LACRIMI DIN PIATRA RĂBDĂRII. MELANCOLIC SUSPINÂND…, foto: zorilebucovinei.com
Cât i-a trăit tata, Elena se ruşina să-şi afişeze „boala” de poezie, pasiunea de a-şi expune simţirile în cuvinte versificate. Cu câţiva ani de liceu la români, înzestrat cu talent în ale scrisului, Ion Mihăiesi privea critic la exerciţiile lirice ale fiicei mijlocii. O încuraja mai mult pe cea mai mare, Eugenia, care a absolvit filologia română. Visa şi Elena să-şi continue studiile, îşi făcea planuri să intre la şcoala de medicină. Dar sănătatea şubredă a mamei a făcut-o să se mai reţină acasă. După absolvirea a zece clase a lucrat ca şefă de echipă în kolhoz, la zarzavaturi, timp în care a început să se gândească la agronomie.
Deşi nu i-a fost dat să devină nici medic, nici agronom, totuşi i-a rămas ceva din ambiţiile tinereţii. A muncit câţiva ani la „Graviton”, alţi zece ca brigadier la uzina „Izmeritel”. Absolvind cu menţiune, prin corespondenţă, o şcoală tehnico-profesională, a mai lucrat un timp la hotelul „Kyiv”, adunând, o vechime de muncă de mai bine de trei decenii. Astfel, şi-a câştigat cinstit de la stat pensia minimă.
Aceasta-i este partea cenuşie a existenţei – aşa-numita proză a vieţii. Dar există şi un refugiu pe o altă planetă, într-un univers cu bolta înstelată, unde viaţa e ca un curcubeu. De pe acel tărâm cu arome de trandafiri, reapare prin negura anilor o tânără de 17 ani care s-a îndrăgostit prima dată. Odată cu prima dragoste a început să-şi încredinţeze tainele şi sentimentele doar foii albe, simţind că-i cresc aripi transparente ce o ridică în înălţimi albastre, mai departe de norii vâslitori pe cer …
„Cândva demult, undeva prin anii 70, când am împlinit 17 ani, am scris prima poezie. Împreună cu prima iubire şi primele dezamăgiri, mi-a apărut şi inspiraţia de a scrie”, se destăinuieşte Elena jurnalului intim, după care urmează primele încercări rimate: „S-a desprins din cer o stea/ Şi m-a tulburat,/ Am crezut că sunt a ta,/ Dar m-am înşelat.// Am crezut că mă iubeşti,/ Dar mi s-a părut,/ În zădar plâng şi tânjesc/ Totu-i în trecut”.
Au mai fost şi alte versuri, izvorâte din marea dragoste. Căsătoria, însă, a coborât-o din nori pe pământ. Maturizându-se, tânăra a înţeles că există şi o altă dragoste, care nicicând nu te părăseşte, nu te trădează – cea de casa părintească, de pământul natal: „Bucovină, Bucovină,/ Plânge-ntruna şi suspină/ Că ne-au despărţit duşmanii/ Şi nu ne vedem cu anii/ Cu fraţii de pe cea parte,/ Căci ne-au pus sârme ghimpate.// Nimănuia nu-i mai pasă/ Că suntem străini în casă,/ Că suntem şi noi români/ Pe pământul din străbuni, De la moşi-strămoşi lăsat/ Astăzi de duşmani călcat,/ Ce ne fac reguli cum vor/ Ca să ne supunem lor.// Însă noi ne-am săturat/ Să stăm cu capul plecat./ Hai fraţilor să pornim/ Mic cu mare ne unim!/ Nu sta, omule, nepăsător/ Căci creşte al tău fecior/ Şi mâine te va întreba:/ Tată, care-i Ţara mea?/ Hai să-ntindem, frate, mâna/ Noi la toată Bucovina – /Şi la asta şi la cea/ Că-i tot colţ din Ţara mea/ Să facem viaţa frumoasă/ Că suntem la noi acasă!”.
Autor: Maria TOACĂ
Cititi intreg articolul pe zorilebucovinei.com
De ziua jertfei mă închin Purtând în suflet apăsarea Acelui timp mai greu ca marea…
Dintr-o lucrare a istoricului român Vasile Lechințan aflăm niște fapte absolut abominabile care s-au petrecut…
La mulți ani actorului și regizorului Emanuel Petran! Emanuel Petran s-a născut la data de…
Academia Română împlinește 159 de ani de la fondare Academia Română împlinește 159 de ani…
Vorbim de zeci de ani despre depolitizarea sistemului de educație și nu avem nici un…
Din când în când mai descoperim și mici minuni în România. DA, există și maghiari…
Leave a Comment