Avocatul Dan Chitic susține pe contul său de socializare că “democrația noastră a devenit asimptomatică”, și că “românul în regimul Iohannis e suspect”…

“Democrația asimptomatică

Românul in regimul Iohannis e suspect.
Dacă sub Iohannis in “epoca Kovesi” toți eram suspecți de corupție, toți eram penali asimptomatici, acum, in epoca terorii medicale toți devenim suspecți de a fi infectați și resprezentăm un “risc iminent”.

In momentul in care procurorii nu mai reprezintă instrumente credibile și eficiente de limitare a drepturilor si libertăților noastre, in lupta sunt aruncați medicii “din prima linie”, transformați peste noapte din salvatori in agenți ai puterii discreționare a unui stat al cărui singur scop este terorizarea și îngrădirea drepturilor populației.

Și toate astea la indicațiile ale Directorului General al Organizației Mondiale a Sănătății, care devin direct și imediat aplicabile in statul roman, transformat intr-o colonie supusa unui guvern mondial dirijat de la New York, din sediul ONU.

1000 de ani de cultură și civilizație românească. O istorie în imagini.

Soluția guwernerului Iohannis – românul merită sa fie “izolat”: in pușcării, in spitale pușcării, in domicilii devenite pușcării.
Trăim intr-o țară in care noi toți, “asimptomaticii”, posibilele “persoane purtătoare de agenți patogeni” ai unor boli neidentificate, am devenit suspecți și ni se va “impune internarea obligatorie, conform reglementarilor în vigoare, pentru o durată conform datelor științifice oficiale și în funcție de evoluția patologiei respective pentru fiecare pacient.”
România e pe punctul sa devină o imensă și inumană pușcărie.

Democrația noastră a devenit asimptomatică, a rămas un simplu nume golit de sens, un ambalaj fără valoare, lipsit de orice simptom a unei societăți într-adevăr democratice!

Și toate astea devin politică de stat printr-un proiect de “Lege a pandemiei” despre care aproape nimeni nu spune nimic.
(Infamul text îl găsiți aici https://sgg.gov.ro/new/wp-content/uploads/2020/07/LG.pdf)

Niciun cuvânt de la presa miluită cu zeci de milioane de euro de guwernerul “condus” de Lucovid.

“Societatea civilă” dirijată din pădure tace și ea, deși in situații infinit mai puțin grave lua cu asalt guvernul, e drept, manifestând violent in apărarea sistemului opresiv de forță instituit de același Iohannis și de securiștii din spatele lui.

Nici “opoziția” nu suflă o vorbă. E pe cale să devină și ea părtașă și complice la această odioasă crimă împotriva democrației. Fie din ticăloșie, fie la ordin, fie timorată de stigmatele naziste se tip “ciuma roșie”… opoziția parlamentară, care de fapt are majoritatea in Parlament și care deține puterea legislativă, a intrat in opoziție cu propriul electorat.

E momentul in care noi, “Suspecții”, avem datoria sa rupem tăcerea și să izolăm dușmanii drepturilor noastre, să eliminam dușmanii democrației și suveranității țării noastre.

E momentul să ne ridicam împotriva opresorilor noștri, văzuți și nevăzuți!

E momentul pentru o largă coaliție națională și democratică, e momentul pentru

#CoalițiaPentruNațiune!

Dacă nu o facem acum, mâine va fi prea târziu.
Mâine vom fi intrat deja intr-o noua stare de urgență… pentru democrație!”, a scris avocatul Dan Chitic pe facebook

Articolul Românul în regimul Iohannis e suspect. România e pe punctul sa devină o imensă și inumană pușcărie. apare prima dată în Glasul.info.

Românul care a oprit trenul NATO, considerat erou de catre sarbi: “Au trimis o telegrama de la Bucuresti in care imi cereau ca trenul sa fie expediat nefrancat… Am refuzat!”

O echipa a unei televiziuni sarbe, Prva TV, s-a deplasat in Romania pentru a face un reportaj despre cum un român, Florin Pătrăchioiu, a tinut oprit trenul militar NATO in halta de la Pielești, pentru ca acesta nu avea toate documentele legale in ordine si nu se platisera anumite taxe prevazute de legea aflata in vigoare la acea vreme.

Jurnalistii sarbi l-au prezentat pe român in presa locala ca pe un adevarat erou care nu s-a lasat intimidat de puterea si influenta politica si militara reprezentata de expeditia militara a celor de la NATO, realizand un amplu material in care redau amanuntit povestea olteanului care a tinut in loc trenul militar.

Românul care a oprit trenul NATO, considerat erou de catre sarbi: “Au trimis o telegrama de la Bucuresti in care imi cereau ca trenul sa fie expediat nefrancat… Am refuzat!”

Cartea de aur a Centenarului Marii Uniri

Articolul Românul care a oprit trenul NATO, considerat erou de catre sarbi: “Au trimis o telegrama de la Bucuresti in care imi cereau ca trenul sa fie expediat nefrancat… Am refuzat!” apare prima dată în Glasul.info.

Românul Constantin Budescu a fost ales pe site-ul UEFA jucatorul etapei din Europa League

Jucatorul român de fotbal al echipei FCSB, a fost ales de catre site-ul celor de la UEFA drept cel mai bun jucator al etapei din Europa League, in urma voturilor venite din partea fanilor care au vizitat site-ul federatiei europene de fotbal.

