Nu voim a fi un stat modern oarecare, de o precocitate si indrazneala care sa uimeasca lumea. Avand constiinta de ceea ce suntem, simtindu-ne romani mai mult decat coboratori ai romanilor si chiar decat cetateni ai Romaniei, voim, in cea mai stransa legatura cu tot ceea ce a fost sanatos in trecut sa cladim cu mijloace romanesti civilizatia romaneasca pentru toti romanii.
Testamentul politic al lui Nicolae Iorga
Singura chestiune care trebuie imediat rezolvata, prin bratele unite ale noastre e dreptul Romanimii de a se impune ca stapana in orice colt al pamantului pe care l-a locuit, l-a fructificat prin munca ei si l-a adapat cu sudorile si sangele ei si al strabunilor.
A venit timpul sa facem aici la noi politica noastra nationala, sa intrebuintam in viata noastră naţionala numai elementele nationale, sa îndepartam pe strainul nefolositor, iar cu atat mai mult pe strainul pierzator, pe strainul ucigator si pervertitor al neamului nostru.
Iubitul mieu Neam Romanesc,
„Viata unui neam este adeseori hotarata intr-un chip decisiv si fatal, caruia nu i se poate impotrivi, de catre aria geografica pe care a trebuit sa se dezvolte(1”2).
„Ura si exagerare de sine au indrumat pana acum pana celor mai multi dintre scriitorii istoriei romanilor si ce a rezultat de aici nu e greu de ghicit:numai pareri sucite, opuse adevarului, pe care nestiutorii si le-au insusit si raspandit cu o graba uimitoare.
Numai asa a fost cu putinta sa se trambiteze peste tot ca romanii n-ar fi de origine romana si ca, fara a lasa vreo urma, s-ar fi stramutat din tinuturile de miazanoapte a Dunarii spre sud, pentru a face loc ungurilor, care tocmai atunci se indreptau incoace”(3).
„Ba(;) chiar un rector al Universitatii din Atena a sustinut ca un popor de(;) milioane de tarani ai carui membri sunt legati prin aceeasi limba, acelasi port,aceleasi obiceiuri si altele si care in aceasta privinta infatiseaza aproape un unicum n-ar alcatui totuşi o natiune proprie, ci numai un despretuit amestec de popoare, menit unei apropiate peiri”(4).
„De cealalta parte se deslusesc sunete nu mai putin false, desi cu totul opuse. Pentru unii dintre acestia romanii trec drept adevaratii si exclusivii urmasi ai romanilor si nu drept acei ai populatiei romanice din Peninsula Balcanica; limba lor de astazi ar trada foarte bine – asa spun ei – care li a fost singura obarsie; barbarii ar fi trecut fara urma peste ei; aici ca si dincolo, pe tarmul drept ca si pe cel stang al Dunarii ei s-ar fi sustinut neintrerupt ca reprezentanti ai vechii culturi; toate descoperirile vremurilor noua intai la ei s-ar fi ivit(;) si tot ce se mai poate spune despre faima.
Voci nepartinitoare, in schimb, sunt putine, dar se pot cita si cateva de acestea.
Ca orice om cult si cu simtire normal, imi iubesc si eu neamul. Dar acest sentiment nu are nimic a face cu istoria colonizarii romane, cu masurile imparatului Aurelian, cu imprejurarile din statul bulgar sau roman, cu felul propriu al intinderii unguresti din Transilvania(;); imi iubesc neamul pentru ca e al mieu – si atata tot.
Dar pentru a scrie istorie n-am nevoie de iubire, nici de ura; imi trebuiesc numai izvoare si minte sanatoasa in atata masura, cata e de nevoie pentru a le lumina”(5).
„Una din chestiunile care, din motive politice, au fost cel mai mult exploatate impotriva romanilor, pentru a le tagadui existenta, in evul mediu timpuriu, – ei aparand, chipurile, printr-un fel de generatie spontanee, mai tarziu, de-a dreptul pe teritoriul pe care-l ocupa si-l stapanesc acum pe malul stang al Dunarii –, este cea a parasirii Daciei traiane de catre Aurelian, care ar fi pus sa fie transportati in noua sa Dacie de pe malul drept insisi provincialii, lasand in seama barbarilor, gotilor, teritoriul evacuat, ca si cum ar fi fost vreodata pe acest teritoriu o Gotie asemenea Franciei francilor, ori Lombardiei longobarzilor.
Inca de multa vreme, chiar fara a tine seama de reprezentantii scolii ardelene din secolul XVIII6, au fost infatisate argumente impotriva unei asertiuni care se bizuie, in afara unui rezumat tarziu al lui Eutropiu7, care prin el insusi valoreaza asa de putin(8), pe un singur text, cel al istoriografului lui Aurelian, Flavius Vopiscus”(9).
