Într-un context european tensionat, marcat de rivalități imperiale și de aspirațiile naționale ale popoarelor aflate sub dominații străine, ziua de 25 iulie 1857 marchează un moment de cotitură în istoria formării statului român modern.

În acea zi, a avut loc o înțelegere decisivă între două mari puteri ale vremii, Franța lui Napoleon al III-lea și Marea Britanie, condusă de regina Victoria. Întâlnirea dintre cei doi suverani a avut în centru problema Principatelor Române, Moldova și Țara Românească, aflate atunci sub suzeranitate otomană și protectorat rusesc, dar profund influențate de interesele marilor imperii occidentale.

La acea vreme, ideea unirii Principatelor prindea contur în conștiința națională românească, susținută de elitele pașoptiste și consolidată prin adunările ad-hoc convocate în ambele țări. Cu toate acestea, planul unirii era încă sub amenințarea marilor jocuri diplomatice.

Marea Britanie, temătoare de o eventuală influență franceză prea mare în regiune, se opunea unei uniri sub un principe străin, idee susținută de Franța. Compromisul din 25 iulie / 6 august 1857 a schimbat radical cursul evenimentelor: Londra a acceptat anularea alegerilor falsificate din Moldova, permițând organizarea unui nou scrutin sub supraveghere internațională, iar Parisul a renunțat la impunerea unui principe străin.

Prin acest acord, marile puteri au ajuns la un echilibru de influență, care a deschis calea pentru alegerea lui Alexandru Ioan Cuza în 1859 și pentru înfăptuirea Unirii Principatelor. Astfel, ziua de 25 iulie rămâne un reper simbolic în istoria diplomației românești, marcând momentul în care visul unirii a devenit posibil în ochii Europei.

Articolul 25 iulie 1857 – Compromisul franco-britanic care a pregătit nașterea României moderne apare prima dată în Glasul.info.

24 iulie 1772 – Prima voce colectivă pentru Unirea și Independența Țărilor Române

În vara anului 1772, în umbra marilor confruntări dintre Imperiul Otoman și Rusia țaristă, în timp ce Europa diplomatică își trasa noile frontiere ale influenței prin tratativele de pace de la Focșani, un moment de o profundă încărcătură istorică a avut loc, rămânând prea puțin cunoscut publicului larg: boierii din Țara Românească și Moldova au rostit, printr-un memoriu comun, una dintre primele solicitări oficiale de unire a celor două țări românești și de recunoaștere a independenței lor.

Un context favorabil, dar nesigur

Anul 1772 era marcat de desfășurarea războiului ruso-turc (1768–1774), în care Imperiul Otoman suferea pierderi serioase. Rușii, avansați în spațiul românesc, ocupaseră o bună parte din teritoriile Moldovei și Munteniei și deveniseră o prezență militară și diplomatică însemnată. Deși acest război nu fusese pornit pentru români, aceștia au intuit că înfrângerea otomană putea deschide o fereastră de oportunitate pentru emanciparea politică a Principatelor.

Vocea boierilor, între diplomație și patriotism

La 24 iulie 1772, în cadrul negocierilor de la Focșani, boierimea din Țara Românească a înaintat un memoriu oficial către reprezentantul Vienei, în care exprima o dorință clară:

Unirea Moldovei cu Țara Românească sub un singur domn pământean, sub protecția marilor puteri creștine, și recunoașterea independenței față de Imperiul Otoman.

Această solicitare nu era un simplu gest retoric. Era o afirmație de voință politică națională, care depășea logica de supunere față de Poarta Otomană și cerea revenirea la vechile drepturi și libertăți ale românilor, de dinaintea regimului fanariot instaurat în 1711 (Moldova) și 1716 (Țara Românească).

Program politic în fașă

Memoriul din 1772, deși redactat în limbaj diplomatic și cu deferență față de marile puteri, reprezenta un adevărat program politic, domn pământean și revenirea la alegerea domnilor din rândul elitelor locale, nu trimiși greci ai Porții, stare de neatârnare, un pas important spre independență, Unirea celor două Principate, o idee de unitate națională care anticipa cu aproape un secol actul de la 1859 și protecție creștină occidentală (Habsburgică și Rusă), un apel pragmatic la realitățile geopolitice, căutând susținerea în afara spațiului islamic otoman.