Stralucind atat prin jocul prestat cat si prin cele doua goluri cu care a contribuit la victoria echipei românesti FCSB impotriva cehilor de la Viktoria Plzen, jucatorul român de fotbal Constantin Budescu a reusit sa-si atraga admiratia din partea pasionatilor de fotbal, care au votat intr-un numar foarte mare pe site-ul UEFA pentru a-l desemna cel mai bun jucator al etapei de joi din Europa League.

Românul Constantin Budescu a fost ales pe site-ul UEFA jucatorul etapei din Europa League

Cu toate acestea, Constantin Budescu nu se regaseste insa si in echipa ideala alcatuita de catre internauti pe site-ul UEFA, o echipa ideala in care ii regasim pe urmatorii fotbalisti: Aleksandr Kokorin (Zenit Sankt Petersburg), Andre Silva (AC Milan), Dimitri Payet (Olympique Marseille) , Sergio Canales (Real Sociedad),Hakan Calhanoglu (AC Milan), Rodrigo Hernandez (Villarreal), Eduard Sobol (Slavia Praga), Andrea Masiello (Atalanta), Diego Llorente (Real Sociedad),Hector Bellerin (Arsenal), Iago Herrerin (Athletic Bilbao).

Articolul Românul Constantin Budescu a fost ales pe site-ul UEFA jucatorul etapei din Europa League apare prima dată în Glasul.info.

Actiunea Români pentru Români in Harghita. “Românul nu se lasa frate, oricat il ponegresc liftele pagane”, mi-a spus azi un vechi si special prieten. Asa este, Cristiana Vlasceanu si Margarit Sandel sunt doi dintre cei care au inteles ca fara sprijinul nostru, al românilor din Tara si din diaspora, România va muri incet dar sigur in Harghita si Covasna. Nu guvernele ticaloase vor salva Inima Tarii, de 25 de ani aceasta bate fara ele, si bate greu. Noi, oamenii simpli o vom salva daca vom fi uniti in actiuni concrete, in credinta in Neam si in Iisus Mantuitorul.

Orfelinatul Casa Sf. Iosif din Odorheiu Secuiesc, prin copiii veniti aici din TOATA tara pentru a afla adapost si ingrijire tine in viata singurul liceu cu predare in limba româna din oras si din zona. Acest orfelinat administrat intr-un mod exemplar de 12 calugarite greco-catolice, conduse de sora Emilia, supravietuieste exclusiv din donatii. Aici traiesc 150 de copii, aici traieste România.

Multumesc din suflet Cristiana, multumesc din suflet Margarit Sandel, sunt convins ca si voi aveti problemele voastre, ca majoritatea românilor de altfel, cu toate astea ati hotarat ca acesti copii merita contributia si sprijinul vostru. Nu e putin lucru, dovediti ca poporul român este viu si reactioneaza!

Vom merge in 20 SEPTEMBRIE la orfelinatul Casa Sf. Iosif din Odorheiu Secuiesc, la copiii stransi din toata Tara pentru a da viata singurului liceu românesc din zona, Marin Preda, asa cum am fost si la alti copii din Harghita si Covasna, cu daruri si cu tricolorul national.

In vederea indeplinirii acestei acţiuni vom utiliza două conturi deschise la BRD. Cont lei: RO43BRDE080SV33092560800. Cont euro: RO35BRDE080SV33092720800 (cod SWIFT: BRDEROBU). Ambele conturi sunt deschise pe numele TÎRNOVEANU ADRIANA.

Banii trimisi vor fi utilizati pentru achizitionarea alimentelor, rechizitelor, diferitelor tipuri de detergenti, cartilor si steagurilor româneşti.

Daca va este mai usor puteti trimite carti (in special literatură română) si rechizite la urmatoarea adresa: TÎRNOVEANU MIHAI, Brasov, str. Liviu Cornel Babes, nr 15, bl. 20, sc. C, ap. 1.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Autor: Mihai Tirnoveanu

[tp_product id=”204198338″ feed=”158″]

Articolul Românul nu se lasa frate, oricat il ponegresc liftele pagane apare prima dată în Glasul.info.

Invităm pe cititorii noştri să zăbovească o clipă, ceva mai lungă, asupra acestei ciudate zicale româneşti: „românul nu piere”…

Spre a medita nu atât asupra înţelesului, cât la faptul în sine, că s-a putut ajunge la o asemenea vorbă! Ea ne spune, prin însăşi existenţa ei, de câte zeci, sute ori mii de mii de ori vorbitorii limbii române s-au văzut în situaţia de a pieri şi n-au făcut-o pentru că românul nu piere…

Ne e greu să găsim ori să imaginăm o expresie mai potrivită, amarnic de potrivită, pentru a simţi şi spre a sugera şi altora cât de dramatică va fi fost lupta românilor, căci luptă a fost, o luptă-i viaţa, deci te luptă!, nu?, pentru supravieţuire, pentru păstrarea fiinţei naţionale!

Românul nu piere!

