Ziua de 28 septembrie 1940 rămâne înscrisă cu litere negre în istoria românilor din nord-vestul Ardealului. După raptul teritorial impus prin Dictatul de la Viena, atunci când o parte din pământul strămoșesc a fost smuls din trupul României și dat spre administrare străină, românii din Nord-Vestul Ardealului, oameni harnici, gospodari, așezați cu trudă pe pământul lor, au avut de suferit una dintre cele mai crude nedreptăți.

Din localitatea Horia, județul Sălaj, au fost expulzați 367 de români, dintre care mulți au fost bătuți, maltratați și aruncați în temnițe. În comuna Roșiori, două sute de familii au fost scoase cu forța din gospodăriile lor, neputând să-și ia cu ei decât hainele de pe trup. Case, hambare, vite, ogoare, tot ce clădiseră cu sudoare, a rămas pradă altora.

Aceeași dramă s-a petrecut și în Lazuri, dar și în Tiriș, Scărișoara Nouă, Sălănd, Bucea, Sighetul Silvan, Sărătura, Paulian, localități din județul Satu Mare. Românii au fost izgoniți de pe pământul lor, supuși batjocurii și umilinței, doar pentru vina de a fi români.

Acești oameni nu erau străini veniți pe un pământ care nu le aparținea. Ei erau stăpâni legitimi ai Ardealului, purtători ai credinței, ai limbii și ai tradiției neamului nostru. Prin munca lor curată, au transformat ogoarele sterpe în holdă roditoare, și-au clădit case trainice și au dus mai departe moștenirea părinților.

Expulzările din septembrie 1940 nu au fost doar o lovitură dată unor familii. Ele au fost o încercare de a șterge urmele românești din acele ținuturi, de a sfărâma unitatea națională, de a zdrobi demnitatea unui neam. Dar istoria a dovedit contrariul: românii nu pot fi înfrânți prin teroare și prigonire.

Astăzi, când privim în urmă la suferințele românilor izgoniți din casele lor, trebuie să le cinstim memoria și să înțelegem datoria pe care o avem față de jertfa lor. Ei nu s-au pierdut, nu au dispărut, ci au rămas înrădăcinați în pământul românesc prin sângele și lacrimile lor.

Pentru fiecare casă părăsită cu forța, pentru fiecare brazdă de pământ răpită, pentru fiecare familie alungată, România întreagă a sângerat. Dar din această rană s-a născut o hotărâre de nezdruncinat: aceea că neamul românesc nu va renunța niciodată la pământul său, la dreptatea sa, la demnitatea sa.

Amintirea acelor zile trebuie să rămână vie nu doar ca lecție de istorie, ci și ca îndemn pentru prezent și viitor: să apărăm cu orice preț unitatea, libertatea și suveranitatea României.

Articolul 28 Septembrie 1940 – Calvarul românilor expulzați din Nord-Vestul Ardealului apare prima dată în Glasul.info.

În toamna neagră a anului 1940, după raptul teritorial al Ardealului de Nord prin odiosul Dictat de la Viena, asupra românilor din aceste meleaguri s-a abătut o prigoană cruntă. La Camăr, în județul Sălaj, istoria a consemnat una dintre multele tragedii ascunse în negura pădurilor. În ziua de 18 septembrie, patru români nevinovați au fost smulși din sânul satului lor și duși în pădurea Zăuan. Acolo, mâna armată a ocupantului i-a schingiuit, i-a mutilat și i-a lăsat fără suflare, doar pentru vina de a fi români pe pământ românesc.

Această crimă, ca multe altele din acele zile de întuneric, nu a avut rost militar, nu a avut justificare juridică, ci a purtat doar pecetea urii împotriva neamului românesc. Trupurile celor patru au devenit atunci mărturii mute ale unei suferințe, iar sângele lor s-a amestecat cu rădăcinile brazilor din pădurea Zăuan. În tăcerea codrului, strigătul lor a răsunat către cer și către generațiile care aveau să vină, cerând dreptate și amintire.

Iată cum este redat acest tragic eveniment în sursele istorice descoperite de noi:

“CAMĂR jud. Sălaj, 18 septembrie 1940: În pădurea Zăuan, patru români sunt schingiuiţi şi mutilaţi de către soldaţi unguri şi apoi ucişi.”