De la memoriu la ideal

Chiar dacă acest memoriu nu a produs efecte imediate, încheierea păcii de la Kuciuk-Kainargi în 1774 nu a consfințit unirea Principatelor, momentul 24 iulie 1772 rămâne semnificativ: este prima încercare oficială a elitei românești de a cere unificarea națională în fața puterilor străine, printr-un document scris și înaintat într-un cadru internațional.

Este un act de viziune istorică și conștiință națională, care a anticipat cu decenii generația pașoptistă și care a inspirat lupta ulterioară pentru emancipare și unitate.

Moștenirea acestui gest politic

Astăzi, în tumultul geopolitic modern, reamintirea acestui moment arată că ideea de unitate românească nu a apărut din neant în secolul XIX, ci a fost plămădită în adâncurile secolului XVIII, de elite care – deși aflate sub stăpâniri străine – aveau conștiința identității și a drepturilor naționale.

Ziua de 24 iulie 1772 merită așadar repusă în lumina istoriei drept prima bornă diplomatică scrisă a ideii de „România Unită”.

Articolul 24 Iulie 1772 – Știați că Moldova și Țara Românească au cerut unirea lor încă din anul 1772? apare prima dată în Glasul.info.

Exprimarea bucuriei în versuri pentru Unirea Principatelor Române la data de 24  ianuarie 1859 de către preotul român George Marchiș nu a rămas fără urmări din partea ocupației austro-ungare din Transilvania acelor vremuri. Despre aceste episoade  nu au nimic  de relatat  istorici ca Boia așa că vă vom relata noi ce însemna să fii român în Transilvania majoritar românească dar sub stăpânire străină.

George Marchiș a fost scos din învățământ pentru gestul de bucurie și solidaritate cu Unirea Principatelor din 24 ianuarie  1859 când  a  expediat o  scrisoare ce cuprindea poezia  ,,Un glas peste Carpați,,  către ziarul Național  pentru a transmite confraților  din România proaspăt unită adevărata stare a românilor din aceste părți aflate sub dominație austro-ungară. Interceptată de autoritățile maghiare , poezia va sta la baza scoaterii sale disciplinare din rândul cadrelor didactice de la gimnaziul de la Beiuș.

Cunoscut luptător pentru drepturile românilor din această parte a ţării, George Marchiș (1836-1884) a fost şi un bun poet, cele şase poezii mai cunoscute ale sale au fost confundate cu scrieri lirice eminesciene. Deşi s-a demonstrat într-un final că nu aparţin lui Eminescu, „E o onoare postumă pentru poetul George Marchiş că a putut fi confundat măcar o clipă cu marele geniu naţional”  cum consemna istoricul literar Mircea Popa, președintele ASTRA Cluj.

Ca paroh a slujit o perioadă și în parohia Resighea și Homorod. A fost în cercul de colaboratori ai Aurorei Române, între anii 1863-1865, mai  târziu  aceştia  trecând în redacţia  Familiei. Dintre  aceştia  amintim:  Iulian Grozescu, A.Densuşianu, V. Bumbescu, V.Rusu, Zaharia Boiu, Ioan Papiu, At.M.Marinescu,  J.  Bădescu,  Paul  Draga.  George Marchiş s-a remarcat ca publicist activ  prin realizarea revistei manuscrise “Armonia”,  colaborând de-a lungul anilor la: “Gazeta Transilvaniei”, “Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, “Muza Română”, “Amicul şcoalei”, “Aurora Română”, “Familia”, “Amvonul”, “Sionul Românesc”.

George Marchiș este și acum prigonit, la 137 de ani de la moartea sa. Mormântul său și al fiului său, Romulus Marchiș, tot paroh la Carei, au fost DESFIINȚATE din cimitirul central careian pentru a nu rămâne  nicio urmă a existenței lor  pe meleagurile careiene.