Cumplite trebuie să fi fost încercările prin care am trecut ca popor şi pe care le-am depăşit cu moartea pre moarte călcând cu o conştiinţă de sine, naţională, mereu limpede şi clară, de s-a ales asemenea cutremurătoare vorbă: românul nu piere…

E şi multă amărăciune în această zicală, dincolo de “optimismul” ei. E mai întâi amărăciunea noastră, a celor de azi, de a şti că existenţa strămoşilor noştri a stat de atâtea ori în cumpănă cu pieirea, şi mai e şi a celor de odinioară amărăciunea de a fi fost nevoiţi să-şi comenteze cu asemenea cuvinte înfricoşătoare istoria, trecerea prin lumea asta minunată…

Să-ţi faci curaj nu la izbândă, ci la supravieţuire, asta ce poate să însemne decât că nu-s vorbe goale toate cele ce s-au rostit, fie de către învăţaţii noştri, fie de către învăţaţii străini, istorici în primul rând, despre puterea românească de a accepta înfruntarea cu mari primejdii, de a răbda şi de a suferi, de a se mulţumi cu scăparea de la pieire, în aşteptarea unui viitor îndoielnic mai bun, dar asumându-ţi acest destin odată cu propriul nume de român, de care să nu vrei să te lepezi?! Ca de o credinţă! Ca de un jurământ! Ori blestem!…

Căci românul nu piere, semn că mulţi i-o doresc! Cine? De ce?

Căci, din păcate, unii într-adevăr ne-au dorit-o, deseori în locul stingheritoarei şi incomodei recunoştinţe!… Să nu-ţi îndatorezi prietenii ca să nu-i pierzi și să ţi-i faci duşmani!…

Şi mai ales vecinii! De câte ori nu s-a repetat această amară poveste, obligându-ne să conchidem cu o altă zicală, poate la fel de tristă:

“apără-mă, Doamne, de prieteni, că de duşmani mă apăr singur!”…

Va mai fi fiind şi-n alte limbi, la alte neamuri o asemenea vorbă? Dumnezeu ştie!… Noi nu știm! Şi am fi gata să vedem în această vorbă încă un semn al destinului unic de care s-au învrednicit românii sau, nefiind vorba de nici o vrednicie deosebită, mai degrabă soarta i-a ales ori s-a nimerit numai aşa… S-a nimerit că românul nu piere… O dată? De două ori?…

O vorbă ca asta nu iese însă cu una, cu două! Ci cu nouă. Nouă zeci şi nouă, de ori, de câte ori românul trebuia să piară şi n-a pierit, ci s-a încăpăţânat, împotriva cui?, să dăinuie, el, cel de-un leat cu veşnicia, încât nu e deloc de mirare că unora li s-a părut, după legea numerelor mari, că nu se poate altfel, adică din întâmplare, ci este cu siguranţă un tâlc mai adânc în această salvare de la pieire, deci s-a petrecut ori săvârşit într-un scop, un ţel, cu o menire deci, şi care să fie aceasta?, în istoria pe care românii au ocolit-o un mileniu de zile, au refuzat-o, i-au întors cu lehamite spatele ori s-au retras numai deoparte, regăsindu-se pe sine, când, cu zgomote deşarte, vreme trece, vreme vine!… Şi asta se cheamă a boicota istoria?…

Negreşit că am boicotat-o! Și zic şi eu aşa ca să folosesc un cuvînt pe înţelesul tuturor, și deja îndătinat, consacra! Dar mai pe înţelesul oricui ar fi să te întrebi: păi asta mai e istorie?… Păi cum să n-o boicotezi tocmai din drag pentru istorie?!…

Pentru istoria cea măiastră şi adevărată! Dar ce să înveţi din istoria ceastălaltă, din istoria păţită, săvârşită în deplina ei nedesăvârşire, din istoria acelui ev barbar, de năvaliri bezmetice înspre luminile altora spre a le stinge mai ales, înecându-i în sânge pe cei vrednici de le-au aprins şi şi-au primit pentru asta răsplata de sânge cuvenită celor cum se cade să fii, răsplată atent şi grijuliu consemnată de istorie, căci asta se cheamă istorie: să jefuiești, să distrugi, să omori… Să învingi! Cu orice preț! Inclusiv al lepădării de umanitate! Care-i baiul?! Doar ești eroul consacrat de istorie!

Ce-i de învăţat din istoria asta altceva decât că, cu orice preţ, să nu te amesteci cu cei ce o fac, ci să iei distanţa cea mai mare de hoarda deşucheată de năvălitori și prădători, ucigași, delicvenți la ordinea morală a lumii… Și să te retragi de-o parte, regăsindu-te pe tine când în jurul tău, cu zgomote deșarte, se face, chipurile, istorie…

Căci există atâţia așa zişi tot oameni, cei mai mulţi se pare, care nu se pot suporta pe ei înșiși şi fug de singurătate, cu capul încins de mecanismul neuns al gândirii vâjâindu-le de gândurile ce nu vin, de ideile care îi refuză! Și, bieţi infirmi, se prăbuşesc orbeşte spre a se adăuga izbăvitor angrenajului gregar pustiu de gânduri şi de simţire, atâta fiindu-le suficient ca ţintă a vieţii: să te prinzi tovarăș cu tartorii zilei, să prinzi şuvoiul de ape tulburi pentru a te lăsa purtat în scursoarea lui deşănţată spre belşugul altora, înecându-l, murdărindu-l, spurcându-l. Spre luminile altora, stingându-le!

