La 1 octombrie 1916, Armata a 3-a română, condusă de generalul Averescu, începe Manevra de la Flămânda

România a intrat în Primul Război Mondial după o lungă indecizie politică și militară, intrând însă tocmai din aceste motive cu o armată foarte slab echipată și organizată în primele luni ale participării românești împotriva forțelor Puterilor Centrale.

Foarte curând după intrarea României în război în vara anului 1916, era limpede că amenințarea din partea armatelor Puterilor Centrale era cu mult mai mare decât s-ar fi așteptat strategii militari români.

În vreme ce primele trupe române dădeau piept cu forțele militare austro-ungare la granița munților Carpați, încercând să pătrundă și să elibereze Transilvania, în sud-estul României, în Dobrogea, România se confrunta cu o invazie din partea trupelor germane, bulgare și turce conduse de feldmareșalul August von Mackensen.

În aceste condiții, Consiliul de Coroană al României decide întărirea Armatei a III-a Române, condusă de generalul Alexandru Averescu, cu 150.000 de soldați. Generalul Averescu plănuiește să contraatace cu Armata a III-a Română forțele lui Mackensen de dincolo de Dunăre. Pentru asta era necesar ca trupele românești să treacă Dunărea pe la Fămânda pentru a putea ataca din spate armatele Puterilor Centrale, în vreme ce forțe româno-ruse ar fi trebuit să atace la sud Cobadinul și Kurtbunar (astăzi Tervel, Regiunea Dobrici), blocând astfel înaintarea forțelor lui Mackensen către Dobrogea.

Pe 1 octombrie 1916, două divizii reușesc să treacă Dunărea la Flămânda și să construiască un un cap de pod de circa 14 km lățime și 4 km adâncime. În cursul aceleiași zile, divizii românești și ruse pornesc o ofensivă care oferă speranța unui succes militar pe frontul dobrogean. Totul se năruie însă în noaptea dintre 1 și 2 octombrie 1916, atunci când o furtună deosebit de puternică produce mari distrugeri podului de vase pe care forțele române îl foloseau pentru trecerea Dunării.

Catastrofa de pe Dunăre îl face de generalul Averescu să renunțe la operațiunea de la Flămânda pentru a se concentra pe o controfensiva împotriva forțelor Puterilor Centrale din Transilvania.

Generalul german Ludendorff avea să emită următoarele concluzii despre trecerea Dunării de către trupele române pe la Flămânda:

„Pe când se făceau pregătiri pentru continuarea atacului Rașova-Cobadin-Tuzla, pentru care se ceruse și o divizie germană, am fost surprinși în ziua de 1 octombrie de știrea că românii au trecut Dunărea lângă Riahova, de la N.E. de Rusciuc cu forțe puternice. Mareșalul Mackensen aruncă tot ceea ce putea aduna în grabă în grabă, silind pe români să se retragă pe malul de N. al Dunării, încă din ziua de 3 octombrie. Ce a urmărit comandamentul român cu această operațiune nu am putut să înțeleg. Ea nu putea schimba în nici un caz cursul evenimentelor din Ardeal și Dobrogea”

generalul Ludendorff

Deși partea germană nu-și făcuse mari probleme privind atacul forțelor românești, generalul Ludendorff considerând probabil că operațiunea românilor de trecere a Dunării era mai degrabă un bluf, partea bulgară însă, prin generalul Toșef, comandantul armatei a III-a bulgare, a răsuflat ușurată după retragerea românilor, bulgarii fiind conștienți că un front deschis spre Bulgaria ar fi însemnat o mare problemă pentru care nu erau pe deplin pregătiți:

„Astfel se termină debarcarea, care la început băgase groază în țară și adusese mare grijă Statului Major al lui Mackensen și Statului Major al armatei a III-a bulgară”

generalul Toșef, comandantul armatei a III-a bulgare