Aceasta este crunta realitate cu care ne confruntăm. Mormintele dascălilor români ce au făcut parte din asociații și reuniuni românești sunt scoase la vânzare și trebuie să le răscumpărăm pentru a  nu fi distruse. Cazul dascălilor români Constantin Albu și Ioan Szuhányi.

https://www.buletindecarei.ro/2020/09/mormantul-unui-dascal-roman-salvat-de-la-desfiintare-la-carei.html

Începând cu anul 2015 poetul şi protopopul greco-catolic, George Marchiş (1836 – 1884) are o placă comemorativă la biserica greco-catolică ,,Sf. Andrei” din Carei . A fost  înmormântat ca și protopop al Careiului, în cimitirul orașului,iar din 1925 a fost înmormântat în același loc și protopopul vicar Romulus Marchiș, fiul său. Mormintele lor din vecinătatea capelei mortuare au fost distruse și nu mai putem aprinde  nici o lumânare la căpătâiul lor.

Rămân consemnate însă peste veacuri faptele lor, acțiunile lor patriotice, lupta dusă pentru păstrarea identității românești pe aceste meleaguri unde românii au fost mereu persecutați. Romulus Marchiș a fost conducătorul delegației românilor careieni participanți la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 dar placa comemorativă cu numele delegaților careieni a fost refuzată a fi amplasată la locul de drept unde a avut loc adunarea de alegere a lor. Conducerea exclusiv UDMR a Careiului a interzis amplasarea plăcii comemorative  pe clădirea Primăriei Carei, locul unde la 18 noiembrie 1918 a avut loc Adunarea  Consiliului Național Român. Acceeași conducerea a Careiului a plătit tipărirea în limba maghiară a cărții scriitoarei Otilia Marchiș, fiica lui George Marchiș, unde în locul numnelui autoarei apare o poreclă a sa batjocoritoare.

La 162 de ani de la  Unirea Principatelor Române, Primăria Carei nu anunță niciun program și nu marchează așa cum se cuvine acest moment important din istoria poporului român.

Un glas de peste Carpaţi

Cum saltă păsărica din ram în ram voioasă,

Şi vesel ciripeşte, şi zboară-n sus şi-n jos,

Când dulcea primăvară cu faţa sa frumoasă

Apare, coperită cu văl de flori pompos:

Aşa inima-mi saltă de-o dulce bucurie

Şi frageda mea liră resună-n vesel cânt

La-a voastră fericire, ce astăzi vi se îmbie

La mândra primăvară pe-al vostru scump pământ.

Şi cum să nu mă bucur şi eu şi-orice Român,

O fraţi de-acelaşi sânge! Ai Romei strănepoţi!

Şi cum să nu sălteze a mea inimă-n sân,

Şi cum să nu esalte voioşi Românii toţi:

Când orizontul vostru de nori acoperit

De-odată înseninează şi-n loc de nori apare

Pe el cu voioşie un soare strălucit,

De-a cărui raze calde fuge-orice supărare!

A soartei vitregie putu să ne dezbine

Să fim trupeşte seculi de-olaltă depărtaţi,

Dar inimile noastre şi sângele din vine

Nu sunt supuse soartei: noi v-am rămas tot fraţi;

Căci sângele în apă nicicând nu se preface,

Iar cel român ce-i sânge măreţ de Semizeu,

Orice fatalitate, orice rău să-l atace,

El nu degenerează…o ştie Dumnezeu!…

De seculi noi gemut-am şi gemem tot mereu

Sub jugul soartei crude, ce, vai! Ne-a rupt de voi!

Dar să pierim cu totul n-a vrut nici Dumnezeu,

Şi n-au putut să facă păţitele nevoi; –

Ma lunga suferinţă şi grelele necazuri!

Ne fuseră chiar şcoală;…în ea ne-am învăţat

A crede, că Românul în a furtunei valuri

Nu poate să apună, ca cel ce-a disperat.