Pentru cine nu cunoaşte ori cunoscând-o n-a putut îndura singurătatea păstorului ori a semănătorului, pentru cine nu poate suferi răbdarea aşteptării înfrigurate de la voia rodniciei ce numai din înaltul cerului se hotărăşte şi coboară, alegându-i ogorul spre a-l îmbelşuga, pentru cine nu are cu ce gânduri petrece de unul singur în monotonia trudnică a muncii, cumplit trebuie să fie chinul de a fi obligat să te regăseşti pe tine însuţi când n-ai ce găsi!…

Tortura regăsirii cu nesinele său… Cu pustiul!… Pentru acest chin nu există decât un singur leac: să faci istorie!… Istoria de care am avut parte!…. O astfel de istorie au boicotat românii în vestitul lor mileniu de „absență” din istorie! Și-am fi boicotat-o până azi de s-ar fi putut! Am fi refuzat-o in aeternum!

Căci asemenea parteneri îi lași să curgă în plata Domnului, dându-te la o parte din calea nefiinţei lor înverşunate, ferindu-te a te prinde lor tovarăşi!…

Dacă am încerca să ne imaginăm un popor de oameni singuratici, de oameni care ştiu să preţuiască răgazul regăsirii cu sine însuşi, cu gândurile proprii, apoi noi, românii, suntem cu siguranţă un astfel de neam de oameni. Ăsta ne e soiul. De aceea, probabil, cântecele noastre nu se cântă în cor, ci de unul singur, doinind în pustietatea codrului sau a plaiului… Umplând pustietatea cu preaplinul sufletului nostru!

Ca şi gândurile, care numai aşa îţi vin în minte, de unul singur!… Dar ce mare plăcere să le împărtăşeşti altora apoi, punând ţara şi lumea la cale, în lungi şi nesfârşite colocvii, al căror obicei s-a pierdut în mai toată lumea asta grăbită şi care nu mai are timp de stat la vorbă, aşa cum noi, românii, ne găsim întotdeauna bucuroşi de a revărsa din tolba gândurilor adunate în ceasul tihnit al singurătăţii!…

Nu, nu ne place să cântăm în cor, şi nici să gândim în cor, mai curând – din principiu, gândim razna fiecare de celălalt, iar împreună ne adună numai bucuria moromeţiană de-a târgui gânduri şi idei, ale tale şi ale altora… Şi mai ales bucuria de a face haz unul de altul şi de tine însuţi şi, fireşte, hazul, supremul haz de necaz…

De necazul nostru şi de necazul altora că românul, iată, nu piere!… Ci străbate satul pe mijlocul uliţii cu cuşma pe-o ureche rugându-se la Dumnezeu în gura mare să-i ţie în viaţă duşmanii, ca să vadă și ei cât de mult îi place lui viaţa!… Ca să vadă duşmanii cumromânul nu piere…

Ne ispiteşte obligaţia de a privi şi “ştiinţific” această vorbă, bunăoară pentru a ne întreba cât va fi fiind de veche, adică întrebându-ne care să fie epoca de zbuciumată istorie românească, la al cărei capăt românii vor fi ieşit la liman cu această învăţătură de minte pentru cei ce s-au îndoit…

Pentru cei ce s-au bucurat să ne vadă la greu, copleşiţi, striviţi, sfârşiţi… Dar ne dăm astfel seama că această zicală ar putea fi oricât de veche sau de nouă… Căci nu există epocă de istorie, măsurată fie cu mileniul, fie cu ziua ori ceasul, despre care istorisind să nu poţi încheia, cu fel şi fel de înţelesuri, prin aceeaşi această acea vorbă demnă deopotrivă de un imn naţional şi de un bocet!

Tot naţional!… Românul nu piere!…Pur şi simplu nu piere!… Nu piere şi aşteaptă!… Îşi aşteaptă, cu siguranţă, rândul la istorie. La istoria cea adevărată, pe care merită s-o trăiești, de care să nu-ţi pălească obrazul de ruşine pentru soarta ce-o ai avut de-a te naşte om…

În cumpănă cu pieirea aflându-se de atâtea ori, românul şi-a dezvoltat o pricepere aparte de a găsi soluţia individuală la încercările vieții, ale istoriei. El nu se vede pe sine cuceritor războinic, conducător de oşti atot-nimicitoare. Nici nu se răscoală cu toţii înainte de a încerca fiecare, de unul singur, cum poate să se descurce…

Nimic mai străin firii noastre decât duhul conjuraţiei, spiritul de gaşcă, de mafie ori conspirativ, masonic.

“Cine-i tînăr şi voinic Iese noaptea pe colnic, Fără par, fără pistoale, Numai cu palmele goale” sună idealul românesc de afirmare a personalităţii umane, în luptă dreaptă, numită de aceea “românească”.

