Ziua de 12 august 1849 marchează un moment semnificativ în istoria Transilvaniei și a Cetății Alba Iulia, aflată atunci sub controlul strategic al armatei imperiale. În acea zi, generalul rus Alexandru Nicolaevici Luders conducătorul campaniei din Transilvania și comandant al Corpului 5 rus pășea prin porțile impunătoare ale fortăreței, în fruntea statului său major.

Anul 1849 era unul de tensiune maximă în Imperiul Austriac, zguduit de ecourile revoluțiilor de la 1848. În Transilvania, insurecția maghiară, condusă de generalul polonez Józef Bem, amenința stabilitatea imperială. Austria, aflată în dificultate, a cerut ajutor Rusiei țariste. Țarul Nicolae I a răspuns trimițând forțe considerabile, printre care și Corpul 5 de armată, comandat de Luders.

Simbioza dintre Imperiul Austriac și Imperiul Rus a ținut în viață ambele imperii aproape două secole

În lunile precedente, Luders obținuse succese răsunătoare: victoria de la Sighișoara (31 iulie 1849) împotriva trupelor lui Bem și forțarea capitulării garnizoanelor rebele din Deva și Sibiu. Prin aceste acțiuni, el deschisese drumul spre centrul Transilvaniei.

Drumul spre Alba Iulia – Planul strategic al generalului Luders era clar: consolidarea bazelor de operațiuni prin ocuparea centrelor militare cheie, Sibiu și Alba Iulia, înainte de a avansa spre interiorul țării. După lupte grele date prin catâeva defilee transilvănene și marșuri rapide care aminteau de tacticile lui Suvorov, Luders își îndreptă atenția spre cetatea Alba Iulia.

Intrarea sa în oraș, la 12 august 1849, nu a fost un simplu act militar, ci o demonstrație de forță și autoritate. În fruntea ofițerilor de stat major, Luders a traversat poarta monumentală a cetății – simbol al puterii habsburgice în Transilvania, fiind întâmpinat cu respect de garnizoana austriacă și de oficialii locali.

Pentru autoritățile imperiale, prezența trupelor ruse la Alba Iulia era garanția stabilității și a sprijinului direct al unei mari puteri europene. Pentru Luders, aceasta era încununarea unei campanii victorioase, care îi adusese deja decorații prestigioase, precum Ordinul Sf. Gheorghe clasa a II-a.

Momentul a rămas în memoria epocii ca o etapă crucială în cooperarea militară ruso-austriacă împotriva revoluției maghiare. Alba Iulia, cu zidurile sale masive și cu istoria sa încărcată, devenea pentru câteva zile centrul de comandă al unui general care își câștigase reputația prin disciplină, prudență strategică și acțiuni decisive.

Generalul Alexandru Nicolaevici Luders nu a fost doar un comandant eficient, ci și un diplomat militar. În 1848–1850, cât timp a condus trupele ruse în Principatele Dunărene și apoi în Transilvania, a reușit să păstreze relații bune cu populația locală, în ciuda contextului complex al ocupației.

Astfel, ziua de 12 august 1849 nu reprezintă doar o simplă intrare triumfală într-o cetate, ci un moment simbolic al unui joc geopolitic mai amplu, în care Alba Iulia devenea martora alianței militare dintre două imperii și a carierei strălucite a unuia dintre cei mai importanți generali ruși ai secolului al XIX-lea.

Articolul 12 august 1849 – Intrarea generalului rus Luders în cetatea Alba Iulia și spulberarea viselor ungurești apare prima dată în Glasul.info.

26 Iulie 1940 – Presiunea Străină și Demnitatea Românească Pusă la Încercare

Ziua de 26 iulie 1940 rămâne în istoria României ca o filă amară, dar și ca o dovadă a tăriei unui neam supus la presiuni umilitoare din partea marilor puteri ale vremii. Într-un moment de cumpănă al istoriei europene, când norii negri ai celui de-Al Doilea Război Mondial se îngroșau peste continent, România a fost chemată la o masă a negocierilor nu pentru a-și apăra drepturile, ci pentru a i se impune concesii teritoriale sub masca „soluțiilor diplomatice”.

