Povestea romanilor din Kazahstan este una tragica, mulți dintre ei ajungand acolo ori din cauza masurilor de epurare etnica din timpul imperiului țarist ori fiind deportați dupa 1940, fie in calitate de civili sau prizonieri militari. Cert este ca in Kazahstan inca mai rezista o mica comunitate de romani, estimata dupa recensamantul din 1999 la circa 20.054 de persoane.

Majoritatea acestora provin din regiunile istorice romanesti Basarabia, Bucovina de Nord, Sudul Basarabiei si astazi traiesc dispersat in regiunile din nordul Kazahstanului, ceea ce face sa fie treptat asimilati de populatia locala.

Dacii din Kazahstan

Dupa cum se cunoaste, Pactul Ribbentrop-Molotov a avut consecinte tragice pentru populatia romaneasca din Basarabia, Bucovina de Nord, Tinutul Herta si sudul Basarabiei. Anexarea acestor provincii romanesti la URSS la 28 iunie 1940 a fost urmata de masuri represive si de deznationalizare a romanilor basarabeni si bucovineni de catre regimul stalinist – deportari in masa si trimiteri la munca fortata in Siberia si Kazahstan in anii 40-50 a zeci de mii de persoane, de unde unele nu s-au intors nici pana astazi.

Cel mai mare lagar de concentrare pentru prizonierii militari straini a fost Spassk nr. 99, infiintat in iulie 1941 pe structura Diviziunii Spassk a Karlag-ului NKVD, situat la 45 km de orasul Karaganda, pe teritoriul fostei Uzine de extractie a cuprului Spassk.

Pe tot timpul functionarii, prin acest lagar au trecut 66.160 de prizonieri (66.746 dupa alte date), dintre care: 29.777 au fost nemti, 22.225 japonezi, 1633 austrieci, 1208 polonezi, 1088 italieni, 1139 unguri, 195 finlandezi, etc. Din totalul exprimat mai sus, 6.740 de prizonieri au fost de nationalitate romana. La acestia se adauga un numar de peste o mie de prizonieri de alta nationalitate, care au luptat in Armata Romana, avand probabil cetatenia romana la acea vreme (evrei, ucraineni, armeni, moldoveni). In documentele lagarului, prizonierii de razboi straini au fost inregistrati pe nationalitati.

LINK VIDEO

Surse:

Articolul Dacii din Kazahstan apare prima dată în Glasul.info.

Potrivit datelor statistice, în Republica Kazahstan, ţară fostă sovietică din Asia Centrală, unde convieţuiesc cca.120 de naţionalităţi, la recensământul din anul 1999, în grupa etnică români/moldoveni s-au înregistrat 20.054 de persoane, din care 594 de persoane s-au declarat români si 19.460 – “moldoveni”.

Majoritatea acestora provin din regiunile istorice româneşti Basarabia, Bucovina de Nord, Sudul Basarabiei şi astăzi trăiesc dispersat în regiunile din nordul Kazahstanului, ceea ce face să fie treptat asimilaţi de populaţia locală.

ROMANII UITATI DIN KAZAHSTAN

Dacă istoria altor popoare care au ajuns să trăiască în Kazahstan este oarecum cunoscută, despre românii basarabeni, bucovineni şi transnistreni nu se cunoaşte aproape nimic la nivelul societăţii kazahstaneze de astăzi. În această ţară încă circulă teoria învechită tipic sovietică, potrivit căreia românii şi “moldovenii” sunt două popoare distincte. Acest lucru se datorează în opinia noastră politicii staliniste, de deznaţionalizare şi mascare a unor adevăruri istorice, promovată cu decenii în urmă în spaţiul URSS.

CUM AU AJUNS ROMÂNII ÎN KAZAHSTAN

I. La sfârşitul sec. XIX-inceputul sec. XX. Date de arhivă şi însemnări ale unor lingvişti şi istorici din Kazahstan indică apariţia în jurul anului 1890 în sudul Siberiei şi nordul Kazahstanului a primelor “colonii pentru strămutaţi din raioanele cu populaţie deasă a regiunilor europene ale Rusiei”, unde erau aduşi în mod organizat, dar şi voluntar, ţărani care nu primiseră pământ de la stat. In aceste colonii au ajuns şi ţărani din Bucovina de Nord (Cernauţi, Noua Suliţă), din majoritatea judeţelor Basarabiei, din Herson,Tiraspol, Nikolaev, Ismail, care atunci se găseau în componenţa Imperiului Ţarist.

Între 1906-1914, în timpul reformelor agrare ale Guvernului Ţarist condus de Stolâpin (dupa revolutia taraneasca din 1905 din Rusia), cateva mii de ţărani români basarabeni au fost transmutaţi în sudul Siberiei (zona Omsk, raionul Kutuzovka) şi Nordul Kazahstanului (zona Aktubinsk), unde li s-au repartizat pământuri. În anul 2006, am vizitat regiunea Aktubinsk şi am întâlnit, după lungi căutări, urmaşi ai acelor ţărani basarabeni, care astăzi trăiesc în această regiune. Ei mi-au relatat din povestirile părinţilor despre drumul lung, de 6 luni, parcurs cu carul cu boi de ţăranii basarabeni până în Kazahstan, despre “surpriza neplăcută” pe care au avut-o aceştia când în loc de “pământurile roditoare promise” au găsit întinderi pustii, despre condiţiile extreme în care au trăit în primii ani (şi-au săpat bordeie în pamânt), climă siberiană, lipsa hranei etc. În reg.Aktubinsk din nordul Kazahstanului, românii basarabeni au fondat atunci câteva sate, fiecare avand zeci de familii – Basarabka, Novosergheievka, Ciornovodsk, Bogoslovka, Ilinca, Kara-Hobda etc, în care şi astăzi mai trăiesc urmaşi ai lor-familii precum: Capstrâmb, Cerempei, Cristinoi, Cumpaniţă, Lazu, Mânză, Mârza, Muntean, Racu, Ţărus. Am vizitat aceste sate izolate şi am fost plăcut surprins să văd cum mica comunitate din această regiune încă păstreză limba română/graiul moldovenesc şi obiceiurile tradiţionale.

II. Valurile de deportări
După cum se cunoaşte, Pactul Ribbentrop-Molotov a avut consecinţe tragice pentru populaţia româneasca din Basarabia, Bucovina de Nord, Ţinutul Herţa şi sudul Basarabiei. Anexarea acestor provincii româneşti la URSS la 28 iunie 1940 a fost urmată de măsuri represive şi de deznaţionalizare a românilor basarabeni şi bucovineni de către regimul stalinist – deportări în masă şi trimiteri la muncă forţată în Siberia şi Kazahstan în anii 40-50 a zeci de mii de persoane, de unde unele nu s-au întors nici până astăzi.