Fără şiretlicuri, fără substituţi artificiali ai bărbăţiei: par, pistoale şi câte au mai inventat lepădăturile pământului… Neputincioșii și nevolnicii!…

“Trag foarte bine cu săgeata, ştiu să arunce chiar şi suliţa – scria Cantemir despre moldovenii săi, dar treabă mai bună au făcut totdeauna cu sabia; de puşcă nu se folosesc decât vânătorii, căci socotesc că nu este lucru de cinste să întrebuinţeze împotriva duşmanului (s. n.) o armă la a cărei folosire nu se cere nici un fel de îndemânare şi nici o vitejie.”

Magnifică consemnare… Ea face pereche cu celebra diatribă a lui Cervantes la adresa celor ce au introdus armele de foc – „satanica scorneală”, în confruntarea militară, anulându-i acesteia caracterul cavaleresc, voinicesc. Donquijotismul moldovenesc, așadar, al românilor!, ca o componentă a firii noastre… Deseori consemnată în istorie!…

…Românul se visează mai ales haiduc, războindu-se de unul singur cu toată lumea asta de răutăţi… La un loc, împreună, pe români îi adună în mod obişnuit numai bucuria petrecerii. Şi, har Domnului, ştim să petrecem! Încă mai ştim!… O ştiinţă azi atât de rară…

Fireşte, răsare de la sine dinaintea noastră întrebarea: ce-ar fi câştigat lumea şi ce-ar fi pierdut dacă până la urmă izbândeau cei ce au vrut atât de mult ca românul să piară?… Ce-ar fi câştigat lumea, restul lumii şi în primul rând cei din preajma noastră este uşor de spus: o ţară, un pământ frumos şi roditor, un spaţiu “vital” mai larg, mai cuprinzător!

Mai cuprinzător pentru cine?… Căci, încercând a umple acest spaţiu cu alţii, tot oameni, nu?!, ajungi inevitabil să faci comparaţii şi să cauţi astfel răspuns şi la cealaltă parte a întrebării: ce ar fi pierdut lumea odată cu pieirea noastră de români?…

Un răspuns mai explicit nu e de dat în câteva pagini ori zeci de tomuri. Ci, iarăşi, cel mai uşor ne vine să rezumăm (deocamdată?) întregul răspuns într-un cuvînt: românii, în câteva milenii de existenţă istorică continuă, au creat un stil de comportament, un mod numai al lor de a face faţă solicitărilor şi ispitelor de tot felul, un stil românesc. Mai ales acesta era păcat să piară…

Există ceva care dă neamului românesc, ca popor, ca naţiune, o unitate deplină. Nu e vorba numai de unitatea de limbă, evident extrem de importantă! Această unitate ține totuşi de domeniul instrumentalului, nu al finalităţii, fiind doar mijlocul prin care s-a ajuns la un scop, la un rezultat încă mai înalt, mai subtil, mai important, mai definitoriu. Acesta este tocmai stilul românesc, specificul naţional.

Nu mi-e la îndemână să spun hic et nunc în ce constă acest stil românesc, stil care şi-a pus pecetea, nu totdeauna uşor vizibilă, pe tot ce ar fi românesc în istoria noastră, în arte, în moravuri, în datine şi obiceiuri, în limbă şi în toate celelalte care sunt creaţie spirituală românească.

Voi observa numai cât de importantă a fost în cultura noastră, în gândirea minţilor noastre mai luminate, grija salvgardării specificului naţional românesc! Toţi, dar absolut toţi cei ce merită un loc în istoria culturii româneşti au avut a se pronunţa răspicat în apărarea acestui specific.

Eminescu însuşi este Eminescu întrucât a ştiut să fie şi teoreticianul cel mai pătrunzător al luptei, căci luptă a fost şi aceasta, de salvare şi impunere a specificului naţional românesc. Nicăieri în lumea asta – după ştiinţa noastră, fireşte! – nu s-au purtat atât de aprinse şi de hotărîtoare discuţii, încă neîncheiate, în jurul ideii de specific naţional care apare, astfel, ca idee culturală majoră a României moderne.

Adică a acelei Românii în care, ca urmare a intrării în circuitul cosmopolit al modernizării, al europenizării, s-a resimţit mai acut ca oricând atentatul la acest specific, la stilul românesc de a fiinţa ca om şi ca naţiune. Stil ce chiar că era păcat să piară!…

Cu domniile lui Dimitrie Cantemir şi Constantin Brâncoveanu se încheie epoca de afirmare militară a poporului român. Vreme de un secol şi jumătate ne vom afla copleşiţi de numărul şi puterea străinilor, a trei mari imperii care îşi disputau, câineşte, pământul românesc.

Sunt acestea vremuri în care istoria noastră nu se va mai face pe câmpul de luptă, în acte de superbă bravură, de care nu ne lipsiseră veacurile anterioare. Istoria noastră va însemna în aceste vremuri zis „moderne” o continuă creştere a conştiinţei de sine, româneşti, a poporului român, în primul rând prin marile fapte ce le vor săvârşi cărturarii neamului.