La castelul Fuschl, lângă Salzburg, în inima Austriei anexate de Germania nazistă, s-au întâlnit la 26 iulie 1940 premierul român Ion Gigurtu și ministrul de externe Mihail Manoilescu cu Adolf Hitler și ministrul de externe nazist, Joachim von Ribbentrop. Cel din urmă, Joachim von Ribbentrop, într-un limbaj ce trăda aroganța imperială și disprețul față de drepturile popoarelor, au declarat că sosise „marea perioadă a revizuirii tratatelor”. Pe scurt: România trebuia să cedeze.

Sub pretextul unei „înțelegeri directe” cu Ungaria, Ribbentrop a recomandat României să negocieze cedarea de teritorii. Se cerea, cu alte cuvinte, ca jertfa miilor de români căzuți pentru întregirea națională să fie călcată în picioare, ca voința exprimată la 1 Decembrie 1918 de românii din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș să fie anulată fără luptă, la masa presiunilor și a dictatului.

Recomandarea venită de la Ribbentrop nu era un sfat, ci o amenințare voalată. România, prinsă între cleștii Germaniei naziste și ai Uniunii Sovietice, trăia o dramă geopolitică: abandonată de aliați, izolată diplomatic, a fost nevoită să accepte umilințe pentru a-și câștiga timp și a-și păstra existența.

Dar în fața presiunilor și a sfidării istoriei noastre, poporul român nu a tăcut. În țară, românii fierbeau. Mii de scrisori, de proteste și de rugăciuni au fost trimise conducătorilor, cerându-le să nu cedeze pământul strămoșesc. Duhul Unirii din 1918 încă ardea în inimile oamenilor simpli.

Deși guvernul Gigurtu a încercat să evite confruntarea directă, umilința de la Fuschl a fost preludiul nedreptății care avea să urmeze: Dictatul de la Viena din 30 august 1940. Dar chiar și atunci, chiar în genunchi, România a arătat că este un stat care își poartă cu durere și demnitate crucea istoriei. Nu a fost o capitulare de voință, ci una impusă de forța brutală a vremurilor.

Să nu uităm niciodată că un neam care își uită durerile riscă să le repete. Să păstrăm vie memoria acelor zile grele și să prețuim cu atât mai mult pacea, unitatea și independența pentru care s-a suferit atât. România nu este un pământ de vânzare, ci un suflet adunat din jertfe.

Cinste celor care n-au renunțat la lupta pentru România întreagă, nici măcar în fața presiunilor dictate cu mâna pe baionetă!

Articolul 26 iulie 1940 – Joachim von Ribbentrop declara că sosise “marea perioadă a revizuirii tratatelor” și “recomanda” reprezentanților României să ajungă la o înțelegere cu guvernul Ungariei apare prima dată în Glasul.info.

Evenimentul petrecut la 21 iulie 1551, când Isabella a Ungariei și fiul ei, Ioan Sigismund Zápolya, au cedat Transilvania împăratului Ferdinand I de Habsburg, reprezintă un moment crucial în istoria politică a regiunii.

După moartea regelui Ioan Zápolya în 1540 (tatăl lui Ioan Sigismund și soțul reginei Isabella), Transilvania s-a aflat într-o poziție delicată. Ioan Zápolya fusese un rege sprijinit de Imperiul Otoman, în opoziție cu Ferdinand de Habsburg, care revendica tronul Ungariei după bătălia de la Mohács (1526).

După moartea lui Zápolya, Isabella a guvernat Transilvania ca regentă pentru fiul său minor, dar într-un context tensionat, cu presiuni venite atât din partea Habsburgilor, cât și din partea otomană.