1. 12-13 iunie 1941- Potrivit datelor de arhivă, în acea noapte, din Basarabia şi nordul Bucovinei au fost ridicate de la casele lor 29.839 de persoane, dintre care 5479 au fost arestate (“membri ai organizaţiilor contrarevoluţionare şi alte elemente antisovietice”) şi 24.360 au fost deportate. Din acest total, doar din RSS Moldovenească au fost ridicate 18.392 persoane – 4507 “capi de familie” arestaţi (4342 din considerente politice şi 165 cu dosare penale) şi 13.885 persoane deportate. În gările de unde au fost transportaţi, cei arestaţi au fost separaţi de familii şi încărcaţi în eşaloane speciale. Ulterior, ajunşi în lagăre, aceştia au fost supuşi unor represiuni dure, mulţi fiind condamnaţi la pedeapsa capitală pentru “activitate antisovietică”. Deportarea din Basarabia şi Bucovina s-a făcut cu vagoane de vite în Siberia şi Kazahstan (pentru Chişinău au fost repartizate 1315 vagoane, iar pentru Cernăuţi 340 vagoane). Un raport din octombrie 1941 arată că în GULAG, la acea dată, “din RSS Moldovenească se află 22.648 de persoane, în colonii din RSS Kazahă (9954 pers.), RASS Komi (352), regiunile Omsk (6085 persoane, dispersate în 41 de raioane), Novosibirsk (5787) şi Krasnoiarsk (470)”. Românii deportaţi din Bucovina au fost incluşi în statistică ca provenind din regiunile din vestul Ucrainei. În Kazahstan, deportaţii români basarabeni au fost repartizaţi în colonii din regiunile Aktubinsk (6195), Kzâl-Orda (1024) şi Kazahstanul de Sud (2735). Personal, am întâlnit în ultimii ani mai multe persoane originare din Basarabia care au fost deportate în Kazahstan în 12-13 iunie 1941.

Astăzi, acestea trăiesc în regiunile Aktubinsk, Karaganda, Akmola, Jambul, Kzâl-Orda, păstrându-şi limba, tradiţiile şi obiceiurile. Însă, urmaşii acelor români basarabeni, de vârstă sub 40 de ani, deja nu mai vorbesc româneşte, cunosc vag evenimentele anilor 40 şi cum au ajuns părinţii şi bunicii lor în Kazahstan. Aceasta, datorită faptului că, până în prezent, subiectul deportărilor din Basarabia şi Bucovina a fost unul închis, comparativ cu cel al deportărilor altor popoare (lituanieni, letoni, estonieni, ceceni şi alte popoare din Caucaz, polonezi, ucraineni, coreeni etc) despre care s-a scris în presă şi publicaţii de specialitate dupa 1990.

2. Deportarea de la 6-7 iulie 1949 (operaţiune denumită conspirativ “IUG”/Sud), s-a făcut în urma Hotărârii Biroului Politic al CC al PC al URSS Nr. 1290-467cc din 6 aprilie 1949 “Cu privire la deportarea de pe teritoriul RSS Moldovenească a chiaburilor, foştilor moşieri, marilor comercianţi, complicilor ocupanţilor germani, persoanelor care au colaborat cu organele poliţiei germane şi româneşti, a membrilor partidelor politice, a gardiştilor albi, membrilor sectelor ilegale, cât şi a familiilor tuturor categoriilor enumerate mai sus”.

Hotărârea, care prevedea “deportarea în Kazahstan, Asia Centrală şi Siberia a 11.280 de familii cu 40.850 de oameni“, era însoţită de un act adiţional în care se specifica decizia Guvernului Sovietic ca “deportarea categoriilor menţionate să se facă pe vecie“, operaţiunea să înceapă pe 6 iulie 1949, ora 02,00, şi să se încheie pe 7 iulie 1949, ora 20,00.

Documente de arhiva indică participarea la desfăşurarea acestei operaţiuni a 4.496 de “lucrători operativi” ai Ministerului Securităţii de Stat al URSS, inclusiv aduşi din alte republici, 13.774 ofiţeri şi soldaţi şi a 4.705 activişti de partid din Moldova. Au fost mobilizate 4069 autovehicule pentru asigurarea transportului intern a celor ce au fost ridicaţi şi au fost pregătite 30 de eşaloane, respectiv, 1573 de vagoane de vite în care românii basarabeni deportaţi au fost transportaţi în Siberia (Ţinutul Altai, regiunile Kurgan, Tiumeni şi Tomsk) şi RSS Kazahă (regiunile Aktubinsk, Kazahstanul de Sud şi Jambul).

In fapt, au fost deportate 11.293 de familii – 35.796 persoane, din care 9864 bărbaţi, 14.033 femei şi 11.889 copii. 7620 de familii au fost considerate “chiaburi”, iar celelalte acuzate de “colaborare cu fasciştii”, de “apartenenţă la partidele burgheze româneşti sau la secte religioase ilegale”. De notat că acestor “deportaţi pe vecie” li s-au confiscat averile şi li s-a interzis să-şi ia cu ei bunuri materiale.

3. Deportarea de la 1 aprilie 1951. Operaţiunea s-a numit conspirativ “SEVER”/Nord şi a fost pusă în aplicare în baza aceleiaşi Hotărâri a Consiliului de Miniştri al URSS Nr. 1290-467cc din 6 aprilie 1949 şi Hotărârii Consiliului de Miniştri al URSS nr.667-339cc din 3 martie 1951, care prevedea “deportarea de pe teritoriul RSS Moldovenească a membrilor sectei ilegale antisovietice a iehoviştilor şi membrilor familiilor acestora, în total 5917 persoane”.

Acţiunea a început la ora 04,00 şi s-a încheiat la ora 20,00 în aceeaşi zi. Au fost arestate şi deportate în Siberia (reg.Kurgan) 723 de familii, respectiv, 2617 persoane (808 bărbaţi, 967 femei şi 842 copii), în special acuzate de apartenenţă la secta religioasă “Martorii lui Iehova”.

La această operaţiune au participat 546 de “lucrători operativi” ai Securităţii, 1127 ofiţeri şi soldaţi din Ministerul Securităţii, 275 ofiţeri şi soldaţi de miliţie şi 750 de persoane din cadrul organelor sovietice de partid din Moldova. Deportarea s-a făcut în două eşaloane, cu vagoanele care au ajuns la destinaţie la 13-14 aprilie 1951. Pe drum s-au născut câţiva copii şi au murit câteva persoane bolnave.