Chiar vitrega-ne soartă şi cruda asuprire,

Ce-a noastră existenţă atât ameninţară

Ne garantează o viaţă, dulce fericire,

Pe care vom gusta-o, sperăm, cu timpul iară; –

Sub multele necazuri, ce noi le suferirăm,

Oricare altă gintă demult s-ar fi surpat, –

Iar noi cu toate acestea sperând mereu trăirăm, –

Şi asta e virtute, …că nu am disperat! –

De-aceea triumful vostru, triumful libertăţii,

Ce v-a creat o viaţă, o soartă fericită, –

Trimful confraţirei, triumful dreptăţii

 Nespusa bucurie în noi de-aceea escita. –

Deci vă urăm din inimi o dulce fericire

În seculi durătoare, iubiţilor confraţi!

Ci-n zilele plăcerii voioşi de mulţumire

Pe cei cu voi de-un sânge… ah!, nu … să nu-i uitaţi!!!

G. Pagânul

Poezia a fost publicată deIudita Căluşer, Un document inedit despre ecoul Unirii din 1859, în „Crisia”, Oradea, 1981, pp. 248-249.

Articolul Preot român din Transilvania pedepsit pentru gestul de solidaritate cu Unirea Principatelor apare prima dată în Glasul.info.

O pagină mai puțin cunoscută din istoria neamului românesc: la 24 iulie 1772 au început congresele de pace de la Focșani și București. În timpul acestor tratative de pace, delegațiile Moldovei și Țării Românești au cerut independența de fapt, sub garanția Austriei, Rusiei și Prusiei, și unirea celor două țări românești.

Istovite de războaiele ruso-turce și austro-turce care în multe cazuri foloseau Muntenia și Moldova pe post de câmpuri de bătălie, Principatele Române au realizat încă din 1772 că unica lor salvare în fața unor agresiuni constante din partea celor trei mari puteri care prinseseră spațiul etnic românesc ca într-un clește, Rusia, Austria și Imperiul Otoman, o reprezenta doar unirea celor două țări românești.

Astfel, în cadrul congreselor de pace ruso-otomane de la Focşani şi Bucureşti, delegațiile Moldovei și Țării Românești au cerut independența de fapt, sub garanția colectivă a Austriei, Rusiei și Prusiei, și unirea celor două țări românești.

La 24 iulie 1772, elitele din Moldova și Muntenia trimise la aceste tratative de pace, cereau pe același glas prin intermediul unor memorii, domnii pământene, recunoașterea de către marile puteri creștine europene a independenței și a Unirii celor două țări românești.

“Odată cu înfrângerile militare ale otomanilor, boierimea din Principatele române şi-a expus „programul” politic în memorii înaintate puterilor europene. În cel din 24 iulie 1772 se cerea unirea Principatelor sub „un prinţ bun” şi sub protecţia imperiilor Habsburgic şi Rus. În acest memoriu, înaintat de boierii din Ţara Românească reprezentantului Vienei la congresul de pace de la Focşani (1772), se exprima dorinţa recunoaşterii vechilor libertăţi şi drepturi ale Principatelor române, a revenirii la domniile pământene şi la o „stare de neatârnare””, scrie Revista de Istorie Militară, publicație editată de Ministerul Apărării

Până și boierii turcofili, precum Ienăchiţă Văcărescu, le cereau turcilor în 1772 respectarea vechilor “tractate” și revenirea la domniile pământene.

Pentru delegații marilor puteri europene era deja un semnal “periculos” din partea boierilor munteni și moldoveni, care-și doreau încă de pe atunci un domn pământean comun pentru Moldova și Țara Românească.

Aceste tratate de pace dintre Imperiul Țarist și Imperiul Otoman, cel de la Focșani (din anul 1772) și apoi mai târziu, cel de la Kuciuk Kainargi ( din anul 1774), au constituit bază de discuție cu privire la organizarea, precum și statutul internațional al Principatelor Române.

Slăbirea suzeranității otomane asupra Moldovei și a Țării Românești a deschis drumul către independența și Unirea Principatelor Române, iar prin intermediul elitelor școlite în vestul Europei, s-a deschis atunci o fereastră foarte prielnică și pentru modernizarea celor două țări românești, lucru pus însă puternic în umbră de mărirea pericolului rusesc la adresa intereselor identitare și teritoriale românești, spațiul etnic românesc fiind de la acel moment într-un continuu pericol, atât din partea Rusiei cât și a Austriei, care au recurs fiecare la mai multe rapturi teritoriale românești, ocupații samavolnice ale unor teritorii strămoșești ce s-au întins din păcate pentru români timp de secole de-a rândul.