În această zi, Isabella, sub presiunea diplomatică și militară a Habsburgilor, a fost nevoită să cedeze coroana Sfântului Ștefan și să renunțe la guvernarea Transilvaniei în favoarea lui Ferdinand I de Habsburg. Acțiunea a fost oficializată prin predarea coroanei regelui Ungariei către generalul Giovanni Battista Castaldo, un comandant habsburgic.

Începutul dominației habsburgice în Transilvania, care va continua, cu întreruperi și transformări, până în secolul al XX-lea. Slăbirea influenței otomane temporar în regiune, până la revenirea lui Ioan Sigismund cu sprijinul turcilor în 1556.

Exilul reginei Isabella și al lui Ioan Sigismund, care se vor întoarce în Transilvania abia peste cinci ani, când Dieta Transilvaniei va decide restaurarea autorității lor sub suzeranitate otomană.

Actul din 1551 este reprezentativ pentru luptele de influență asupra Transilvaniei, o regiune aflată între cele două mari puteri ale vremii: Imperiul Habsburgic și Imperiul Otoman. Deși dominația habsburgică nu a fost continuă din acest moment, el marchează începutul unei perioade în care Transilvania devine teren de dispută geopolitică majoră, cu consecințe adânci asupra identității și structurii politice a principatului.

Articolul 21 Iulie 1551 – Ziua când ungurii, prin Ioan Sigismund Zapolya, cedează stăpânirea Transilvaniei lui Ferdinand de Habsburg apare prima dată în Glasul.info.

Mențiunea de la 10 iulie 1667, într-un document redactat în limba maghiară veche, este una dintre multele dovezi istorice care atestă prezența valahilor (românilor) dincolo de granițele actuale ale României, inclusiv pe teritoriul actual al Austriei, mai exact în teritoriile din actuala Austria de Est, în special în zona Burgenland, la granița cu Ungaria. Limba maghiară veche era limba folosită în administrația Regatului Ungariei și a Principatului Transilvaniei.

Conținutul face referire explicită la valahi care locuiau în regiuni ce astăzi fac parte din Austria, ceea ce demonstrează o prezență românească în spațiul carpatic și chiar dincolo de el, în zone de graniță sau în diaspora vremii.

Güssing, locul emiterii documentului, era un centru nobiliar important în comitatul Vas, parte a Regatului Ungar aflat sub suzeranitate habsburgică. Paul Batthyány, conte și proprietar de moșii, era membru al uneia dintre cele mai influente familii nobiliare maghiare.Valahii menționați în document sunt români transilvăneni sau bănățeni, așezați în mod organizat sau fugiți din regiunile natale din cauza presiunilor fiscale, religioase sau militare (de exemplu, după conflictele otomano-habsburgice).

“Referitor la libertăţile Valahilor din Althodis, posedăm un aşa numit act de eliberare scris în limba maghiară veche, la 10 Iulie 1667 la Gussing, de către groful Paul Batthyany, în care se menţionează că Valahi, cari locuesc în satele din jurul localităţilor Schlaining şi Rechnitz, datorează, mai puţine impozite şi servitute, decât ceilalţi supuşi ai stăpânului.”, scria Cristea Sandu Timoc într-unul dintre articolele sale din ASTRA ROMÂNĂ

Importanța acestei mențiuni este dată de faptul că prin ea se confirmă răspândirea românilor în Europa Centrală, nu doar în Țările Române, întărește teza continuității românilor în spațiul central-european, unde s-au aflat ca păstori transhumanți, ostași în slujba Habsburgilor, strămutați sau refugiați în urma războaielor otomane. Arată de asemenea și recunoașterea oficială a identității valahilor în documente administrative străine.

În secolele XVII–XVIII, mulți români (valahi) au migrat sau au fost strămutați în regiunile centrale ale Europei (Austria, Ungaria, Moravia), mai ales ca urmare a conflictelor otomano-habsburgice.Denumirea „valahi” era folosită frecvent în documentele latine, germane, maghiare sau slave pentru a desemna românii.Românii (valahii) erau implicați adesea în agricultură, transhumanță sau slujbe militare și au lăsat urme în toponimie și arhivele vremii.