NOTĂ: Un raport al Ministerului de Interne al URSS din 1956 arată că iehoviştii din Moldova, împreună cu cei din republicile baltice si regiunile din vestul Ucrainei şi Belarusiei erau în număr de 7449 deportaţi în regiunile Tomsk, Krasnoiarsk şi Irkutsk din Siberia.

Am cunoscut mai mulţi români basarabeni deportaţi în iulie 1949 şi aprilie 1951 în Siberia şi Kazahstan pe motiv de apartenenţă la secta religioasă “Martorii lui Iehova”, care astăzi locuiesc compact în localităţi din apropierea fostei capitale a Kazahstanului, Alma-Ata, şi apropierea capitalei Kârgâzstanului, Bishkek. Aceştia mi-au relatat că, în anii 60, când au vrut să se întoarcă în Basarabia, li s-a interzis şi au fost obligaţi să semneze documente că nu au pretenţii la recuperarea averilor pe care le-au lăsat când au fost deportaţi.

De notat că aceste comunităţi (persoanele în vârstă), prin religie şi-au păstrat limba română (în grai moldovenesc), obiceiurile şi tradiţiile populare.

4. Se pare că deportările din Basarabia nu s-au oprit în 1951. La 6 octombrie 1952, Secretarul General al Partidului Comunist din RSS Moldovenească, Leonid Brejnev, se adresează Comitetului Central al Partidului de la Moscova cu “rugămintea” să fie deportate din Basarabia alte “elemente antisovietice”, care au rămas nestrămutate în operatiunile din 6-7 iulie 1949 şi 1 aprilie 1951.

Potrivit lui Brejnev, “în prezent, pe teritoriul Moldovei sunt 3117 persoane care s-au sustras de la strămutare în 1949: 735 familii de chiaburi însumând 2382 persoane şi 735 de chiaburi rămaşi singuri, ale căror familii au fost strămutate şi se află în colonii”. Nu-I dau linişte lui Brejnev nici credincioşii de altă religie: “…În prezent, în raioanele limitrofe ale oraşului Bălţi, sunt identificate încă 850 familii de sectanţi iehovişti -1700 persoane, precum şi 400 familii de adepţi ai sectelor inocentiştilor, arhangheliştilor, sâmbotiştilor, cincizeciştilor şi adventist-reformiştilor, în total 1100 de persoane“.

Deşi nu avem date concrete, se poate presupune că rugămintea lui Brejnev nu a fost refuzată. Un proiect “strict secret” de Hotărâre a Preşedintelui Consiliului de Miniştri al URSS “Cu privire la strămutarea suplimentară de pe teritoriul RSS Moldovenească a chiaburilor, adepţilor sectelor ilegale ale iehoviştilor, inocentiştilor, arhangheliştilor, sâmbotiştilor, cincizeciştilor adventist-reformiştilor şi membrilor lor de familie” prevedea deportarea a 5917 de persoane în aprilie 1953 în regiunea Kurgan din Siberia şi RSS Kazahă, în conformitate cu Hotărârile Consiliului de Miniştri al URSS nr.1290-467cc din 6 aprilie 1949 şi nr.667-339cc din 3 martie 1951.

III. Recrutările forţate pentru muncă în URSS
În timpul regimului sovietic, în special al celui stalinist, RSS Moldovenească şi regiunea Bucovinei de Nord au fost surse de forţă de muncă gratuită pentru marile obiective industriale, zăcămintele petroliere, minele de cărbuni şi alte resurse naturale, industria lemnului etc. din întreaga Uniune Sovietică.

Există documente care arată că, imediat după anexarea la 28 iunie 1940 a Basarabiei, din această regiune au fost recrutate şi trimise la muncă forţată în întreaga Uniune mii de persoane. Prin Hotărârea nr.39 din 9 august 1940, Consiliul Economic al Guvernuluii URSS a dispus “recrutarea în localităţile rurale ale Basarabiei a 20 de mii de muncitori”, iar la 28 august 1940 conducerii Chişinăului I s-au cerut “recrutări suplimentare în judeţele RSS Moldoveneşti”. Rezultatul-până la 29 noiembrie 1940, din Basarabia organele sovietice au recrutat şi trimis în diverse regiuni industriale ale URSS, inclusiv în Kazahstan, în bazinul carbonifer Karaganda, cca.56 mii de persoane de origine română.

În locul lor, au fost aduşi în Basarabia 13 mii de ofiţeri NKVD şi de armată, învaţători din Ucraina, Rusia, Belarus, care au predat limba rusă obligatorie timp de un an.

Acesta a fost începutul deznaţionalizării provinciilor româneşti ocupate. Unele surse indică faptul că, între anii 1948-1960, 196 mii de “moldoveni” au fost recrutaţi şi trimişi la muncă pe şantierele sovietice.

IV. Trimiterile la lucrările de desţelenire a stepelor Kazahstanului demarate de Nikita Hruşciov în 1956
Astăzi, în Kazahstan trăiesc mulţi români basarabeni/”moldoveni” care în anii 50-60 au fost aduşi la “lucrările epocale ale regimului Hruşciov” de desţelenire a stepelor din nordul Kazahstanului şi transformare a acestora în terenuri agricole (în regiunile Kustanai şi Pavlodar – peste 3000 de persoane în fiecare, în regiunile Akmola şi Aktubinsk-peste 2000 de persoane în fiecare).

Aceştia povestesc cât de căutaţi erau ţăranii, mecanizatorii şi tractoriştii din RSS Moldovenească. Săptămânal, din Chişinău zburau spre Kazahstan avioane pline cu agricultori şi tractorişti “moldoveni”.

Condiţiile în care erau primiţi aceştia la început, în anii 1956-1958, lăsau de dorit: ” eram lăsaţi direct în câmp, în corturi de campanie de câte 30-40 de persoane, la mare distanţă de localităţi. Alţii, mai norocoşi, erau cazaţi în aşa-zise cămine, unde condiţiile sanitare lipseau.

Ca sa nu mai vorbesc de foame, boli şi frig…au fost vremuri grele”, povesteşte Ion Guzun, un bătrân basarabean care a rămas cu traiul în Kazahstan. Ulterior, o modalitate distinctă de aducere a “moldovenilor” la Desţelenit era trimiterea prin “detaşamentele de komsomoli”/tinerii comunişti, entuziaşti de 17-18 ani, care erau îndemnaţi să contribuie la “ridicarea agriculturii si tarii sovietice”.