Articolul 1772: Agresiunea constantă a Rusiei, Austriei și a Imperiului Otoman au determinat Moldova și Țara Românească să ceară Unirea Principatelor apare prima dată în Glasul.info.

Prin efortul unor tineri entuziaști, renasc organizațiile naționaliste de tineret în Moldova, atât pe stânga cât și pe dreapta Prutului. Ziua de 24 Ianuarie e prilej anual de întâlnire și sărbătorire la IAȘI, în proaspăta urbe moldavă desemnată “Capitală Istorică a României”, a punerii primei pietre de temelie pentru statul român modern: Unirea Principatelor Române.

Pentru că acesta este adevărul: România s-a născut la Iași, prin compromisul făcut de moldoveni și renunțarea la capitala istorică a Moldovei, în favoarea unei capitale unice, la București.

Bătrânilor locurilor încă le mai place să spună că pentru românii moldoveni, bătăile ceasului sunt controlate de la București, de acolo de unde se dă ora exactă, iar bătăile inimii sunt controlate de la Iași, din capitala culturală a Moldovei.

La 25 mai 1856, marele poet Vasile Alecsandri consemna jurâmântul unioniștilor, câteva versuri carea aveau să fie profetice:

“Sub acest măreț castan
Noi jurăm toți în frăție
Ca de azi să nu mai fie
Nici valah, nici moldovan

Ci, să fim numai români
Într-un gând, într-o unire
Și să ne dăm mâni cu mâni
Pentru-a țării fericire!”

Acum, la 163 de ani de la jurământul idealiștilor unioniști rostit la umbra unui bătrân castan, un alt grup de tineri încheagă o mișcare de redeșteptare națională, adunând în jurul lor suflet după suflet românesc, de pe ambele maluri ale Prutului.

Articolul Renaște naționalismul la IAȘI: Comunitatea Identitară și Frontul Patrioților Români au sărbătorit 160 de ani de la Unirea Principatelor apare prima dată în Glasul.info.

În ultimii ani tot mai mulți și-au însușit o gogoriță cu tâlc, introdusă nu întâmplător în cărțile de istorie, ba chiar și în manualele școlare. Potrivit acesteia, Unirea de la 24 Ianuarie 1859 nu ar mai fi decât ,,mica unire”, în timp ce la 1 Decembrie 1918 a fost ..Marea Unire”. Această manipulare a adevărului se înscrie pe linia unor manevre oculte exercitate asupra istoriei naționale.

Măreția voievozilor noștri și a  realizărilor lor este prezentată sumar în câteva rânduri, totul este împachetat în ambalajul lucios al europenismului, încât bietul cititor și sărmanul elev cu greu pot face distincție între ce e românesc și ce e străin.  Altădată istoria era ca o poveste frumoasă și captivantă, în care se înlănțuiau evenimentele în apariția și dezvoltarea lor firească, cronologică și elevul înțelegea legătura dintre cauză și efecte; astăzi este cu totul schimbat. Nici examenele la istorie nu se mai bazează pe relatarea evenimentelor, ci pe teste, pe alegerea și bifarea unor răspunsuri.

„Mica Unire”?

Unirea de la 1859 a devenit ,,unirea mică”, pentru ca să inducă în eroare și să se creadă că a fost un eveniment fără prea multă importanță, o ,,întâmplare istorică” oarecare. Cu cât sunt mai multe astfel de evenimente ,,mici”, nesemnificative, cu atât se crează impresia că Istoria României este clădită pe temelii improvizate și că are pereții de chirpici. Ca arate, mai bine admirăm istoria altora, care este plină de eroi și fapte mărețe, pline de strălucire, fiindcă la noi nu avem ce vedea și ce învăța.