„In ciuda pretentiei de a fi cercetat arhive, de a fi cules informatii in familia lui Aurelian chiar, cu toate scrisorile pe care le intercaleaza si care au fost dovedite ca neautentice, Flavius Vopiscus nu este decat un compilator din epoca lui Constantin. Acesta din urma, vrand sa apara ca un nou Augustus, socotise ca prestigiul Imperiului sufera din pricina obscuritatii in care era cufundata viata Cezarilor din secolul III si porunci asadar sa li se redacteze biografiile, oricare ar fi fost starea surselor si calitatea insasi a istoricilor.
Acestia trebuiau sa pună in relief importanta noii domnii care-si propusese, intre altele, de a recastiga, de la goti si sarmati, vechea frontiera a Dunarii si, cu cat parasirea decretata de Aurelian ar fi aparut mai completa, cu atat mai mare trebuia sa reiasa figura imparatului revansei, care ar fi infipt din nou vulturii pe tarmul barbar al Dunarii.
Dar pasajul insusi care povesteste evacuarea totala nu se afla la locul sau, acolo unde este vorba de actiunile militare ale lui Aurelian, ci este amestecat cu alte evenimente si situatii. Trebuie dar sa admitem ca e vorba numai de o nota marginala oarecare pe care un copist de mai tarziu a introdus-o in text. Fara doar si poate, numai ea nu e de ajuns pentru a admite acest fapt cu totul aparte, precum ca Imperiul ar fi transportat dincolo de un mare rau o intreaga populatie.
Exista cauze economice, care, dealtfel, au fost adeseori invocate pentru ca ele se impun oricui are simtul realitatilor omenesti, ale unei vieti permanente a societatilor, pentru a nu admite posibilitatea acesteimutari in masa.
O populatie nu paraseste niciodata, chiar si in fata celor mai mari restristi istorice, chiar si in fata celei mai inveraunate impotriviri a fortelor insesi ale firii, pamantul in care si-a infipt adanci radacini: sa ne gandim la Neapolul traind sub un vulcan, la Messina refăcuta pe ruinele lasate de cutremur, la Lisabona reinviată, la insulele japoneze.
Ea revine la amintirile sale, la urmele sale, la lucrarea sa, care a sfarsit prin a o domina. Daca aceasta se petrece in mod obisnuit cu locuitorii oraselor, lucrul este cu atat mai adevarat în cazul taranului, legat de brazda sa, de terenul pe care la creat prin truda lui, si la toti aceia care, in centrele urbane marunte ale Daciei, traiau de pe urma taranului si nu puteau trai altfel.
Cei care, printre romani, mai pastreaza inca obiceiul de a vorbi de o retragere in munti in fata barbarilor navalitori, prefacand cu atata usurinta in pastori pe scoboratorii mai multor generatii de agricultori, nu-si dau seama de faptul ca schimbarea ocupatiilor traditionale in fata unui soc oarecare al istoriei este o imposibilitate, iar a face dintr-un plugar un cioban nu e mai usor decat a preface un meserias intr-un marinar.
Trecerea dincolo de Dunare nu poate fi de asemenea admisa pentru un alt motiv, care se impune la fel de firesc oricarui spirit liber care vrea sa cerceteze problema. Daca e vorba de pastori – si intr-aceste regiuni erau(;) din epoca preistorica –, ei nu puteau sa-si afle pe un alt teritoriu obiceiurile lor de neocolit, drumul lor, cele doua salasuri ale lor, de vara si de iarna.
Daca e vorba de agricultori, unde li s-ar fi dat lor in Moesia campurile de care aveau nevoie, campuri ocupate de o populatie mai demult romanizata, caci nu se putea proceda, pentru a-i reaseza, la o impartire a pamanturilor, asa cum au impus-o dealtfel aiurea capeteniile barbare, ajunse stapanii tarii.
Aceasta presupunand, ceea ce este absurd, ca Imperiul ar fi avut in secolul al III-lea mijloacele de care dispune in epoca noastra un stat modern pentru a da de veste la mii de oameni ca trebuie sa-si paraseasca asezarile, pentru a se instala la o data anume, urmand o ruta indicată cu precizie, in alta parte, unde aveau sa-si afle locuinte gata pregatite.
S-a vazut in zilele noastre cate sacrificii impune o evacuare, intotdeauna foarte incompleta. Si înca admitand ca acesti provinciali, in cea mai mare parte a lor daci romanizati, ar fi fost atat de necesari acestui Imperiu, incat el ar fi luat cele mai amanuntite precautii sa nu ramana urma de ei macar in provincia pe care socotea ca n-o mai poate apara…
A ne gandi la scrupule de onoare si de prestigiu numai din cauza acelui nume, de «Dacia lui Aurelian», dat vechii Moesii, inseamna a nu intelege tot ce era aspra realitate, lipsita de orice sentimentalism, in gandirea romana dintotdeauna: prefacatoria ipocrita a celui care a dat inapoi, cu lasitate, in fata presiunii barbarilor, nu reuseste sa se impuna judecatii noastre.Din punct de vedere militar, obiectiile care se prezinta sunt la fel de puternice.
Sursa:
[1] ioncoja.ro