Astăzi, datoria noastră este să nu lăsăm uitarea să aștearnă colb peste jertfa lor. Camărul și pădurea Zăuan nu sunt doar locuri pe o hartă, ci sanctuare ale suferinței și demnității românești. În amintirea celor patru martiri, precum și a tuturor românilor care au căzut în acele vremuri de restriște, trebuie să înălțăm rugăciuni și să păstrăm vie flacăra memoriei. Ei au murit pentru simplul fapt că erau fii ai acestui neam, iar noi, urmașii lor, avem datoria sfântă să cinstim jertfa și să strigăm lumii întregi că România trăiește prin sângele și suferința martirilor săi.

Articolul 18 septembrie 1940: În pădurea Zăuan, patru români sunt schingiuiţi şi mutilaţi de către soldaţi unguri şi apoi ucişi apare prima dată în Glasul.info.

În toamna sângeroasă a anului 1940, când Ardealul de Nord fusese smuls din trupul Ţării prin Dictatul de la Viena şi aruncat sub teroarea horthystă, satul românesc Cosniciu de Sus, din judeţul Sălaj, a trăit una dintre cele mai cumplite tragedii ale existenţei sale. La 18 septembrie, fără vină, fără judecată şi fără milă, 16 români nevinovaţi,15 bărbaţi şi o femeie, au fost măcelăriţi de armata maghiară. Cadavrele lor au fost aruncate într-o groapă comună, fără lumina rugăciunii, fără alinarea preotului, doar cu bocetul mut al pământului care le-a primit jertfa.

Astfel de crime nu erau izolate. Erau parte dintr-un plan al fricii, menit să strivească sufletul românesc din Ardealul ocupat. Mărturiile supravieţuitorilor şi ale refugiaţilor, precum cea a lui Petru Purdea, venit în România după ce şi-a părăsit casa, pământul şi agoniseala de-o viaţă, sunt dovezi cutremurătoare. El povestea despre românii bătuţi, loviţi, umiliţi, despre trupurile însângerate de la Ip, despre execuţiile săvârşite la Cosniciu de Sus. Era o vreme când a fi român în propria ta vatră însemna a purta semnul prigoanei.

Refugiatul Purdea (Polgar) Petru a povestit după ce s-a refugiat în teritoriile românești neocupate de dușmani dând și următoarea declarație la data de 10 iunie 1942, ororile pe care le văzuse în Transilvania sub teroarea horthystă:

“Nu am putut suporta actele de teroare săvârşite de unguri.Am văzut cum românii au fost loviţi şi au fost crunt bătuţi. Am văzut în comuna Ip cadavre de români ce au fost împuşcaţi de unguri, iar în comuna Cosmiciul de Sus (n.r. Cosniciu de Sus, jud. Sălaj) cum au fost executaţi prin împuşcare trei români, iar patru prin bătăi şi loviri grave.”

Iată cum este prezentat acest tragic eveniment în sursele istorice:

“18 Septembrie 1940 Masacrul de la Cosmiciul de Sus (n.r. Cosniciu de Sus, jud. Sălaj). Armata maghiară a masacrat, fără niciun motiv, 16 ţărani români din comuna Cosmiciul de Sus (15 bărbaţi şi o femeie), aceştia fiind aruncaţi apoi într-o groapă comună, fără preot”

Dar jertfa celor din Cosniciu de Sus nu a fost zadarnică. Ei nu au murit doar ca victime, ci ca martiri ai neamului, pecetluind cu sângele lor dreptul nostru asupra acestor meleaguri. Pământul Sălajului poartă în el nu doar brazde de grâu, ci şi osemintele celor care au preferat moartea decât să plece capul în faţa nedreptăţii. Prin amintirea lor, prin pomenirea lor, noi, cei de astăzi, avem datoria de a rămâne neclintiţi în credinţă, uniţi în dragostea de ţară şi veghetori la hotarele românismului.

Masacrul de la Cosniciu de Sus este un avertisment şi o lecţie: libertatea şi demnitatea nu ni se dau în dar, ci se plătesc adesea cu sânge. Şi atâta timp cât românii îşi vor cinsti martirii şi îşi vor iubi pământul, nici o furtună istorică nu va putea clătina temelia acestui neam.