Nu-i uităm pe Horia şi Tudor, ori pe Brâncoveanu sau pe Grigore Ghica, martiri sublimi, aşa cum nu-i uităm nici pe cei care cu sabia smereniei lor au apărat ţara, drept care ei se şi numesc ţăranii, şi care în vremurile acelea de grea cumpănă, când ţara nu mai era în putere să ridice oaste, spre a se război deodată şi cu sultanul, şi cu ţarul, şi cu împăratul, nu fugeau boiereşte din calea oştirilor străine, peste munţi, ci rămâneau pe locul trudei lor spre a se lupta nu cu arma, ci cu prezenţa lor, firavă, dar îndărătnică, spre se şti că ţara nu e pustie, ci îşi are locuitori statornici, care pot fi chiar nimiciţi, dar niciodată clintiţi de pe acest pământ!…

Nu-i uităm pe nici unii, dar nu uităm nici că ţara asta, în fiinţa ei neatârnată şi întregită este şi opera învăţaţilor români, a dăruirii de sine cu care, de la Inochentie Micu şi până la Nicolae Iorga, au ştiut – şi asta le-a fost ştiinţa de căpătâi – să se pună în serviciul neamului şi-al ţării.

Dar mai ales au ştiut să recunoască în felul românesc de a fi, în “specificul naţional” românesc, în firea românului, podoaba cea mai de preţ a neamului nostru. „Parcă se luptă nu atât pentru supravieţuire, cât mai ales pentru a-şi apăra puritatea limbii”scria pe la sfârşitul secolului al XV-lea, despre români, Antonio Bonfini! La fel a fost şi lupta cărturarilor români, patru secole mai târziu, nu atât pentru supravieţuire, căci n-o acceptau cu orice preţ, cât mai ales pentru a păstra neatinsă românia noastră! Bogăţia noastră de suflet!

Suntem, în Europa, în lumea asta mare, făuritorii unei culturi populare fără pereche de bogată atât în extensia ei, în varietatea ei, cât și, mai ales, în profunzimea sufletească, spirituală a acestei culturi. Ca literatură, această cultură populară este orală, nu zace în biblioteci, în manuale și tratate savante, ci este vie în conștiința, în mintea celor ce se împărtășesc din ea. Este la purtător!

Produce efecte în comportamentul nostru zilnic, în modul de a privi și recepta spectacolul lumii. Românul, ca purtător al acestei culturi este un receptacul sferic, capabil să se conecteze cu întreaga realitate, să se bucure organic de întreaga Creație. Nimic nu este mai străin românului ca ideea de a se specializa, de a se hiper-specializa, de a ignora ansamblul! Întregul!

Adică firea și rostul a tot ce există! În felul său, inclusiv la nivelul meșteșugarului din sat, priceput la toate meseriile, românul aspiră la statutul de uomo universale de odinioară!… După modelul medicului get de odinioară, pomenit admirativ de Platon, care recomanda o medicină și o terapie a întregului trup, incluzând și corolarul sufletesc!… Nu pe specializări tot mai înguste!

E atâta metafizică în limba română și în literatura orală, populară, cum nu mai găsești la multe alte neamuri!

La Trianon, când s-a discutat soarta Transilvaniei, adversarii noștri de la Budapesta au comis imprudența de a emite pretenții în numele închipuitei lor  superiorități spirituale, culturale! S-au făcut de rîsul Europei adunate la Versailles! Ionel Brătianu nu s-a coborît să intre în vreo dispută avocățească pe acest subiect insolent, ci s-a mulțumit să depună în fața comisiei decidente două teancuri de înscrisuri, invitându-și adverasii să dea, dacă au cu ce, replica maghiară la

(1)colecția de proverbe românești publicate în zece volume de Iuliu A. Zane și la

(2) colecția revistei săptămânale „Convorbiri Literare”, al cărei număr inaugural era datat 1 Martie 1867… O revistă de literatură care apărea cu regularitate de peste 50 de ani, revistă pe care avea cine s-o publice și mai ales avea publicul care s-o citească! Așa ceva nu mai exista nicăieri în Europa! De Budapesta nici nu putea fi vorba! …Revista apare și azi! Adică de un secol și jumătate trecute fix!…

Sunt nenumărate asemenea momente și fapte de excelență care ne pot singulariza și evidenția! Din păcate neglijăm să alcătuim inventarul lor complet și plecăm prea ușor urechea la cei care scornesc orice ca să ne singularizeze în negativ, în derizoriu!

Cum se întâmplă cu cei care în zilele noastre se străduie să nege romanitatea noastră, faptul că descindem din cel mai important popor al antichității, cu aportul cel mai consistent la civilizarea planetei! Deși, dacă mă gândesc bine, s-ar putea ca acești ciudați, în ciuda analfabetismului lor, să aibă ceva dreptate, chiar și fără voia lor.

Așa că zic și eu ca ei: noi, românii, într-adevăr, nu suntem urmașii romanilor aduşi în Dacia de Traian! Noi, ca români, nu avem motive să ne recunoaștem în mentalitatea lor, în imboldul care i-a adus în Dacia! Nu, cu siguranță nu suntem urmașii acelor romani!…

Ci noi suntem urmaşii romanilor care au rămas în Dacia după retragerea aureliană!… Ai romanilor și dacilor care au făcut religie din statornicia lor pe acest pământ!

Ce spectacol extraordinar va fi fost pentru cine avea ochi să vadă şi minte să priceapă!… Să priceapă bunăoară că-n tot răul e şi un bine, căci vântul, când bate, numai pleava o mişcă de colo-colo!… A fost multă pleavă şi printre cives romani din Dacia anului 270 e.n., mulţi care aflaseră şi pricepeau bine, cu câtă latină ştiau, că ubi bene, ibi patria.