În cei 15 ani cât a durat campania de desţelenire a lui Hruşciov, în Kazahstan au fost trimişi cca.-1,5 mil. persoane din întreg URSS-ul.

V. Alte modalităţi prin care au ajuns românii basarabeni şi bucovineni în Kazahstan

– prin repartiţii ca specialişti şi forţă de muncă la diverse obiective industriale la terminarea instituţiilor de învăţământ mediu şi superior (anii 60-80);

– de bună-voie, pe urmele rudelor care au fost deportate în anii 40-50, celor trimise la desţelenit sau obiectivele industriale şi minele de cărbune;

– atraşi de locuri de muncă mai bine plătite decât în Moldova, unde se făceau anunţuri despre “marile şantiere sovietice” care existau în Kazahstan;

– urmare căsătoriilor mixte şi serviciului militar.

În total, urmare politicii sovietice de deznaţionalizare a românilor în Basarabia şi Bucovina de Nord (prin strămutarea din locul de baştină), la sfarşitul anilor 80, peste 500 mii de “moldoveni” trăiau în alte regiuni ale URSS. Potrivit recensământului din 1989, cei mai mulţi “moldoveni” se găseau în Ucraina-324.525, în Rusia – 172.671 şi în Kazahstan – 33.098.

VI. Prizonierii români de război în lagărele NKVD din Kazahstan (1941-1950)
Potrivit datelor culese de ambasadorul României în Kazahstan în timpul cercetărilor in Arhivele de la Karaganda între anii 2002-2006 şi a mărturisirilor unor supravieţuitori, în timpul celui de-al II -lea război mondial, în perioada 1941-1945, pe teritoriul regiunii Karaganda au fost amplasate 3 lagăre de concentrare ale NKVD pentru prizonieri militari şi civili străini: Spassk nr. 99, Balhash nr. 37 si Jeskazgan nr. 39.

Cel mai mare lagăr a fost “Spassk nr. 99″, situat la 45 km de oraşul Karaganda, pe teritoriul fostei Uzine de topire a cuprului “Spassk”.

Pe tot timpul funcţionării, prin acest lagăr au trecut 66.160 de prizonieri de război străini (66.746 dupa alte date), dintre care: 29.777 au fost nemţi, 22.225 japonezi, 1633 austrieci, 1208 polonezi, 1088 italieni, 1139 unguri, 195 finlandezi, etc. Din totalul exprimat, 6.740 de prizonieri au fost de naţionalitate română.

La aceştia se mai adaugă un număr de peste o mie de prizonieri de război români (care au luptat în Armata Română), dar care au fost înregistraţi ca evrei, ucraineni, armeni, “moldoveni”.

În acest lagăr au fost concentraţi şi 1808 prizonieri civili, dintre care 92 erau de naţionalitate română.
Datele de arhivă indică faptul că, in perioada 1941-1950, 7765 prizonieri de război străini aflati in detenţie în lagarul Spassk nr. 99 au murit.

Din totalul acestora, 827 au fost de naţionalitate română. La aceştia se adaugă alţi cca.200 de prizonieri de alte naţionalităţi, care au luptat în Armata Română: unguri, ucraineni, evrei, armeni.

Mai mulţi prizonieri “moldoveni” care au murit sunt înregistraţi separat de cei români.

Prizonierii morţi au fost înmormântaţi fie pe teritoriul Diviziilor lagărului, fie in apropierea acestora, a minelor sau a obiectivelor industriale unde munceau, astazi neexistand practic, cu o singură excepţie, o inventariere clară în acest sens.

Până în prezent, în regiunea Karaganda s-a identificat un singur perimetru unde în acea perioadă au fost înhumaţi prizonieri străini de razboi care au murit: cimitirul din apropierea Lagărului de concentrare Spassk nr. 99. Potrivit unor supravieţuitori ai lagărului, zilnic mureau zeci de prizonieri, care erau “aruncaţi” în gropi comune. Iarna, ei erau îngropaţi în zăpadă.

La începutul anului 2003, Ambasadorul României Vasile Soare a facut demersuri pe lângă autorităţile regiunii Karaganda şi a obţinut aprobările pentru păstrarea memoriei prizonierilor români morţi în lagărele din Karaganda.

Astfel, la 9 septembrie 2003, preşedintele României de atunci, Ion Iliescu, aflat în vizită oficială în Kazahstan, a dezvelit în cimitirul de la Spassk un monument în memoria celor peste 1000 de prizonieri români morţi în anii ‘40-’50 în lagărele staliniste din centrul Kazahstanului. Un preot venit special din România a oficiat o slujbă de pomenire.

Deşi potrivit datelor de arhivă, majoritatea prizonierilor străini de război au fost repatriaţi în anii 50, există informaţii că unii au rămas să trăiască în Karaganda, fiind transferaţi în alte lagăre – “colonii de muncă”.

Astăzi încă trăiesc martori ai acelor evenimente (fosti deţinuţi, de alte naţionalităţi) care ne-au povestit despre “foşti prizonieri români care au murit prin anii 60 la Karaganda” (de ex.Alexandru Demeter din Bucureşti), deci la 10 ani după ce lagărele au fost oficial lichidate şi prizonierii repatriaţi. Este posibil să existe astăzi urmaşi ai acestora, printre cei aprox. 4000 de români înregistraţi oficial la recensământul din 1999 în regiunea Karaganda.

COMUNITATEA ROMÂNEASCĂ DIN KAZAHSTAN ASTĂZI

Dacă înainte de destrămarea URSS “moldovenii” ocupau locul 15 ca număr între cele 120 de naţionalităţi înregistrate în Kazahstan (33.098 persoane), după 1991, când această ţară şi-a proclamat independenţa, mulţi s-au întors în Basarabia şi Bucovina ori s-au mutat în alte foste republici sovietice, actuale membre CSI.

Aşa se explică faptul că, la recensământul din 1999, în Republica Kazahstan, în grupa etnică români/”moldoveni” erau înregistrate 20.054 de persoane, din care 594 de persoane s-au declarat români si 19.460 -”moldoveni”. Majoritatea acestora trăiesc în localităţi situate în regiunile din nordul Kazahstanului (Pavlodar, Kustanai, Karaganda, Akmola, Aktobe), adică în regiunile unde au avut loc deportările şi trimiterile la muncă fortata de către regimul sovietic (în Anexă-distribuţia româno-moldovenilor pe regiuni în Kazahstan).