Articolul 18 Septembrie 1940 – Masacrul de la Cosniciu de Sus, o rană nevindecată în istoria neamului românesc apare prima dată în Glasul.info.

Istoria noastră națională este presărată cu lacrimi, sânge și jertfe, dar și cu dârzenie și credință nezdruncinată. Un asemenea episod dureros, care străpunge conștiința oricărui român, este masacrul de la Halmășd, județul Sălaj, petrecut în zilele de 16 și 17 septembrie 1940, când soldați ai armatei horthyste au adus moarte și suferință asupra unor oameni nevinovați, doar pentru vina de a fi români pe pământ strămoșesc.

În dimineața de 16 septembrie 1940, trei localnici români au fost secerați de gloanțele trupelor maghiare. Fără judecată, fără vină, fără apărare, viețile lor au fost frânte brutal, lăsând în urmă familii îndoliate și o comunitate marcată de groază. Tragedia s-a adâncit în ziua următoare, 17 septembrie, când șapte suflete din familia Maticec au fost împușcate cu cruzime. Printre victime s-a aflat și un prunc de doar cinci luni, dovadă a neomeniei și a urii neîmpăcate îndreptate împotriva românilor din Ardealul cedat prin Dictatul de la Viena.

Iată cum este redat acest eveniment tragic în două surse istorice:

“La Halmășd la 16 septembrie 1940 armata ungara a ucis 10 romani / HALMAŞD jud. Sălaj – 16 septembrie 1940: soldaţi neidentificaţi ai armatei maghiare ucid cu focuri de armă trei localnici români. În dimineaţa zilei de 17 sept. Au împuşcat şapte persoane din familia Maticec, între care şi un nou născut de doar 5 luni.”

Această crimă nu este doar o filă de istorie locală, ci un strigăt al neamului nostru întreg. Ea ne amintește că libertatea și unitatea națională au fost plătite scump, prin sângele celor care au suferit sub ocupații străine. La Halmășd, sângele a strigat către cer, iar pământul românesc a primit în el trupurile unor martiri neștiuți, dar vrednici de pomenire veșnică.

Astăzi, la mai bine de opt decenii de la acele zile negre, avem datoria să ne plecăm frunțile în fața jertfei lor. Să nu uităm că acești oameni simpli, țărani, mame, copii, bătrâni, au plătit cu viața pentru faptul că au rămas români. Amintirea lor este o lecție de demnitate și de unitate națională, un avertisment împotriva oricărei forme de ură și dezbinare.

Să nu-i uităm niciodată pe cei de la Halmășd. Prin memoria lor păstrată vie, neamul românesc își întărește rădăcinile și își hrănește credința în viitor.

Articolul 16-17 septembrie 1940 – Jertfa românilor de la Halmășd, Sălaj. Până şi un nou născut de doar 5 luni! apare prima dată în Glasul.info.

În zorii negri ai zilei de 15 septembrie 1940, satul românesc Cerișa, din județul Sălaj, avea să fie martorul unei cumplite tragedii. Fără a exista vreun motiv de represalii, o companie de militari unguri, conduși de doi ofițeri, a năvălit peste gospodăriile românilor nevinovați. Sătenii au fost smulși din casele lor, adunați laolaltă și mânați către dealul din apropiere. Pe drum, șapte suflete au fost secerate cu sânge rece, iar odată ajunși la locul osândei, oamenii au înțeles că li se pregătea moartea. Românii au fost siliți să fugă la vale, doar pentru a fi transformați în ținte vii, iar focul armelor a izbucnit năpraznic asupra lor.

Dintre cei 64 de țărani ridicați, numai curajul și mila pământului strămoșesc, râpele și cutele dealului, au salvat viețile celor mai mulți. Totuși, sângele lui Gavril Herța din Cosniciul de Jos avea să stropească brazdele colinei, rămânând drept mărturie a unei crime împotriva umanității. Nici cei cinci evrei scoși în față nu au fost cruțați, patru dintre ei fiind împușcați, în timp ce familii întregi de români au fost răpuse în ziua următoare: Vasile Pislea, Petre Silaghi, Teodor Buboi, Gavrilă Ardelean și cei șapte membri ai familiei Moțiciac. Numele lor au rămas înscrise nu doar în documentele Tribunalului Poporului din Cluj, ci și în conștiința unui popor care nu-și uită martirii.