La toţi ăstora împăratul Aurelian le-a dat ordin să treacă Dunărea în sud! Şi să întemeieze o altă Dacie, după zicala că ubi bene, ibi Dacia… Iar în nordul Dunării a fost astfel să rămână strămoșii noștri, cei cărora de-atunci încoace le-a plăcut să se tot joace cu cuvintele, scornind fel şi fel de vorbe noi, precum că ubi patria, ibi bene, sau ibi bene, ubi Dacia!… Dacia traiană, bineînţeles. Dacia românească!… Fie pâinea cât de rea…

Atunci să se fi spus prima oară că românul nu piere?… Și tot atunci să fi apărut şi vorba cătot răul e spre un bine?… Aceeaşi resemnată familiaritate cu suferinţa… Aceeaşi tenace şi potolită încredere, formulată într-un chip atât de discret şi, din nou, paradoxal: în tot răul e şi un bine…

Căci mare bine i-a mai făcut Aurelian neamului nostru românesc alegându-i dintre locuitorii Daciei de la anul 270, să ne fie strămoşi, numai pe cei ce într-adevăr ne meritau ca urmaşi, numai pe cei ce au înţeles că trecând Dunărea sau Mediterana cerul nu se schimbă deasupra ta, nu rezolvi astfel nici una din frământările mari ale vieţii, în care mai ales pe tine însuţi te ai potrivnic, adversar, concurent, şi rişti, deşi alergând singur, să ieşi al doilea, mereu al doilea, dacă mereu vei alerga numai şi numai după ubi bene…Nefiindu-ţi tu ţie însuţi destul ca să-ți fie bine!… Binele din tine însuţi… De neaflat!… Şi-atunci pleci în lume, treci Dunărea!… Treci oceanul!

Şi numai aceia vor fi rămas în nordul Dunării mai departe, urcând în timpul care nu e timp decât într-un spaţiu neschimbător, numai ei vor fi rămas în Dacia: cei cărora, ca să le fie bine, căci tot omul caută binele, le era destul viaţa lor lăuntrică, de fiinţe cugetătoare puse dinaintea unor întrebări, îndoieli şi nelinişti la care răspunsul şi izbăvirea nu ţi le putea oferi geografia, ci numai cărările atât de puțin umblate de om ale sufletului său.

Noi, românii, cărările acestea şi ale codrului le-am învăţat tare bine. Ori poate de aceea am şi rămas, căci le ştiam prea bine!… Ne tragem aşadar din strămoşi care nu s-au temut de această repetată regăsire şi confruntare cu sine, ci am făcut din ea chiar farmecul vieţii. Al omului!… Și nu ne-am clintit din Dacia Traiană… Dacia maternă!

Nu ne-am clintit din sinea noastră!

Suntem dar şi noi un neam ales şi de aceea nu se putea să pierim!…

Ne-am ales unii de alţii prima oară la anul 270, când unii am rămas, iar alţii au plecat în plata Domnului!… După două principii de viaţă diametral opuse: ubi patria şi ubi bene… După aceleaşi răscruci ne-am mai ales de-atunci mereu, unii de ceilalţi, iar urma lor, a celor plecaţi să-şi caute sufletul unde era viţelul mai gras şi aurul mai galben, mereu s-a pierdut…

Aşa cum fără urmă s-au pierdut mai întâi şi întâi toţi cei ce au ascultat de porunca aureliană. Cei ce au crezut că ubi bene, ibi patria… Praful și pulberea!… Am rămas şi numai noi n-am pierit, cei ce am ştiut că ubi patria, ibi bene, chiar şi atunci când o duci mai rău, mai rău de tot chiar…

De la această opţiune fundamentală porneşte stilul românesc de comportament. De la refuzul de a se buluci peste Dunăre, căci va fi fost şi atunci o goană, nu de barbarii agresori, ci o precipitare penibilă după binele ori mai-binele de dincolo de Dunăre, să se înfrupte din el mai devreme şi mai consistent. Apucătorii şi jepcarii, învârtăreţii şi isteţii, oportuniștii, care ştiau că numai primilor sosiţi le va fi dat să se înfrupte pe alese, celorlalţi, ce pregetau şi nu se prea îndemnau şi aveau să ajungă prea târziu, tarde venientibus, doar să culeagă, ce va cădea de la ospăţul deştepţilor, ossa…

Psihoza aureliană!…

Cum i-a mai cernut pe bieţii români chemarea vechiului dicton, atât de universal: ubi bene, ibi patria!… Şi toţi cei care au plecat după această patria morgana, cât mai erau ei de convinşi că-i lasă pieirii pe toţi cei ce rămâneau acasă?!