În anul 2002, subsemnatul a organizat întâlniri ale membrilor comunităţii românilor moldoveni din regiunea Alma-Ata cu ocazia “Mărţişorului”, “Pastelui”, a “Zilei Nationale” a Romaniei, prilejuri cu care a prins contur ideea constituirii unei Asociaţii/Societăţi culturale româneşti care să promoveze conştientizarea originii etnice comune a românilor si “moldovenilor” din Kazahstan, prezervarea limbii române, a tradiţiilor şi obiceiurilor comune.

La începutul anului 2003, împreună cu Mihail Groza, etnic român originar din Transnistria, care trăieşte în Kazahstan din anii 50, am pus bazele Ansamblului de dansuri populare româneşti “Românaş” la o şcoală generală din localitatea Azat-Talgar din apropierea oraşului Alma-Ata. Astăzi, “Românaş” este singurul ansamblu de dansuri româneşti din Asia Centrală şi are în repertoriu dansuri populare din toate regiunile folclorice.

Participă periodic la manifestări culturale organizate în Kazahstan, devenind foarte cunoscut. In perioada 13-19 iulie 2006, membri ai ansamblului au fost invitaţi să participe pentru prima dată la un festival în România – Festivalul “La Fântâna Dorului” de la Şimleul Silvaniei, organizat cu sprijinul Departamentului pentru Relaţiile cu Românii de Pretutindeni din cadrul MAE.

La 28 mai 2003, la Alma-Ata, a fost înregistrată juridic Asociaţia Româno-Moldovenilor din Kazahstan (ARMK), al cărui director executive este Mihail Groza. La ceremonia dedicata naşterii primei Asociaţii româneşti în această ţară au fost prezenţi doi artişti populari români – Dumitru Zamfira şi Mihai Căluşaru, prezenţi la Alma-Ata la un festival internaţional de folclor. Conform statutului, “Asociaţia s-a născut pornind de la realitatea istorico-culturală potrivit căreia românii si “moldovenii” sunt una şi aceeaşi naţie, vorbesc o limbă comună – limba română, au cultură, religie, tradiţii şi obiceiuri comune”.

În iunie 2003, la Ambasada României la Alma-Ata s-au deschis cursuri facultative pentru copiii membrilor Asociaţiei care doresc să înveţe limba română.

Tot în iunie 2003, la Reuniunea Consiliului Mondial Român de la Vatra Dornei, conducerea Asociaţiei Româno-Moldovenilor din Kazahstan a înaintat o cerere de afiliere a Asociaţiei ca membru al acestui for al românilor de pretutindeni, din dorinţa de a stabili legături cu Ţara şi asociaţii similare din întreaga lume.

În prezent, Asociaţia se află în proces de reorganizare, ca urmare a apariţiei unui “curent moldovenesc” prin care se încearcă iarăşi dezbinarea comunităţii româneşti din Alma-Ata în români şi “moldoveni”.

Demersurile ambasadorului României în Kazahstan, Vasile Soare, au continuat şi la 28 aprilie 2005, a fost înregistrată juridic cea de-a doua asociaţie a românilor din Kazahstan – “Societatea Culturală Română DACIA” din Karaganda (regiune unde oficial trăiesc aprox. 4000 de persoane de origine română).

La sediul societăţii DACIA din Karaganda, dotat cu sprijinul statului român, până la sfarsitul anului 2006 s-au organizat săptămânal cursuri de limba română pentru copiii etnicilor români din regiune în cadrul Şcolii Duminicale “Mihai Eminescu”.

O figură marcantă a comunităţii româneşti din Karaganda este veteranul Simion Plamadeala (70 de ani), poet, absolvent al Colegiului Pedagogic din Chisinau in anii ’50, fost coleg de colegiu cu poetul Grigore Vieru si cu Mircea Druc, ex-premier al R.Moldova.

Simion Plămădeală a ajuns in Kazahstan in anii ’50, ca multi conationali de-ai sai din Basarabia, la lucrarile de destelenire declansate de regimul sovietic al lui Nikita Hrusciov, pe motiv că la absolvirea colegiului a refuzat să predea limba rusă la o şcoală românească de pe malul Prutului.

Poetul roman din Karaganda a lucrat peste 30 de ani în minele de cărbuni din Karaganda, timp în care a scris sute de poezii în limbile română şi rusă prin care şi-a exprimat suferinţa îndurată, nostalgia după locurile natale, a militat pentru limba şi identitatea românească a “moldovenilor”. Astăzi, poeziile lui Simion Plămădeală îi încântă pe cei mai tineri şi sunt publicate periodic în presa locală.

Conducerea Societăţii DACIA a fost invitată şi a participat la Prima Reuniune a Liderilor Asociatiilor Culturale Romaneşti din Europa, Bucureşti, 11-13 octombrie 2006 (organizată de MAE roman), unde a luat cuvântul şi a intrat în contact cu lideri de asociaţii din întreaga Europă.

Începând cu anul 2002, din rindul comunităţii etnicilor români din Kazahstan, Ambasada României la Alma-Ata selectează anual tineri cărora li se acordă burse de studii gratuite în România (în prezent, în România studiază 5 elevi şi studenţi de origine română din Kazahstan).

În anul 2006, un grup de 10 copii etnici români din Kazahstan au fost trimişi gratuit în România, în tabăra de odihnă de la Năvodari. Aceste două programe ale statului român dedicate sprijinirii păstrării identităţii naţionale a conaţionalilor noştri de pretutindeni sunt extrem de apreciate de comunitatea din Kazahstan şi sunt privite ca modalităţi concrete de sprijin din Ţară pentru existenţa identitară a acesteia.

În mai 2005, ambasadorul României a invitat în Kazahstan o echipă a Televiziunii Române care a realizat un documentar despre comunitatea românească din această ţară, difuzat în câteva episoade pe TVR şi TVRI. Radio România Actualităţi şi Radio România Cultural au realizat la rândul lor, în anii 2004-2006, emisiuni despre această comunitate.

În decembrie 2005, Ambasada României în Kazahstan a organizat pentru comunităţile româneşti din Karaganda şi Alma-Ata concerte de muzică populară romanească cu ocazia Zilei Naţionale a României, cu participarea unor artişti de la Ansamblul “Ciocarlia” din Bucuresti.

În iulie 2006, urmare demersurilor ambasadorului României, în regiunea Pavlodar din nordul Kazahstanului a fost înregistrată o a treia societate culturală a românilor din Kazahstan-Societatea Culturală Română BUCOVINA.

