituţiune nouă pentru Transilvania prin o adunare constituentă din naţiunea ţărei, care Constituţiune să se întemeieze pe principiile dreptăţii, libertăţii, egalităţii şi fraternităţii, să se lucreze codici nouă de legi civile, criminale, comerciale ş.c.l. tot după acelea principii.

13. Naţiunea română cere înfiinţarea şcoalelor române pe la toate satele şi oraşele, a gimnasiilor române, a institutelor militare şi tehnice şi a seminarelor preoţeşti, precum şi a unei universităţi române dotate din casa statului în proporţiunea poporului contribuent, în dreptul deplin de a-şi alege directori şi profesori şi de a-şi sistemisa învăţăturele după un plan şcolastic şi cu libertate de a învăţa..

14. Naţiunea română pretinde purtarea comună a sarcinilor publice după starea şi averea fiecăruia şi ştergerea privilegiurilor.

15. Naţiunea română pofteşte ca să se facă o Constituţiune nouă pentru Transilvania prin o adunare constituentă din naţiunea ţărei, care Constituţiune să se întemeieze pe principiile dreptăţii, libertăţii, egalităţii şi fraternităţii, să se lucreze codici nouă de legi civile, criminale, comerciale ş.c.l. tot după acelea principii.

16. Naţiunea română cere ca conlocuitoarele naţiuni nicidecum să nu ia la dezbatere cauza uniunii Transilvaniei cu Ungaria, până când naţiunea română nu va fi naţiune constituită şi organizată cu vot deliberativ şi decisiv, reprezentată în Camera legislativă; iar din contră, dacă dieta Transilvaniei ar voi totuşi a se slobozi la pertractarea aceleaşi uniuni de noi fără noi, atunci naţiunea română protestează cu solemnitate.

(Istoria Romaniei in Texte)

Articolul 15 Mai 1848: Marea Adunare de la Blaj în cadrul căreia românii ardeleni au adoptat programul Revoluției române din Transilvania, „Petiţiunea Naţională” apare prima dată în Glasul.info.

Romanii ardeleni lipsesc de 400 de ani de pe stema Ardealului. Si asta nu din cauza ca n-au cerut acest lucru, ci pentru ca le-a fost sistematic refuzat acest drept. Cu toate ca romanii ardeleni au reprezentat mereu majoritatea etnica din Transilvania, lor li s-a interzis intotdeauna sa aiba propriile insemne pe stema Transilvaniei. Toate cele trei natiuni privilegiate, sasii, secuii si maghiarii, sunt reprezentate simbolic prin insemne proprii, insa romanii ardeleni sunt priviti in continuare ca “natiune tolerata”, chiar daca acum avem pretentia ca Romania este stat unitar national.

Romanii ardeleni au cerut in repetate randuri sa fie reprezentati in stema Ardealului prin insemne proprii. De-a lungul timpului, romanii ardeleni au venit cu diferite propuneri legate de insemnele prin care natiunea romana ar trebui sa fie reprezentata pe stema Transilvaniei, insa acestea s-au lovit mereu de refuzul celor care au dorit sa se faca unicii stapani peste pamantul stramosesc al romanilor.

Dupa intrarea lor in Dieta din Pesta (Budapesta), deputatii romani ardeleni au conceput un program politic intitulat “Programul Ardelenilor”, ce continea 16 puncte esentiale care se le apere interesele nationale. Punctul al 10-lea din acest program se referea la dorinta romanilor ardeleni de a avea propriile insemne prin care sa fie reprezentati pe stema Ardealului:

Un alt punct important din Programul Ardelenilor era punctul al 5-lea care facea referire la egalitatea dintre limba romana, maghiara si germana la nivel institutional:

Note:

Articolul Romanii ardeleni au cerut in repetate randuri sa fie reprezentati in stema Ardealului prin insemne proprii apare prima dată în Glasul.info.

Românii din Transilvania lipsesc de 400 de ani de pe stemă.

Felul în care se regăseşte Transilvania pe stema ţării noastre perpetuează o realitate de acum 400 de ani. Românii lipsesc, dar se află, în schimb, fostele naţiuni privilegiate: maghiarii, secuii, saşii şi germanii Stema actuală a României a fost aprobată de Parlament în 1992.

În primele trei părţi ale blazonului naţional sunt reprezentate Ţara Românească, Moldova, Banatul, Dobrogea, iar în ultimul compartiment Transilvania. Fosta provincie românească este reprezentată pe stemă de către secui, prin însemnele lor soarele şi luna, maghiarii, prin vulturul negru de stepă, respectiv saşii şi germanii, prin cele şapte turnuri, reprezentând tot atâtea cetăţi.

Reprezentarea Transilvaniei pe stema ţării a fost preluată la fel cum era şi în perioada interbelică, fără ca specialiştii din comisia parlamentară să realizeze o minimă documentare istorică cu privire la însemnele respective. Pentru istorici, un mare semn de întrebare este cum s-a perpetuat această situaţie după Marea Unire de la 1918.

Românii ardeleni lipsesc de pe stema Transilvaniei

Elementele prin care este reprezentată Transilvania pe stema României, adoptată în 1992,  perpetuează heraldic o realitate istorică de  acum 400 de ani. Vorbim de momentul în care erau recunoscute în Transilvania  doar trei „naţiuni“ privilegiate din Transilvania: maghiarii, saşii şi secuii.

Stema Transilvaniei a încetat să mai fie folosită după 1867, când, în urma compromisului politic s-au constituit Imperiul austro-ungar, iar Transilvania a fost încorporată la Ungaria. „De altfel, ungurii, spre a face să se uite cu totul istoria autonomă a Ardealului, şi spre a demonstra contopirea definitivă a Marelui Principat cu Ungaria, au introdus de la 1867 stema

Transilvaniei în armeriile Ungariei, unde a stat până la mijlocul Primului Război Mondial.

În 1916 s-a întocmit o nouă stemă a monarhiei dualiste austro-ungare, stemei Transilvaniei rezervându-i-se numai un loc în armele comune ale acestei monarhii, nu şi pe stema proprie a Ungariei“, subliniază istoricul.

Toată lumea ştie, sau ar trebui să ştie, că stema Transilvaniei este un scut tăiat, în cartierul superior cu un vultur ieşind (simbolul nobilimii maghiare) flancat de soare şi lună (simbolul secuilor), în cartierul inferior şapte turnuri (simbolul saşilor transilvăneni). Heraldica şi simbolurile heraldice reprezentau adevărate programe politice în perioada medievală, iar istoria stemei Transilvaniei este puţin cunoscută, ca şi faptul că au existat mai multe variante ale acestei steme.

Toate incercarile romanilor de a propune solutii prin care sa fie si ei reprezentati pe stema Transilvaniei au esuat. In ce fel sunt respectate drepturile tuturor “minoritatilor” din Romania cand tocmai populatia majoritara nu este reprezentata asa cum ar fi normal pe stema regiunii in care traiesc? Cum se poate ca dupa sute de ani romanii sa nu fie inca reprezentati pe aceasta stema?

Surse/Note:

Articolul Românii ardeleni lipsesc de pe stema Transilvaniei apare prima dată în Glasul.info.