Care acceptau chiar să piară decât să devină altceva, alţii, înstrăinându-se de ei înşişi, căci ăsta era preţul lui ubi bene, ibi patria!… Căci chiar dacă unii s-au ţinut tari să nu-şi părăsească odată cu ţara şi credinţa, graiul strămoşesc şi numele părintesc pentru a le fi mai bine, în cele din urmă, dacă nu lor, măcar fiii fiilor şi-au uitat de toate astea şi s-au risipit fără urmă din ce-au fost vreodată moşii lor!…

La fel şi cei rămaşi, rămaşi printr-un legămînt care nu putea fi pe veci rostit, ci trebuia cu fiecare generaţie reînnoit, căci fiecare generaţie a avut de dat obolul ei în suflete, acele suflete care, dintr-un motiv sau altul, au ajuns la concluzia că ubi bene…

Şi ne-am cernut alegându-ne unii de alţii mereu, de zeci şi zeci de ori, de câte ori, nenumărate, alternativa belşugului şi a huzurului a stat în cumpănă cu năpăstuita şi sărăcăcioasa noastră românie… În cumpănă cu sărăcia și nevoile neamului! Şi iar ne-am ales unii de alţii…

Căci firea omului se moşteneşte cel mai greu!… Agonisita sufletească!… Nu-i ca averea cea pipăită şi văzută, pe care o poţi lăsa copiilor întreagă, printr-un simplu act de danie!… Sufletul cu care reuşim să ne împodobim fiinţa nu se moşteneşte atât de simplu! Şi câţi părinţi n-au lăcrămat amarnic văzându-şi odraslele că nu înţeleg cum vine aia că ubi patria, ibi bene, când toată lumea, în lumea asta mare și deșteaptă foc, judecă dimpotrivă, că ubi bene, ibi patria…

*

      …Educaţia, buna creştere a celor ce ne urmează lăsându-le pe mână ţara, este problema problemelor, grija grijilor!… Căci cu fiecare dintre copiii noștri se ia de la capăt îndelungatul şi gingaşul proces de făurire, de topire şi laminare a metalului cel mai de preţ: sufletul de om, purtarea de om… De om de omenie!

Ce simple ar fi toate dacă odată cu casa şi alte bunuri, agonisite într-o viaţă, a ta, şi-n altele, ale celor de dinaintea ta, ai putea lăsa copiilor şi nepoţilor tot ce-ai agonisit şi-n adâncul sufletului tău, tot ce s-a adunat întru credinţa ce te-a ţinut treaz la datorie, rezistând nenumăratelor ispite, ispite ce-i vor pune la încercare şi pe copiii tăi, şi nu ştii cum să-i poţi face să judece şi ei, cu aceleaşi ori altele, şi mai bune, temeiurile credinţei căubi patria, ibi bene!…

Şi astfel, având a trece fiecare generaţie prin sita aceloraşi ispite şi poveri, dinaintea cărora a stat fiecare ins singur cu ce se învrednicise să agonisească şi să numească a fi acela sărac sufletul său, la capătul istoriei româneşti s-a ales o selecţie nu biologică a indivizilor, ci una stilistică. Nu știu dacă suntem, ca români, o rasă, un neam de oameni cu caracteristici antropologice aparte, măsurabile, dar știu bine că mai presus de orice îndrăgim și, de la Dromichaete și până azi, practicăm un anumit stil, o anumită manieră de a ieşi în lume, de a o recepta şi de a i te dărui, toate acestea, pe limbajul popular, chemându-se norocul de a fi în stare să simţi româneşte!…

      Cutare simte românește! Elogiu suprem în lumea noastră, danubiano-carpato-pontică!

*

 Desigur, e foarte schematică toată povestea de mai sus. Ea se brodează în jurul unui adevăr însă greu de contestat și ușor de verificat: pe cât de aprigă a fost politica de deznaţionalizare a românilor – în Austro-Ungaria, dar şi prin alte părţi, pe cât de aprigă și de discretă mai ales este încă această politică, pe tot atâta a stat numai la bunul plac s-o facă al celor ce, în vreun fel sau altul nimerindu-li-se să ajungă printre  noi, s-au hotărît să se prenumere printre noi… Să fie noi! Români!

Sunt cu miile, cu sutele de mii românii care au fost nevoiți, au fost constrânși, n-au mai avut încotro, și s-au declarat de alt neam, au devenit în timp altceva, s-au pierdut de turmă, ca o condiție a supraviețuirii lor!… Nu există străin însă care, ajuns pe plaiuri românești, să fi fost obligat de legile noastre sau de anturajul uman românesc să-și abandoneze neamul, părinții, conștiința de sine…

Contrastul în care intră astfel lumea românească cu întreg contextul uman şi politic din jur, balcanic și european, ar fi de natură să încheie orice discuţie serioasă nu numai pe tema Ardealului… Ardealul este al nostru, români, maghiari, saşi, secui şi câte neamuri vor mai fi fiind în Ardeal trăitoare, este al celor ce simt, româneşte, că ubi patria, ibi bene.

Unde-i Ardealul, acolo e şi patria noastră!… Patria noastră cea românească, românească nu doar pentru că suntem mai mulţi românii, vorbitorii de grai romanic, ci suntem mai mulţi cei ce angajăm prin fiinţa noastră un stil de existenţă, un farmec aparte al purtărilor şi gândurilor, al glumelor şi-al petrecerilor noastre, al trecerii noastre prin această lume! Este farmecul românesc al Ardealului!

Nepieritor ca și românul!

ION  COJA

(Fragment prelu(cr)at din Ion Coja, Transilvania. Invincibile Argumentum)

Sursa:

[1] ioncoja.ro

Articolul Românul nu piere! apare prima dată în Glasul.info.