În concluzie, documentul din 1667 este o piesă valoroasă din puzzle-ul istoriei românilor în Europa și arată că identitatea românească era cunoscută și recunoscută dincolo de granițele ținuturilor locuite majoritar de români.

Astfel de documente au fost identificate și de istorici precum Nicolae Densușianu, Ioan Lupaș sau David Prodan ca dovezi ale vechimii și răspândirii etniei române în afara granițelor actuale ale României.

Articolul 10 Iulie 1667 – document scris în limba maghiară veche care menționa că pe teritoriul Austriei de azi locuiau valahi  apare prima dată în Glasul.info.

La 17 februarie 1867, a fost instituit Compromisul austro-ungar (Ausgleich), care a dus la crearea Dublei Monarhii Austro-Ungare. Acest acord a fost un răspuns la tensiunile dintre austrieci și maghiari în cadrul Imperiului Habsburgic și a reprezentat o reorganizare politică semnificativă.

Contextul istoric

După înfrângerea Austriei în Războiul Austro-Prusac (1866), imperiul era slăbit, iar națiunile din cadrul său cereau mai multă autonomie. Maghiarii, în special, își doreau restabilirea drepturilor pierdute după Revoluția de la 1848-1849.

Conținutul Compromisului

• Imperiul Habsburgic s-a reorganizat în două entități egale: Austria și Ungaria, fiecare având propriul guvern, parlament și constituție.
• Cele două părți erau unite sub conducerea aceluiași monarh, Franz Joseph I, care era împărat al Austriei și rege al Ungariei.
• Politicile externe, armata și finanțele comune erau gestionate împreună de ambele state.
• Ungaria a primit autonomie internă, iar limba maghiară a devenit oficială alături de germană.

Impactul asupra Românilor

• Românii din Transilvania au fost dezavantajați, deoarece această provincie a fost alipită Ungariei și supusă unei politici de maghiarizare forțată.
• Elitele românești au protestat împotriva noului regim, dar fără succes.
• Lupta pentru drepturi naționale a continuat, culminând cu Unirea Transilvaniei cu România în 1918.

Compromisul austro-ungar a durat până în 1918, când Imperiul Austro-Ungar s-a prăbușit la sfârșitul Primului Război Mondial.

Articolul 17 Februarie 1867 – S-a realizat Dualismul Austro-ungar luând astfel naștere Imperiul Austro-Ungar apare prima dată în Glasul.info.

În acest trist decembrie, când ne comemorăm morții de la revoluție și când asistăm la degringolada politică din țară, adusă aici cu concursul „monstruoasei coaliții PSD-PNL”, care au cheltuit bani cu ghiotura pe nimicuri electorale, aruncând praf în ochi românilor, prin promisiuni demagogice de salarii și  pensii mărite, când se știa că visteria e goală și că acestea nu vor ajunge niciodată o realitate faptică, ne trezim că Ciolacu își bucină victoria de a fi intrat în Schengen, primindu-l la București cu pompa de rigoare pe „prietenul” său Viktor Orban, care profitând de hărmălaia politică de la București, își vede nestingherit de planul său de acaparare a gazului românesc.

Prietenia aceasta e în fond un act împotriva naturii, întrucât românii ardeleni, care au fost secole la rând  iobagii magnaților maghiari știu ce înseamnă de fapt „mărinimia” ungurească. Și cum să nu știe când bietul român locuia în căsuțele sale mici cu obloane întunecate, pe când groful maghiar se lăfăia în castelele și palatele sale opulente, retrocedate și chiar refăcute cu bani românești în acești 35 de ani de ofensivă maghiară tăcută (vezi Balvanos) când s-au creat în majoritatea  orașelor țării  case de schimb maghiare și bănci ungurești care să scoată cât mai mult profit, fără să facă ceva anume. Am fost la Otp-bank, unde am fost primit cu salut unguresc, după cum la Banca Comercială Română, care scoate anual cel mai mare profit, era să mă salute în germana austriacă.  Stăpânirea lor politică s-a transformat acum în stăpânire economico-bancară, astfel că lemnul e scos din țară de o criminală firmă austriacă, iar ofensiva maghiară (aceasta ne duce apa din Mureș pentru irigații, ne ia stratul de cernoziom din satele de la graniță și-l transportă la ei), e și mai notorie, ei reușind să-i maghiarizeze pe toți românii din Ungaria, astfel că, cu una sau două excepții, românii au dispărut de acolo.