Iată cum redau sursele istorice Masacrul de la Cerișa:

“(15-16 septembrie 1940)Masacrul de la Cerișa. Fără a exista vreun motiv de represalii, o companie de militari unguri neidentificați, conduși de doi ofițeri, a intrat în dimineața zilei de 15 septembrie în satul Cerișa, județul Sălaj. Date despre masacru sunt conținute în aceeași sentință emisă în 1946 de Tribunalul Poporului din Cluj. Soldații neidentificați au adunat din localitate 64 de români, pe care i-au dus pe dealul de lângă comună. În timpul strângerii sătenilor, aceiași militari au împușcat șapte oameni. Ajungând la locul amintit, unul dintre ofițeri a ordonat evreilor să iasă în față și astfel au ieșit cinci persoane, care au fost îndrumate, sub pază, pe celălalt versant al dealului. Apoi celor 59 de români rămași li s-a poruncit să fugă pe deal în jos. Soldații, la ordinul ofițerului, au deschis focul asupra grupului care alerga. Norocul celor condamnaţi în acest fel la moarte a fost că au reușit să se ascundă la timp prin râpele și cutele de teren ale dealului, încât numai Gavril Herța din comuna Cosniciul de Jos a fost împușcat mortal. Concomitent, pe celălalt versant s-a procedat la fel cu cei cinci evrei, dintre care patru au fost împușcați. În 15 şi 16 Septembrie 1940, maghiarii au executat ţăranii: Vasile Pislea, Petre Silaghi, Teodor Buboi, Gavrilă Ardelean şi cei 7 membri ai familiei Moţiciac.”

Masacrul de la Cerișa nu este doar o filă de istorie însângerată, ci o chemare la veșnică aducere-aminte. Țăranii români, simpli și neînarmați, au fost uciși pentru singura „vină” de a fi români, de a trăi pe pământul moștenit din străbuni. Ei au fost jertfele inocente ale urii, dar prin sângele lor s-a scris încă o pagină din epopeea durerii și demnității noastre naționale. Astăzi, când pomenim numele celor căzuți la Cerișa, ne plecăm frunțile în rugăciune și ne înălțăm inimile în făgăduința că memoria lor nu va fi uitată niciodată. Ei sunt dovada vie că neamul românesc, oricât ar fi fost lovit de istorie, nu a fost înfrânt, ci a învățat să-și transforme suferința în temelia unității și a credinței sale în dreptate.

Articolul Masacrul de la Cerișa – 15-16 septembrie 1940, O rană adâncă în trupul neamului românesc apare prima dată în Glasul.info.

Cea mai grea rană din Sălaj, una dintre cele mai mari tragedii românești din Transilvania

Noaptea de 13 spre 14 septembrie 1940 a rămas înscrisă cu sânge în memoria poporului român. Satul Ip, din județul Sălaj, a fost lovit de una dintre cele mai cumplite atrocități săvârșite după Dictatul de la Viena: 157 de suflete românești, copii, femei, bătrâni, au fost ucise de trupele horthyste, sprijinite de unii localnici maghiari, într-o izbucnire de ură și barbarie.

Dictatul de la Viena din 30 august 1940 a rupt în două trupul viu al Transilvaniei. În timp ce armata ungară intra în satele românești, teroarea, zvonurile și suspiciunea au fost transformate în arme politice. La Ip, moartea accidentală a doi soldați unguri într-o explozie de muniție a fost folosită ca pretext pentru un masacru planificat.

Așa cum consemnează istoricul Olimpia Man:

„În noaptea de 13/14 septembrie 1940, în satul Ip, au fost uciși 157 de români, dintre care 25 de copii, 38 de femei și 85 de bărbați. Crimele au fost săvârșite de unități ale armatei ungare, sprijinite de localnici.”

Dincolo de statistici, rămân mărturiile cutremurătoare. Gavril Butcovan, tânăr de 16 ani în acea noapte, își amintea:

„Era ora 11 noaptea când a intrat compania în sat… iar când s-au auzit focurile, comandantul le-a zis soldaților: «Atenţie, companie! Valahii trag în voi!» Apoi le-a ordonat să se încoloneze și să înceapă măcelul.”

Istoricul Nicolae Pop sintetiza durerea și atitudinea creștinească a urmașilor:

„Iertăm, dar nu putem uita! Pentru că 157 de oameni au murit, în acea noapte, fără a fi avut o altă vină decât aceea de a fi români.”