Romania sub semnul modernizarii. De la Alexandru Ioan Cuza la Carol I (1859 – 1914) – Nicolae Isar

Nimic mai fals. Unirea de la 24 Ianuarie 1859  nu a fost ,,unirea mică”. A fost Unirea Mare de la 1859, așa cum Unirea pe care a realizat-o Mihai Viteazul la 1600 a fost Unirea Mare de la 1600, alături de Unirea Mare de la 1 Decembrie 1918. Fiecare din aceste trei Mari Uniri ale provinciilor istorice românești au fost niște etape, niște momente, în care strămoșii noștri, prin lupte armate și diplomatice, profitând și de un context politic internațional prielnic, au realizat parțial sau în întregime visul de veacuri al Neamului: Unitatea. Nu  a fost vreuna dintre cele trei Uniri mai mică decât celelalte, ci toate au fost la fel de mari și importante pentru vremea lor. Atât s-a putut realiza la 1600, atât la 1859, atât la 1918. A face ierarhizări, măsurători, cântăriri în acest domeniu, este o eroare sau o rea intenție. Ar însemna să profanăm memoria celor care și-au dedicat viața acestui sfânt ideal al neamului.

Datoria noastră, a celor de  astăzi, este să păstrăm ceea ce au realizat înaintașii noștri, să reparăm, acolo unde s-a deteriorat, edificiul Unității Naționale și să clădim în sufletul copiilor și concetățenilor noștri bucuria de a fi români, de a fi urmașii celor ce au știut să găsească cele mai potrivite mijloace pentru a clădi o Istorie a Neamului Românesc, celor ce au știut să străbată prin veacuri ca popor, în ciuda marilor opreliști.

de Al. Stănciulescu-Bârda Ziarul Natiunea

EXPONATUL LUNII IANUARIE LA MUZEUL MUNICIPAL CÂMPULUNG MUSCEL-STEAGUL UNIRII

Unirea Ţării Româneşti şi a Moldovei din anul 1859 a fost în primul rând un deziderat al întregii societăţi româneşti din aceste două principate, de la micii comercianţi şi ţărani până la elita intelectuală, declanşatoare şi coordonatoare a revoluţiei de la 1848 în toate cele trei principate române.

În lupta pentru unire s-a implicat și districtul Muscel, prin deputații trimiși în Divanul ad-hoc al Țării Românești : Ștefan Golescu – postelnic, proprietar mare; Nicolae Rucăreanu – proprietar mare; Gheorghe Golescu – proprietar mic; Tică Ion – sătean; Dumitru Aricescu – deputat de oraș.

La 22 iunie 1861 domnitorul Alexandru Ioan Cuza a decretat tricolorul ca drapel oficial spunând că “ steagul este familia, ogorul fiecăruia, casa în care s-au născut părinții și unde se vor naște copiii voștri. Steagul este simbolul devotamentului, credinței, ordinii și al disciplinei ce reprezintă oastea.”

Obiectul lunii ianuarie este Steagul Unirii trimis pentru districtul Muscel de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Acest exemplar original este dreptunghiular paralel cu hampa si partea inferioară în trei colţuri. Steagul Unirii are galon de aur cu franjuri, pe marginile laterale și inferioară şi alăturat acestora este brodat cu tricolorul.

Coroana princiară surmontează stemele Moldovei – capul de zimbru şi a Ţării Româneşti – vulturul cruciat conturat spre stânga, cu aripile in jos, pe fond roșu, galben, albastru. Între scuturi este cifrul DOMNES A(ALEXANDRU) I ( CUZA).

În partea inferioară este emblema heraldică a Muscelului și dedesubt anul 1860. De sus sunt prinse două panglici-galbenă și albastră, cu scris lipsă. Materialul utilizat pentru realizarea acestui steag este mătasea naturală cu fir de aur, tehnica de realizare fiind coasere, brodare, pictură.

Exponatul lunii ianuarie Steagul Unirii poate fi admirat în cadrul Secției de Istorie și Artă plastică a Muzeului Municipal Câmpulung Muscel, din strada Negru Vodă, nr. 119.