Vasile Soare,

fost ambasador al Romaniei in Kazahstan

Sursa:

Articolul ROMANII UITATI DIN KAZAHSTAN apare prima dată în Glasul.info.

Interviu cu Nicolae Plushkis, preşedintele Asociaţiei „Dacia” din Kazahstan:

– Dle Plushkis, ce înseamnă pentru românii din Kazahstan Societatea Culturală „Dacia”, cu sediul la Karaganda?

– Societatea Culturală Română (SCR) „Dacia” din Karaganda este singura societate română din Kazahstan. Pentru noi, românii aflaţi în această ţară, ea înseamnă foarte mult — este locul unde putem să vorbim în limba maternă, unde ne amintim împreună de plaiul natal, de patria-mumă. Prin acţiunile pe care le organizăm, vrem să ne păstrăm tradiţiile, obiceiurile şi spiritualitatea românească.

Oamenii care vin pentru prima dată la „Dacia” spun cu lacrimi în ochi: „Parcă am fost în Moldova, parcă am fost acasă”.

Romanii din Kazahstan: “Nu ştiţi ce înseamnă să plângi de dorul meleagurilor natale…”

 – Să înţelegem că românii din R. Moldova au uitat de fraţii lor din Kazahstan?

– Mai bine colaborăm cu cei din dreapta Prutului. Practic, cu noi s-au întâlnit aproape toţi miniştrii de Externe ai României care au    vizitat Kazahstanul. Datorită acestor întâlniri, zece etnici români din Kazahstan au făcut o vizită, în 2008, în România. Atunci, ei   pentru prima dată şi-au văzut ţara, mergând în Bucovina, Moldova, Oltenia sau Muntenia…

Închipuiţi-vă că chiar preşedintele României, Traian Băsescu, aflat într-o vizită oficială în Kazahstan, a trecut şi prin Karaganda, unde s-a întâlnit cu membrii Societăţii „Dacia”. Pentru noi a fost ceva nemaipomenit. Pentru prima dată am simţit că nu mai suntem orfani, că îşi mai aminteşte cineva de noi, că suntem cu adevărat români. Am primit şi 14 colete cu cărţi în limba română — 300 de volume ale scriitorilor clasici şi moderni.
Noi facem multe eforturi să stabilim relaţii şi cu românii din R. Moldova. Anul trecut ne-a vizitat marele sufletist şi patriot Vasile Şoimaru, pe 31 mai, de ziua pomenirii victimelor din lagărele staliniste din Kazahstan, români deportaţi în anii 1941-1953. Ambasada României la Astana a ridicat un monument în memoria celor 1000 de soldaţi români căzuţi aici în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Memorialul are menţionate numele tuturor celor morţi în lagărele staliniste. Cred că o să ridicăm şi un monument în memoria deportărilor din R. Moldova. Împreună cu Vasile Şoimaru a fost şi Valentin Ciumac, reprezentantul ASCOM în Kazahstan, fost ambasador al R. Moldova în Italia. Ţinem legături cu academicianul Mihai Cimpoi, compozitorul Eugen Doga şi alţii.

– Recent, R. Moldova a sărbătorit 20 de ani de la proclamarea Independenţei. Oficialităţile de la Chişinău au invitat reprezentanţi ai diasporei moldoveneşti din Kazahstan la evenimentul jubiliar?

– Eu, personal, nu am auzit să fi fost invitat vreun reprezentant al diasporei moldoveneşti din Kazahstan. Probabil, nu mai trebuim nimănui, cu toate că noi am trimis felicitări peste tot în R. Moldova…

– V-am văzut la Chişinău la lansarea unei cărţi de versuri semnată de Simion Plămădeală, un basarabean care îşi trăieşte aproape toată viaţa în Karaganda. Ce mai face el?

– Da, în luna aprilie, cu ajutorul lui Vasile Şoimaru, a fost posibilă editarea unui volum de poezii a poetului român din Kazahstan Simion Plămădeală. „Departe-aproape”. Pentru a veni la Chişinău, un mare ajutor ne-a acordat Ambasada României în Kazahstan şi personal dl ambasador Emil Rapcea, care a găsit sponsori din România. Simion Plămădeală a plecat la fiica sa, Aurica, în Belarus. Ne telefonăm şi ne scriem prin internet. Continuă să scrie poezii… Iaca, am vorbit de el şi mi-am amintit un caz foarte curios. Când am fost cu el în România, Simion oprea oamenii pe drum şi le spunea: „Îmi pare foarte bine că vorbiţi în limba poporului nostru, că ştiţi limba română”. Prima dată, l-am oprit şi i-am zis la ureche: „Moşu’, dar în ce limbă trebuie să vorbească românii la ei acasă?”. El mi-a replicat că le mulţumeşte pentru că anume datorită lor există limba română şi ţara românească…

– Cu care dintre conaţionalii noştri vă mai mândriţi acolo şi ce faceţi atunci când vă este dor de casă, de o atmosferă românească?

– Ne mândrim cu toţi membrii societăţii noastre, printre care sunt Nicolae Albul, profesor la Universitatea de Stat, cu profesoarele Nina Malai şi Tatiana Munteanu, cu Mihail Creţu, director la mina de cărbune, cu surorile Pacisin — Lorica, Luminiţa şi Elvira, cu Constantin Cucu, antrenor emerit al URSS, Ştefan Cerescu, colonel-medic, Alexandru Cotoi, fiu de soldat român, unul dintre cei 7000 de prizonieri rămaşi aici în lagăre de concentrare după cel de-al Doilea Război Mondial. Când ne bate dorul de casă, ne adunăm la Societatea „Dacia”, la o masă ca acasă — cu mămăligă, cu jumări, cu sarmale, cu plăcinte, cu tocăniţă, fripturică, un pahar de vin sau ţuică, cântăm, tragem şi o horă, apoi ne aşezăm pe depănat amintiri din Moldova şi plângem. Vai, nu ştiţi ce înseamnă să plângi de dorul meleagurilor natale…

– Ştiu că l-aţi avut ca oaspete şi pe Mugur Isărescu de la Bucureşti. Care a fost scopul acelei întâlniri la „Dacia”?

– Da, a avut loc si această întâlnire, dar, din păcate, n-am fost prezent la ea. S-au întâlnit acasă la un dac de-al nostru — Ştefan Cerescu. Au vorbit despre activitatea Societăţii Culturale Române „Dacia”, iar domnul Isărescu i-a promis domnului Cerescu să-i facă o surpriză — o întâlnire cu sora sa de la Craiova. Degrabă o vom avea ca oaspete pe doamna profesoară Emilia Baniţa de la Craiova. Pentru acest gest, vreau să-i mulţumesc din partea „dacilor” din Kazahstan domnului Mugur Isărescu. Rar întâlneşti asemenea oameni sufletişti.