Masacrul de la Ip rămâne cea mai mare crimă împotriva românilor din Transilvania ocupată în 1940. Este o lecție dură despre ce înseamnă pierderea libertății și despre prețul pe care poporul român l-a plătit pentru a-și păstra identitatea.

Astăzi, când aprindem o lumânare și ne plecăm frunțile la monumentul din Ip, noi, românii, spunem din nou: nu vom uita niciodată. Pentru că în memoria celor 157 de martiri se clădește demnitatea noastră națională.

Articolul 13 Septembrie 1940 – Masacrul de la Ip, cea mai grea rană din Sălaj, una dintre cele mai mari tragedii românești din Transilvania apare prima dată în Glasul.info.

Masacrul de la Ciumărna – 8 septembrie 1940

Jertfa unor români nevinovați pe altarul suferinței naționale

La 8 septembrie 1940, satul românesc Ciumărna din județul Sălaj a trăit una dintre cele mai negre zile din istoria sa. Trupele hortyste, intrate în Transilvania de Nord după Dictatul de la Viena, și-au vărsat ura oarbă asupra unor țărani nevinovați, ucigând cu sânge rece 11 suflete românești: nouă bărbați și două femei.

Victimele au fost oameni simpli, gospodari și truditori ai pământului, între care și Ioan Ghiurutan, subprimarul localității, Ioan Țiriac și soția sa Ana, N. Rati, Teodor și Rozalia Țiriac, Gavrilă Oprea Ticău, Gavrilă Ortelecan, Florea Ciglăneanu, Niculae Barburaș și un țăran venit din satul vecin, Trăznea. Ei nu au fost vinovați de altceva decât de faptul că erau români, legați cu sufletul și cu inima de pământul strămoșesc.

După ce i-au ucis, soldații hortyști au incendiat gospodăriile lor, încercând să lase în urmă doar cenușă și durere. Dar focul nu a mistuit credința acestor oameni, nici memoria jertfei lor. Ciumărna, asemenea Trăzneei, Ipului sau altor sate martire din Ardeal, a devenit simbol al rezistenței și al suferinței românești în acele vremuri de restriște.

Iată cum descrisa presa românească a vremii tragicul eveniment cu un puternic caracter genocidar antiromânesc:

“8 Septembrie 1940. Masacrul de la Ciumărna trupele hortyste au ucis, fără nici un motiv,11 ţărani români: 9 bărbaţi şi 2 femei, incendiindu-le apoi gospodăriile / CIUMĂRNA jud. Sălaj. 8 septembrie 1940. În trecere prin localitate trupele maghiare ucid 11 persoane / 1940: Masacrul de la Ciumărna.La 8 septembrie 1940 în Ciumărna trupele ungare au ucis 11 români: Ioan Ghiurutan, subprimar, Ioan Țiriac și soția sa Ana, N. Rati, Teodor Țiriac, Rozalia Țiriac, Gavrilă Oprea Ticău, Gavrilă Ortelecan, Florea Ciglăneanu, Niculae Barburaș și un țăran din Trăznea.”

“În 1940, pe lângă cei 873 de români, locuiau aici doar 22 de maghiari și 11 evrei. Pentru a evita deportarea, evreii s-au declarat etnici maghiari, renunțând la numele evreiești și adoptând nume de rezonanță maghiară. După masacru, autoritățile ungare au adus alți 21 de maghiari, jandarmi și alți funcționari, crescând astfel la 54 numărul maghiarilor din sat.”

Astfel de crime nu pot fi uitate și nu trebuie ascunse. Ele fac parte din istoria noastră și ne amintesc că libertatea și unitatea națională s-au plătit cu sânge. Fiecare nume înscris în lista martirilor de la Ciumărna este o mărturie a suferinței, dar și a demnității unui neam care nu și-a plecat niciodată capul în fața asupritorilor.

Astăzi, la mai bine de opt decenii de la acea zi, datoria noastră este să îi pomenim și să le cinstim amintirea. Să spunem copiilor și nepoților noștri cine au fost acești martiri, pentru ca sacrificiul lor să nu fie niciodată șters de uitare.