Surse:

[1] buciumul.ro

[2] Muzeul Campulung Muscel

Articolul „Mica Unire”? apare prima dată în Glasul.info.

În 1859 se realizeaza Unirea Principatelor Române sub Alexandru Ioan Cuza.

Într-o dimineaţă – Nicolae Grigorescu îi relatează lui A. Vlahuţă – “ne vine vestea ca s-a ales Cuza domnitor în amândouă capitalele. Am lăsat tot, am pus şaua pe cal, şi fuga la târg. Atunci am vazut eu ce va sa zică bucuria unui popor. Cântece, jocuri, chiote în toate părţile.

Îşi ieşeau oamenii în drum cu oala plină cu vin; care cum se întâlneau luau vorba de Cuza, de unire, se îmbrăţişau şi încingeau hora în mijlocul drumului. Şi era un ger de crăpau pietrele. Da’ unde mai stă cineva în casă? Am văzut bătrâni care plângeau de bucurie.”

Unirea Principatelor române sub Alexandru Ioan Cuza (1859)

Alexandru Ioan Cuza, înfăptuitorul unirii de la 24 ianuarie 1859 se trăgea dintr-o veche familie de moldoveani, din părţile Fălciului, familie de cluceri, spătari, comişi, ispravnici. Cuza s-a născut la 20 martie 1820. A învăţat pâna în 1831 la Iaşi, unde a avut colegi pe câţiva dintre viitorii săi colaboratori, între ei Vasile Alecsandri. E trimis apoi la Paris, unde işi ia bacalaureatul în litere.

Intemeierea Romaniei (1859-1918) – Ioan Popoiu

S-a întors apoi în ţară şi a intrat în armată. S-a căsătorit în 1844 cu Elena Rosetti. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza în timpul evenimentelor din 1848 Cuza a fost în primele rânduri. A luat cuvântul la adunarea de la hotelul “Petersburg” din Iaşi, cerând înfăptuirea unor reforme democratice.

Printre fruntaşii adunării arestaţi din ordinul domnitorului Mihai Sturza s-a aflat şi Cuza; a reuşit apoi să scape de sub pază şi să fugă în Transilvania. Cuza are ocazia să participe la Marea Adunare de la Blaj de la 3/15 mai 1848, dupa care se retrage în Bucovina.

În timpul domnitorului Grigore Ghica s-a reîntors în ţară şi în perioada pregătirii Unirii indeplinea funcţia de pârcălab de Galaţi. Ca forma de protest faţă de falsificarea alegerilor pentru adunările ad-hoc din Moldova, Cuza şi-a dat demisia din funcţia de pârcălab. Patriot cu idei liberale, nu radicale însa, Cuza a fost acceptat chiar şi de partizanii celor doi Sturza care candidau susţinuţi de conservatori.

La 5 ianuarie 1859, el a fost ales cu unanimitatea voturilor deputaţilor prezenţi în Moldova. În drum spre Constantinopol, delegaţia Moldovei s-a oprit şi la Bucureşti influenţând pe reprezentanţii Partidului National din adunarea electivă.

În ziua de 24 ianuarie 1859, Cuza a fost ales şi domn al Ţării Româneşti. Alegerea sa a produs în întreaga ţară o puternică explozie de entuziasm. Situaţia nou creată în cele două principate urma să facă obiectul discuţiilor Conferinţei Internaţionale de la Paris. Încă din aprilie 1859 Franţa, Rusia, Anglia, Prusia şi Sardinia au recunoscut dubla alegere. Poarta şi Austria au recunoscut în septembrie 1859, dar numai pe timpul domniei lui Cuza.

Focşanii – oraş prin excelenţă negustoresc – a trait cu intensitate frământările politice de la jumatatea veacului al XIX-lea. La acea epocă, focşanenii au constituit un veritabil puls al arterei Milcovului, semnalând gradul de continua intensificare a dorinţei de unitate a românilor.

Despărţit în două – Focşanii Moldovei şi Focşanii Munteni – de un braţ al Milcovului, oraşul întruchipa, în acea vreme, situaţia celor doua ţări vecine şi surori. Desfiinţarea hotarului de la Focşani echivala cu Unirea celor doua Principate şi crea premisele punerii temeliei statului naţional unitar român.