– Copiii românilor din Kazahstan mai vorbesc limba maternă?
– Practic, copiii românilor din Kazahstan nu mai vorbesc limba maternă, cu părere de rău, dar ai mei vorbesc. Unul din scopurile principale ale Asociaţiei „Dacia” a fost şi rămâne învăţarea limbii materne. Cu fostul ambasador V. Soare am deschis Şcoala „Mihai Eminescu”, unde copiii românilor învaţă limba părinţilor. Părerea mea este că, dacă ne pierdem limba, ne pierdem ca naţie şi generaţiile următoare n-o să ne ierte acest lucru. În fiecare duminică avem ore de română la „Dacia”, pe care le predă Viorica Nenahova (Pluskaite), studentă la Universitatea „Lingua”, Facultatea translator.

Apropo, avem la „Dacia” şi un ansamblu folcloric — „Dorule”, unde copiii cântă şi dansează româneşte.

– Dacă R. Moldova nu are o ambasadă în Kazahstan, ce faceţi, apelaţi la Ambasada României?

– R. Moldova nu are ambasadă în Kazahstan. Oficial, din punct de vedere juridic, Consulatul şi Ambasada României nu poate ajuta cetăţenii R. Moldova. Dar moldovenii care lucrează în Kazahstan au foarte multe probleme… În cazul în care au pierdut actele sau au fost reţinuţi de poliţie — ei nu au la cine apela. Poliţia de migraţie îi trimite la Societatea Culturală „Dacia”, ca măcar noi să-i ajutăm. Dacă am fi avut aici măcar un consulat onorific, ar fi fost mult mai uşor. Sperăm totuşi că degrabă îl vom avea…

Dar cele mai bune legături le avem cu Ambasada României, participăm la toate manifestările organizate în Karaganda de Ziua Naţională a României. Am avut o întâlnire şi cu senatoarea Doina Silistru, şi cu o delegaţie de la Universitatea „Babeş Bolyai”, în frunte cu Andrei Marga.

– În care regiuni ale Kazahstanului poţi întâlni cei mai mulţi moldoveni? Majoritatea lor sunt copiii şi nepoţii celor deportaţi din RSS Moldovenească?

– Cei mai mulţi moldoveni vei găsi la noi, în Karaganda — peste 3.900. Mă refer la cei care s-au declarat oficial că sunt moldoveni, dar cred că există mai mulţi. La Kustanai avem 3.200, la Alma Ata — 2.080. În total, în Kazahstan s-au declarat moldoveni vreo 21.000 de oameni, dar cred că acest număr este de două ori mai mare. Mulţi dintre ei, mai ales cei deportaţi, şi-au schimbat naţionalitatea, ca să poată supravieţui, să obţină un post de lucru, să înveţe în şcoli militare… Vă dau exemple: Sârbu — rus, Dumitrescu — ucrainean, Albul — ucrainean, Braşoveanu — rus, Ciubotari — rus… Sper ca degrabă să obţinem din arhive listele moldovenilor deportaţi şi situaţia se va clarifica. În plus, copiii femeilor moldovence care s-au căsătorit cu ruşi, nemţi sau cazaci au luat numele de familie al tatălui lor.

– Ce ştiu moldovenii din Kazahstan despre actuala situaţie politică din R. Moldova?

– Despre situaţia politică din Moldova se ştie din informaţiile prezentate de canalele TV ruseşti. Norocul unora dintre noi este internetul, el ne pune la curent cu toate noutăţile de acasă. Iar la 28 august am privit pe canalul de televiziune MIR spectacolul de la Chişinău cu artiştii moldoveni. Stăteam toţi cu gura căscată în faţa televizorului. După emisiune, mă telefonau moldoveni din tot Kazahstanul: „Aţi văzut?!”.
Totuşi, mai bine am să tac despre situaţia politică din R. Moldova, decât să spun ceea ce mă doare…

– Mi-ar plăcea să vă spun Nicolae Tobultoc sau Nicolae Lăpuşneanul. Sunteţi român, dar aveţi un nume de familie străin neamului nostru. De ce?

– Mă numesc Nicolae Pluskis (Plushkis), fiindcă tata se trage din Ţările Baltice, este lituanian, iar mama e româncă — Paciţa Munteanu. Şi cum era legea atunci, am fost înregistrat cu numele de familie al tatălui meu — Vatis Pluskis. Astfel, în acte sunt lituanian, iar în suflet, minte şi gândire — român.

Articolul Romanii din Kazahstan: “Nu ştiţi ce înseamnă să plângi de dorul meleagurilor natale…” apare prima dată în Glasul.info.

La varsta de 80 de ani, un roman din orasul kazah Karaganda si-a indeplinit visul vietii sale: in Ziua Nationala a Romaniei a ajuns la Alba-Iulia, capitala Unirii.

Vasile Rusnac are 80 de ani, iar doua treimi din viata sa le-a trait in Kazahstan. In anul 1954 a fost mobilizat in armata sovietica. Dupa trei ani si jumatate de serviciu militar, indemnat de niste prieteni, el a plecat sa munceasca intr-o mina de carbuni de langa Karaganda. A lucrat acolo 32 de ani, pana la varsta de pensionare…

Dupa pensionare, a ramas in Kazahstan pentru ca isi intemeiase acolo deja o familie, iar scumpa lui jumatate era de prin partile locului. Impreuna au crescut doi copii frumosi, dar care, spre marele sau regret, nu mai vorbesc limba materna a tatalui lor — romana.

La varsta de 80 de ani, un roman din orasul kazah Karaganda si-a indeplinit visul vietii sale: in Ziua Nationala a Romaniei a ajuns la Alba-Iulia, capitala Unirii

In plus, el spune ca, chiar daca ar indrazni sa revina acum la bastina, i-ar fi greu sa-si traiasca ultimii ani cu o pensie oferita de statul moldovenesc. Totusi, o dorinta mare l-a facut sa porneasca la drum: la capatul vietii, i s-a facut dor de Romania…

„Vand totul, numai du-ma acasa!”

Presedintele Societatii Culturale Romane „Dacia” din Kazahstan, Nicolae Plushkis, a decis sa-i faca lui mos Vasile un cadou la implinirea frumoasei varste de 80 de ani. „Intotdeauna mi-am dorit sa fac ceva placut pentru romanii mei din Kazahstan.