Masacrul de la Ciumărna nu este doar o pagină de istorie sângerată, ci o chemare la unitate, la vigilență și la iubire de neam. Jertfa lor ne obligă să apărăm adevărul istoric și să rămânem legați de rădăcini, pentru ca niciodată astfel de tragedii să nu se mai repete.

Veșnică pomenire martirilor de la Ciumărna!
Ei au căzut pentru că erau români, iar noi trăim astăzi cu datoria de a nu-i uita.

Articolul 8 septembrie 1940 – Masacrul de la Ciumărna, Jertfa unor români nevinovați pe altarul suferinței naționale apare prima dată în Glasul.info.

O situație cu adevărat inumană este relatată într-una dintre lucrările istoricului român Vasile Lechințan: în primăvara anului 1942, mai exact în ziua de 9 aprilie 1942, în comuna Hida din județul Sălaj au fost strânși de către armata horthystă, ungară, premilitarii români.

Pentru a-i umili până dincolo de orice limită a demnității umane, șefii armatei ungare, horthyste, i-au înjugat pe români la grapă și au grăpat cu ei 4 jugăre de pământ. Un jugăr reprezintă o veche unitate de măsură pentru suprafețe agrare, folosită în Transilvania, egală cu 0,5775 ha. Deci cu alte cuvinte, premilitarii români au fost forțați să tragă precum vitele la grapă pe o suprafță de pest două hectare, ceea ce presupune un efort uriaș până și pentru animalele de talie mare, cu atât mai mult pentru un om.

Iată relatarea refugiatului Alexandru Ardeleanu, așa cum o regăsim în lucrarea istoricului român Vasile Lechințan:

“Comuna Hida. Refugiatul Al. Ardeleanu. În 9 Aprilie 1942, premilitarii români au fost prinși la grape și au grăpat cu ei 4 jugăre. Tinerii români, cari dădeau pe brazdă de oboseală erau bătuți cu bâta de comandantul Székely V. și siliți să treacă mai departe.“

Ce erau premilitari români? În 1942, în plin context al celui de-Al Doilea Război Mondial, „premilitarii” din Transilvania erau români care făceau parte dintr-o formă de pregătire militară preliminară, organizată de stat. Aceștia nu erau încă înrolați în armată propriu-zisă, dar se aflau într-un program de instruire paramilitară pentru a fi gata de mobilizare, adică nu erau încă recrutați oficial în armată, dar erau pregătiți pentru momentul înrolării. În zonele ocupate de Ungaria, acești români erau adesea excluși sau discriminați din structurile oficiale de pregătire, fiind marginalizați și uneori persecutați.

Situația aceasta nu este unica de acest fel relatată în lucrările istoricului român Vasile Lechințan. Pur și simplu astfel de fapte reprobabile s-au întâmplat pe întreaga perioadă de ocupație a Ardealului de Nord, începând cu septembrie 1940, românii fiind supuși la discriminări, abuzuri inimaginabile, torturi și chiar masacre abominabile, în cadrul unor adevărate campanii de genocid pe criterii etnice.

Spre rușinea politicienilor români, astăzi urmașii acestor români greu încercați de către teroarea horthystă nu-și primesc nici măcar amărâtele de indemnizații ce li se cuvin din legea 154/2021.

Articolul 9 Aprilie 1942 – Horthyștii unguri i-au înjugat pe premilitarii români la grapă și au grăpat cu ei 4 jugăre apare prima dată în Glasul.info.

La 16 februarie 1905 în județul Sălaj la Cehul Silvaniei se desfășurau evenimente dedicate alegerii pentru deputați. Cete de unguri organizate şi înarmate de către autorităţile maghiare atacă alegătorii români care vor să-şi voteze candidatul.

Preşedintele comisiei de alegeri nu intervine. În timpul acestor macabre incidente sunt schilodiţi 30 de votanţi români. Gheorghe Pop de Băseşti, preşedintele Partidului Naţional Român, la venerabila vârstă de 70 de ani, se alege cu capul spart. Culmea ironiei: preşedintele comisiei dispune arestarea tuturor alegătorilor români pentru producerea de tulburări, expulzându-i de la vot.