  Probabil că e timpul să ne întoarcem la vremile în care toate bogățiile noastre ( aurul, sarea, metalele,  piatra și marmura, lemnul  și apa) au luat calea Budapestei. Acolo, în muzeele lor și a celor din Viena sunt zeci de tezaure transilvane (inclusiv din aur), pe care românii nu le-au cerut niciodată, iar când le-au cerut, am pățit ce am pățit cu fundația Gojdu. După întâia stăpânire maghiară, care a durat vreo cinci secole de întuneric și asuprire crâncenă,  a venit cea de a doua, din 1940, prin Diktatul mișelesc al naziștilor Hitler și Mussolini, cu  care Horthy s-a înțeles bine, trimițând  pe evreii în lagărele morții și dând apoi vina pe români, prin satele cărora au  comis crime abominabile.

A treia ocupație a venit de pe urma retrocedărilor, când am plătit ( a câta oară?) cu retrocedări de imobile, păduri și pământuri atitudinea miticească, cu dublă inscripționare, cu alai de statui și avalanșă de pretenții absurde, transformându-ne țara, mai ales Transilvania, într-un teritoriu pângărit, semănând a țară ocupată. Aceasta a avut totuși o extindere redusă, referindu-se numai la Transilvania.

Austriecii, care între timp au pus mâna pe capitalul autohton, prin cele mai profitabile bănci, Banca Comercială Română și Reiffaissen, s-au înstăpânit pe petrolul românesc, oferind în schimb doar  redevențe de nimic. Între timp ne-au mutilat și Carpații, tăind în neștire  pe pădurile noastre seculare ( cu concursul nemjlocit a sasului Johannis), în nepăsarea crasă a politicienilor infractori.  Acum, iată vine și Orban  să ne ia  gazul (și poate și  electricitatea !), în așa fel ca imperiul chezaro-crăiesc să se reconstituie, iar noi, proștii, care ne-am procopsit cu politicieni incapabili și hoți  să rămânem același popor sărac, molâu și disprețuit.  Se anunță vremuri grele pentru neam și pentru țară,  iar românului nu-i mai rămâne decât să emigreze.   În acest fel imperiul austro-ungar, cel care ne-a produs nouă suferințele istorice cele mai mari, iată-l refăcut ! Orban și-a jucat bine cartea, dându-i impresia greoiului Ciolacu că l-a prins pe Dumnezeu de picior. Capcana Schenghen, a fost gândită cu abilitatea  binecunoscută de maghiarul  Orban,  n-a găsit nicio reacție la nivel înalt la guvern și parlament, de parcă toți suferă de orbul găinilor, întrucât e cea  mai mare gafă diplomatică din istoria neamului. A rămâne captivi în cleștele maghiar de acum înainte, înseamnă posibila  pierdere a Transilvaniei, cea mai mare crimă care se poate concepe pentru viitorul nostru. E vorba de  prăbușirea noastră financiară pe decenii  întregi de existență,  ceea ce pune grave semne de întrebare privitoare la forțele oculte și trădătoare ale țării,  prefigurând ă a patra ocupație,  mai hâdă și mai dezastruoasă decât celelalte, deoarece, dacă până în 1918 am avut sub ocupația austro-ungară doar două provincii românești, acum vor intra în acest jug și românii transcarpatini, ca să cunoască și ei „mărinimia” vecinilor noștri de la Apus. Va fi pieirea noastră, armaghedonul nostru, apocalipsa noastră ! amară și definitivă, într-o  definitivă, înjenunchere care merge în paralel cu cea culturală.