Entuziasmaţi de victoria obţinută de confraţii unionişti moldoveni, deputaţii munteni din Adunarea Electivă dau votul lor la 24 ianuarie 1859, aceluiasi Alexandru Ioan Cuza, transpunând astfel, în fapt, peste prevederile Convenţiei de la Paris, dorinţa naţiunii române.

În ziua de 5 februarie 1859, domnitorul Cuza a fost oaspetele oraşului Focşani. Mii de oameni i-au ieşit în cale în drumul dinspre Mărăşeşti, pe unde venea de la Iaşi. În cinstea Domnitorului, s-au ridicat pe şosea, pe uliţele pe unde trebuia sa treacă şi, în faţa curţii boierilor Dăscălescu, patru arcuri de triumf, impodobite cu verdeaţa şi infăşurate în pânză tricoloră.

Sute de felinare (850), improvizate în grabă, 150 ceaune şi 650 ulcele de tuci cu smoală, pacură (s-au consumat 30 vedre) şi seu (60 ocale) erau aşezate pe uliţe, pentru a se aprinde şi a lumina feeric oraşul. S-au mai ridicat în oraş, mai multe piramide, acoperite cu frunze de brad şi pe care ardeau lumânări şi felinare.

După condica de cheltuieli, municipalitatea a cheltuit 6630 lei şi 32 parale, din care numai pentru artificii 1354 lei şi 20 parale. Mai în toate casele particulare, s-au arborat steaguri, s-au împodobit porţile cu verdeaţă şi la ferestre, toata noaptea au ars lumânările bucuriei obşteşti.

“La apariţia Domnului, lumea a isbucnit în urale, două muzici miliare, una din Iaşi şi alta din Bucureşti, precum şi tarafe de lăutari, cântau Hora Unirii şi un imn al vremii ‘Timpuri de Marire’. Valuri de flori s-au revărsat în calea Domnului, care s-a scoborât din diligenţă”.

Ajungând la hotar, unde era al doilea arc de triumf, Domnitorul s-a oprit, şi a chemat la el pe cei doi soldaţi care făceau de straja la hotar: un moldovean şi un muntean. Le-a spus ca sunt fraţi şi i-a pus să se îmbrăţişeze.

Apoi a dat poruncă ca fiecare să meargă la cazarma lui şi să comunice comandirilor că de azi înainte şi pe vecii vecilor, Domnitorul Principatelor Unite, a ridicat gărzile de la hotarul dintre români, de la Focşani.

De aici, însoţit de notabilitaţile oraşului şi de mulţimea de oameni, Cuza a mers până în centrul oraşului, unde au jucat cu toţii Hora Unirii. Noaptea, Domnitorul a fost găzduit de boierii Dăscăleşti, unde a doua zi a primit în audienţă multă lume, se zice şi pe Moş Ion Roată.

La 11 decembrie 1861 a fost dată de domnitor proclamaţia prin care făcea cunoscut întregii naţiuni ca: “Unirea este îndeplinită. Naţionalitatea Română este întemeiată. Acest fapt mareţ, dorit la generaţiunile trecute, aclamat de Corpurile Legiuitoare, chemat cu căldura de noi, s-a recunoscut de Înalta Poartă, de Puterile garante şi s-a înscris în datinile Naţiunilor.

Dumnezeul părinţilor noştri a fost cu ţara, a fost cu noi. El a întărit silinţele noastre prin înţelepciunea poporului şi a condus Naţiunea către un falnic viitor. În zilele de 5 si 24 Ianuarie aţi depus toată a voastră încredere în Alesul naţiei, aţi întrunit speranţele voastre într-un singur Domn. Alesul vostru va da astazi o singură Românie. Vă iubiţi Patria, veţi şti a o întări. Să trăiască România!”

Surse:

[1] istoria.md

[2] balaurulroman.wordpress.com

Articolul Unirea Principatelor române sub Alexandru Ioan Cuza (1859) apare prima dată în Glasul.info.