Incidentul este relatat și în presa vremii:

“În Cehul Silvaniei (cott. Sălagiu) alegere de deputat. Cetele de bătăuşi unguri organizate de autorităţile ungureşti împotriva noastră, atacă necontenit cu parii pe alegătorii români, care vor să voteze cu candidatul nostru. Preşedintele alegerii nu vrea să intervie pentru ordine. Derbedeii unguri sub ochii jandarmilor, care râdeau, năvăliră asupra Românilor, schilăviră vreo 30 de inşi şi sparseră capul preşedintelui Partidului Naţional Român, Gheorghe Pop de Băseşti, biet moşneag de 70 ani. Preşedintele alegerii zâmbi şi dispuse ca toţi alegătorii români să fie arestaţi. Prin aceasta îi împiedica şi de a mai merge să voteze.”

Articolul 16 Februarie 1905 – Cehul – Silvaniei, Sălaj. Alegere de deputat. Cete de unguri organizate şi înarmate de autorităţile maghiare atacă alegătorii români care vor să-şi voteze candidatul apare prima dată în Glasul.info.

Masacrul de la Chilioara din cel de Al Doilea Război Mondial, atunci când la data de 18 octombrie 1944 mureau 20 de militari români din Regimentul 34 Infanterie în luptă cu trupele germane din jurul satului Archid, din județul Sălaj, a rămas cunoscut posterității sub numele de “cuptorul de foc de la Chilioara” sau “cuptorul de foc de la Archid”.

Eroii Regimentului 34 Infanterie ”Constanţa”, au sfârșit arşi de vii cu aruncătoarele de flăcări, din dorința de a elibera drumul spre Hodod şi Carei. Deși doar cu o zi înainte, pe 17 octombrie 1944 militarii români din Regimentul 34 Infanterie “Constanţa“ au reuşit să cucerească pozițiile strategice înalte din jurul satului Archid, hitleriștii s-au baricadat într-o fermă de unde opuneau încă o puternică rezistență pe aliniamentul Chilioara – Archid.

Surprinși de atacul din noaptea  de 17/18 octombrie 1944 al românilor, inclusiv atac pe timp de noapte la baionetă, germanii au ripostat disperat folosind aruncătoarele de flăcări. Ferma ce reprezenta o poziție cheie și deschidea drumul liber către Hodod şi Carei, a fost în cele din urmă cucerită de către români, însă cu prețul sacrificiului următorilor militari din Regimentul 34 Infanterie “Constanţa”:

serg.Vasile Sopranca, serg. Nicolae Berteşteanu, cap. Alexa Ardelean, sold. Tudor Mitroi, sold. Nicolae Trifu, sold. Vasile Brătescu, sold. Vasile Sârbu, sold. Gheorghe Drăgan, sold. Tudor V. Tudor, sold. Reazim Abdula, sold.Ioan Putina, sold. Tudor Pascu, sold. Demetru Stancu, sold. Teodor Brătescu, sold. Nicolae Trizu, sold. Vasile A. Brătescu, sold. Teodor Musican, sold. Damian Marian, sold. Gheorghe Zaharia, sold. Constantin Oprea.

Din cauza sărăciei și a distrugerilor provocate de război, cei 20 de soldați români morți în “cuptorul de foc de la Chilioara” au fost înmormântați într-o groapă comună, în curtea bisericii din localitate. Din cauza lipsurilor materiale, doar pentru patru dintre ei s-au putut înjgheba sicrie pentru a fi înmormântați. Toți ceilalți au fost așezați la grămadă într-o groapă comună. Au trebuit să treacă nu mai puțin de șapte decenii până când cineva a reușit să ridice în localitate un monument închinat în memoria jertfei lor.

La 27 octombrie 2013, în satul Chilioara a fost inaugurat un monument închinat atât în memoria localnicilor morți în cele două războaie mondiale, cât și în memoria celor 20 de soldați din Regimentul 34 Infanterie care au murit în lupta cu trupele germane din 18 octombrie 1944.

“Cuptorul de foc de la Archid” sau “cuptorul de foc de la Chilioara” este încă o pagină de istorie scrisă cu sânge românesc pentru apărarea acestui pământ îmbibat de-a lungul veacurilor de atâta sânge, de atâtea lacrimi, de atâta sudoare și suferință.

Articolul 18 Octombrie 1944: Martiri uitați ai neamului românesc, soldații Regimentului 34 Infanterie arşi de vii cu aruncătoarele de flăcări apare prima dată în Glasul.info.