          Pentru a preîntâmpina această nesocotință crasă, propun  poporului român să se trezească, luând de la îmbogățiții fără margini ai țării banii cu care să ne salveze de amputarea suveranității naționale.  Dacă nu se va înțelege exact prețul plătit de România  pentru  înrobirea ei viitoare, atunci noi putem să ne facem harakiri în fața celor două palate oarbe  mute, cel al Cotrocenilor și cel al Victoriei, palate care ne-au vândut în mod conștient libertatea și independența   statală.

Anatol Mureșanu din Cluj Napoca

30.12.2024

Preluare Buletin de Carei

Articolul Capcana Schengen. „Cleștele” maghiar și refacerea imperiului austro-ungar apare prima dată în Glasul.info.

La doar un distanță după compromisul austro-ungar din 1867, Ungaria avea să se confrunte din plin cu aceeași problemă pe care o experimentase până atunci Imperiul Austriac încercând să țină în frâu toate naționalitățile de pe teritoriul imperiului. Doar că Ungaria în loc să ostoiască setea pentru exprimarea identitară a naționalităților, ea mai tare o întețea prin măsurile demne de Evul Mediu pe care le introducea agresiv prin parlamentul de la Budapesta și de cele mai multe ori prin forță brută, prin abuzuri, crime, teroare, poliție politică, cenzură, nedreptate socială și culturală, prin falsificarea istoriei, prin discriminare pe criterii etnice sau religioase, etc.

Prin toate aceste manifestări barbare, Ungaria a aprins cu vâlvătaie un foc care și așa ardea mocnit de foarte mult timp în rândul naționalităților captive în Imperiul Habsburgic. Prin felul în care încerca să maghiarizeze tot ce prinde și să defavorizeze mereu naționalitățile celelalte, Ungaria începe să câștige rapid primul loc între țările cele mai detestate de către toți vecinii săi. De fapt elita ungară pornea din start de la o premisă foarte greșită și anume aceea a superiorității față de toate celelalte naționalități din imperiu.

La 24 noiembrie 1868 este trimisă pe canal diplomatic scrisoarea ambasadorului belgian la Viena, Jonghe d’Ardoye, adresată ministrului afacerilor externe, Vanderstichelen referitoare la acuta problemă a naţionalităţilor din Austro-Ungaria şi responsabilitatea Ungariei pentru recrudescenţa mişcării naţionale a popoarelor asuprite cu intensitate sporită după instaurarea dualismului, considerat un triumf al maghiarimii. Este practic un semnal de alarmă pe care diplomatul belgian îl trage cu privire la politica sinucigașă a Ungariei, despre care își exprimă temerea că nu doar că va eșua ci și că va duce la niște consecințe groaznice.

“Problema naţionalităţilor este flagelul monarhiei austro-ungare şi ameninţă, dacă nu va fi rezolvată într-o manieră mai mult sau mai puţin satisfăcătoare, să-i paralizeze toate forţele. Ungaria, care din acest punct de vedere a contribuit atât de mult la înfrângerile Austriei, simte, în prezent, pe propria-i piele dificultăţile pe care le presupune înţelegerea între popoare de origine diferită, care-şi cer drepturile şi privilegiile, deşi depind în acelaşi timp de un centru comun. (…) E vorba aici de conflictele rasiale, divergenţe de păreri privind obiceiurile şi educaţia pe care legea nu le rezolvă, e vorba de tradiţii, de amintiri istorice, care o dată aduse pe tapet vor constitui multă vreme o piedică în calea dominaţiei maghiare în Ungaria.”. îi scria diplomatul belgian Jonghe d’Ardoye, ministrului afacerilor externe, Vanderstichelen

Articolul 24 Noiembrie 1868 – Ambasadorul belgian la Viena avertiza: “problema naţionalităţilor este flagelul monarhiei austro-ungare” apare prima dată în Glasul.info.

