10 Mai 1849, maiorul Imre Hatvani, după retragere rușinoasă: „Să murim cu toţii prin văgăunile moţilor”

„Imre Hatvani (sau Emeric Hatvani) a fost un avocat maghiar, criminal de război, maior în cadrul trupelor maghiare neregulate în timpul Revoluției de la 1848 din Transilvania. Prin atacurile pe care le-a condus în luna mai 1849 împotriva orașului Abrud a fost responsabil de ruperea armistițiului stabil în urma negocierilor între Avram Iancu și deputatul Ioan Dragoș, reprezentantul lui Kossuth, precum și de pierderea încrederii românilor în intențiile de pace ale guvernului maghiar.”

Pe parcursul falsului armistițiu, maiorul Imre (Emerich) Hatvani, în fruntea unui detașament revoluționar maghiar de 1500 de oameni, profită de dezorientarea românilor și atacă în forță orașul Abrud. Întărâtați de acest atac considerat de către români o încălcare a armistițiului, moții lui Avram Iancu capătă o înflăcărare și o furie războinică de nestăvilit.

Toată această sete de răzbunare se abate asupra trupelor maghiare, dar și asupra deputatului de origine română Ioan Dragoș, considerat trădător de către moții lui Avram Iancu, după încălcarea armistițiului de către trupele maghiare.

Pentru înfrângerea de la Abrud dar și pentru represaliile și contraatacurile românilor, maiorul Imre Hatvani este învinuit inclusiv de către unii istorici maghiari, aceștia considerând că tocmai crimele și atrocitățile inutile ale soldaților maghiari au insuflat o dorință de luptă cu mult mai mare în tabăra moților lui Avram Iancu. Atât victimele maghiare cât și uciderea deputatului Ioan Dragoș de către moți, sunt puse pe seama greșelilor lui Imre Hatvani, încălcarea armistițiului și crimele antiromânești declanșând ceea ce istoriografia și propaganda maghiară aveau să numească “Tragedia de la Abrud”.

Pe 10 mai 1849, după o retragere rușinoasă, în timpul căreia mai mulți revoluționari maghiari își pierd viețile fugind decât efectiv luptând, Hatvani îi scrie frustrat din Brad (n.r. o mică localitate din jud. Huneodoara) guvernatorului maghiar:

„Odihnesc puţintel şi pe urmă pornesc îndată, pentru ca, ori să murim cu toţii prin văgăunile moţilor, ori, cum îmi să cred mai cu dinadinsul, nici un suflet de om viu nu va mai rămâne la care voi fi găsit armă îndreptată în contra ungurilor”