Stiind ca Vasile Rusnac are trei frati pe care nu i-a mai vazut de cativa ani, am hotarat sa-l aduc acasa, dar stiam si de regretul lui ca nu a fost niciodata in Romania, de aceea am vrut sa-i fac o surpriza si mai placuta. La acest sfarsit de luna, mergem la Bucuresti si in alte cateva orase de peste Prut.

Mos Vasile m-a rugat intr-o zi: Nicule, vand garajul, vand totul, numai du-ma, te rog, acasa. A implinit 80 de ani pe 18 iunie. Am vrut sa-i fac un cadou: sa vina sa se intalneasca cu toti fratii lui, maine mergem la Bucuresti, iar de acolo — la Alba-Iulia”, ne-a spus Nicolae Plushkis.

Vasile Rusnac s-a pregatit bine de intalnirea cu familia. S-a oprit la unul dintre frati, intr-o suburbie a Chisinaului, unde s-au adunat si ceilalti. Iar pentru a ajunge in tara visurilor sale cu sufletul in straie de sarbatoare, a tinut cu tot dinadinsul sa-si cumpere o camasa nationala, care exprima sentimentul sau de roman adevarat.

„Nu am fost niciodata in Romania. Ii multumesc lui Nicu pentru acest minunat cadou. Am trait mai mult de jumatate de viata in Kazahstan si acolo cel mai mult mi-a lipsit vorba romaneasca. Nu aveam cu cine vorbi in limba romana si, la un moment dat, am inteles ca incep a o uita. Cand l-am intalnit pe domnul Plushkis, el m-a invitat la sediul Societatii „Dacia” din Karaganda, unde ne adunam mai multi romani si alaturi de ei mi-am reamintit limba materna.

„Imi place foarte mult la „Dacia”. Este acolo o bucatica de Romanie”, povesteste emotionat Vasile Rusnac. Pe langa faptul ca in Kazahstan are o pensie buna – 300 de dolari, el s-a deprins cu conditiile climaterice din aceasta tara din Asia Mijlocie si, atunci cand vine sa-si vada fratii, intelege ca umezeala din locurile sale de bastina ii afecteaza sanatatea, desi nu fumeaza, se fereste de un pahar de vin si incearca sa-si mentina firea sa glumeata.

Presedintele Societatii Culturale „Dacia” se mandreste cu asemenea patrioti. Zice ca mos Vasile este un sufletist dintre acei de care rar intalnesti. A creat societatea in anul 2005 si astazi, la mii de kilometri de casa, romanii din Kazahstan se pot aduna la sarbatorile nationale, cand danseaza romaneste si vorbesc romaneste. Fiica dumnealui preda limba romana pentru copiii conationalilor nostri de acolo.

„De ce ati venit cu Tricolorul?”

De la interlocutorii nostri aflam ca, in fiecare an, in luna mai, toti romanii din orasul Karaganda merg la monumentul ridicat in memoria victimelor deportarilor staliniste. „Fiecare natiune are cate un monument instalat pe o vale mare, unde au fost inmormantate victime ale celui de-al Doilea Razboi Mondial si ale deportarilor staliniste, la marginea orasului Karaganda.

Noi mergem si depunem flori la cimitirul ostasilor romani. In acea zi, ne imbracam in haine nationale. Cand ne-am organizat pentru prima data, am venit la monument cu Tricolorul in fruntea coloanei. Toti cei care veneau la alte monumente se uitau la noi cu invidie.

Nimeni nu mai face asa ceva. „De ce ati venit aici cu drapelul vostru?”, ne intrebau. Le-am raspuns ca monumentul este ridicat in cinstea celor care au cazut pentru acest Tricolor. Ei au ramas cu gura cascata, dar noi fluturam drapelul tarii noastre”, ne-a spus mos Vasile Rusnac.

Anul trecut, afland de romanii din Karaganda, presedintele Romaniei, Traian Basescu, aflat intr-o vizita oficiala in Kazahstan, a tinut sa se intalneasca numaidecat si cu reprezentanti ai Societatii „Dacia”. Au trecut pe la ei si oficialitati de la Ministerul Culturii din Romania.

„Suntem sustinuti de autoritatile de la Bucuresti, de Ambasada Romaniei in Kazahstan, dar oficialitatile de la Chisinau nici nu vor sa auda de noi. Se tem ca le vom solicita ajutoare. Eu am cativa prieteni, printre care Mihai Cimpoi, Vasile Soimaru, Vasile Grozavu, Iurie Gutu, care ne sustin, ne dau loturi de carti, chiar si costume nationale. Atata doar…”, ne-a spus cu tristete Nicolae Plushkis.

Delegati oficiali la Congresul Spiritualitatii Romanesti

Presedintele Societatii Culturale Romane „Dacia” si mos Vasile Rusnac vor merge la Alba-Iulia, unde in aceste zile are loc Congresul Spiritualitatii Romanesti. Vor fi delegati oficiali din partea romanilor din Kazahstan. „Vreau sa vad Alba-Iulia, cetatea Unirii, dar si Carpatii. Dupa asta, pot sa plec impacat acasa…”, zice basarabeanul care toata viata sa a scos carbune in minele din Kazahstan.

Gheorghe Rusnac e bucuros ca isi vede fratele revenit acasa. „As insista sa vina cu totul, dar cu pensia pe care o va primi la noi n-o duce mult. Eu, de exemplu, am lucrat 45 de ani, in functii bune, caci sunt inginer-electrician. Am participat la constructia liniei care duce curent electric tocmai in Bulgaria, dar am o pensie de doar 900 lei. Nici in timpul cald al anului nu-mi ajunge pentru o viata de mosneag”, ne spune el, dar il intrerupe Mihai Rusnac, cel mai mic dintre frati si stapanul casei, care le toarna tuturor cate un pahar de vin: „Multumim celor care ne-au oferit ocazia sa stam toti patru frati la o masa. Drum bun spre Alba-Iulia, frate Vasile! Noi am fost in Romania de mai multe ori. Acum ne redobandim cetatenia. E tara sufletelor noastre. E bine sa ajungi acolo cu Tricolorul romanesc din Kazahstan…”.

26 noiembrie 2011

Un articol de: Nelly Gâştemulte

Sursa:

Articolul La varsta de 80 de ani, un roman din orasul kazah Karaganda si-a indeplinit visul vietii sale: in Ziua Nationala a Romaniei a ajuns la Alba-Iulia, capitala Unirii apare prima dată în Glasul.info.