Dosarul meciului în care Kosovo cerșește un 3-0 invocând o slăbciune pe care curentul WOKE l-a insuflat-o kosovarilor în fund de ani buni la nivel european este pe rol azi, 20 noiembrie. Din Comisia de disciplină a UEFA fac parte mai mulți judecători, dintre care cei mai importanți sunt din… Austria și Ungaria. DA! Ați auzit bine! Austria și Ungaria!

Pentru cazul meciului România – Kosovo, în care jucătorii echipei oaspete au pus în scenă o piesă de teatru, de altfel destul de prost jucată, în comisia de discplină se află șapte judecători.

Primii doi de pe listă sunt din două țări nu prea prietenoase nici ele cu România. În capul listei se află austriacul Thomas Partl, fost emisar UEFA în Europa de Est, membru în comisia de disciplină a UEFA din anul 1992, deci un personaj cu greutate.

Alt personaj este ungurul Sandor Berzi, la fel și el, membru în comisia de disciplină a UEFA din anul 1992, și în același timp și vicepreșdintele federației maghiare de fotbal.

Iar apoi mai sunt și elvețianul Jaques Antenen, portughezul Joao Leal și britanicul Thura Win.

Cu alte cuvinte, Austria și Ungaria decid azi dacă România va pierde sau va câștiga la masa verde cu 3-0 meciul cu Kosovo! Asta da ironie a sorții!

Articolul Austria și Ungaria decid azi dacă România va pierde sau va câștiga la masa verde cu 3-0 meciul cu Kosovo! apare prima dată în Glasul.info.

Poliţiştii de frontieră din cadrul Punctului de Trecere a Frontierei Petea, împreună cu lucrători din cadrul Comisariatului Județean pentru Protecția Consumatorului Satu Mare nu au permis intrarea în ţară a unui automarfar încărcat cu 17 tone de deșeuri.

Luni, 28 octombrie a.c., în jurul orei 12.30, în Punctul de Trecere a Frontierei Petea, județul Satu Mare, s-a prezentat pentru efectuarea controlului de frontieră, pe sensul de intrare în ţară, un cetățean român, conducând un automarfar înmatriculat în Austria. Acesta transporta, conform documentelor de însoțire a mărfii, 17.000 kg produse second-hand (mobilier uzat, biciclete, scaune cu rotile, birouri) provenite din Austria, care urmau să ajungă în județul Satu Mare.

Existând suspiciuni cu privire la legalitatea transportului în cauză, poliţiştii de frontieră au solicitat sprijin autorizat reprezentanților Comisariatului Județean pentru Protecția Consumatorului Satu Mare.

În urma verificărilor efectuate, s-a constatat faptul că automarfarul era de fapt încărcat cu 17.000 kg de deșeuri pentru care șoferul nu a prezentat documentația necesară prevăzută de lege pentru importul acestor produse.

În consecinţă, autorităţile de control nu au permis accesul pe teritoriul României pentru acest mijloc de transport.

Preluare Buletin de Carei

Articolul Austriecii ne trimit pădurile înapoi, sub formă de gunoaie apare prima dată în Glasul.info.

La 18/30 octombrie 1883 România a aderat la Tripla Alianță printr-un tratat bilateral cu Austro-Ungaria. Tendința Imperiului Țarist de a controla toată Marea Neagră și a stăpâni gurile Dunării pentru a avea un cap de pod pentru a institui o “A Treia Romă”, de a ajunge la Constantinopol și Strâmtori, precum și experiența nefastă pe care tânărul stat român a avut-o la finele războiului din 1877-1878, când România deși a întors soarta războiului ruso-turc și a transformat o inevitabilă înfrângere a rușilor într-o victorie categorică, a fost tratată ca și când ar fi fost Cenușăreasa Europei, a cântărit foarte mult în luarea deciziei de a adera printr-un tratat secret la Tripla Alianță.

Prezența lui Carol I pe tronul României care se considera “un bun prusac și un bun german” a cântărit de asemenea foarte mult în orientarea României către un tratat secret cu Puterile Centrale. Acest tratat îmbracă la 18/30 octombrie 1883 forma unei alianțe militare în care țările semnatare se obligau reciproc să vină în ajutorul celorlalte dacă ar fi fost atacate de un stat inamic. Deși României i se ofereau garanții cu privire la menținerea integrității teritoriale de către Puterile Centrale, în același timp i se solicita României să renunțe la orice fel de pretenții teritoriale asupra Transilvaniei și să nu sprijine mișcările naționaliste ale românilor ardeleni care luau avânt și îmbrăcau în unele cazuri forma unei lupte naționale de eliberare. Transilvania rămânea unul dintre cele mai sensibile subiecte de discuție în cadrul acestei alianțe militare secrete.

Fără să cunoască aspectele și prevederile secrete ale acestui tratat, mulți lideri și intelectuali români s-au angrenat în sprijinirea luptei de eliberare a Transilvaniei și au militat pentru reunirea Ardealului cu România. Mihai Eminescu, prin Societatea Carpații, ajunsese să militeze chiar și pentru măsuri extreme pentru eliberarea Transilvaniei, inclusiv pentru operațiuni militare de gherilă împotriva absolutismului austro-ungar din Transilvania.

Faptul că Imperiul Rus, deși o superputere, nu-și respectase cuvântul dat către un aliat precum România în Războiul de Independență din 1877-1878, îi făcea pe mulți dintre reprezentanții elitei românești să se reorienteze, nu puține fiind personalitățile din acea perioadă care au avut o atitudine pro germană, sau pro austro-ungară, fără să știe că încercau să scape de dracu’ și de fapt să dea de tată-su.

Din cele opt articole ale tratatului, articolul (2) prevedea angajarea guvernului român de a nu tolera pe teritoriul său acțiuni politice sau de alt gen care ar fi îndreptate contra Monarhiei Dualiste. O parte din istoricii români au scris niște lucrări din conținutul căruia lasă să planeze niște suspiciuni asupra statului român, care ar fi avut o implicare în eliminarea unor lideri sau personalități ale vieții publice românești care au deranjat prin activitatea lor îndreptată împotriva barbariei stăpânirii austro-ungare din Transilvania. Mihai Eminescu este unul dintre cei eliminați fizic prin implicarea directă a spionilor austro-ungari și complicitatea unor autorități ale statului român. Un alt act de trădare a statului român ca urmare a semnării acestui tratat secret cu Austro-Ungaria, a fost expulzarea din România în anul 1885 a unor români ardeleni care militau pentru eliberarea Transilvaniei de sub jugul austro-ungar, la cererea expresă a ungurilor.

În ciuda calculelor geostrategice făcute de Carol I și de unii lideri politici români ai vremii, tratatul de alianță româno-austro–ungar nu a fost unul de bun augur. Ungurii au încercat permanent să obțină avantaje mai mari pentru Austro-Ungaria, încercând să impună niște condiții foarte diferite României față de toți ceilalți membri ai alianței.

Până la urmă, textul modificat al tratatului în forma cerută de către partea românească a fost adus la București de către baronul Mayr la 13 octombrie 1883, iar la 18/30 octombrie 1883 împreună cu Kálnoky, I. C. Brătianu semnează tratatul de alianță între România și Austro-Ungaria. Tratatul se compunea dintr-un preambul și șapte articole.

Regele Carol I a evitat aducerea la cunoștința opiniei publice a existenței tratatului din cauza poziției ostile a societății românești față de Austro-Ungaria. Doar câțiva miniștri știau despre existența acestuia. Deci poporul român era la fel de tare mințit de către guvernanți precum este și în zilele noastre.

Acest tratat trebuia reînnoit la fiecare cinci ani, ultima dată fiind reînnoit în ianuarie 1913, cu un an înaintea izbucnirii Primului Război Mondial, conflagrație la care România ia parte abia din anul 1916.

Articolul 18 Octombrie 1883 – S–a semnat, la Viena, într-un cadru strict secret, tratatul de alianță româno-austro–ungar apare prima dată în Glasul.info.