La 15 februarie 1919, într-un moment decisiv pentru configurarea noii Europe de după Marele Război, Traian Vuia publica în revista „La Transylvanie” studiul intitulat „Consideration sur le Banat”. Nu era un simplu articol de presă, ci un veritabil memoriu politico-istoric, redactat cu rigoare argumentativă și cu o conștiință națională limpede, adresat opiniei publice occidentale și factorilor de decizie reuniți în jurul Conferinței de Pace de la Paris.

Vuia demonstra, prin argumente istorice, etnografice și demografice, apartenența organică a Banatului la spațiul românesc. El invoca realitățile istorice ale „României transcarpatice”, continuitatea românească în Banat și dreptul legitim al bănățenilor la unitate națională.

Afirmația sa, că Banatul Timișan „trebuie să intre pe bună dreptate în întregime în marea Românie”, conform prevederilor tratatului din august 1916, era o declarație de principiu, dar și un act de responsabilitate politică. Într-o epocă a negocierilor tensionate și a disputelor teritoriale, vocea lui Vuia se alătura corului de intelectuali români care cereau respectarea angajamentelor internaționale și aplicarea principiului autodeterminării.

Născut în 1872 la Surducu Mic (astăzi localitatea ce îi poartă numele, în județul Timiș), într-o familie cu rădăcini puternice în comunitatea românească din fostul Imperiu Austro-Ungar, Traian Vuia a crescut într-un climat în care identitatea națională nu era o abstracțiune, ci o realitate trăită zilnic. Formarea sa intelectuală la Lugoj, sub influența unor personalități precum Coriolan Brediceanu, i-a consolidat atât disciplina științifică, cât și atașamentul față de cauza românească.

Lumea îl cunoaște mai ales ca pionier al aviației mondiale, omul care a realizat decolarea unui aparat mai greu decât aerul, cu mijloace proprii de la bord, fără rampă, fără catapultă, fără dispozitive externe. Presa din Franța, Statele Unite și Marea Britanie a relatat despre curajul și inovația sa tehnică. Chiar dacă au existat și continuă să existe dezbateri privind definirea „primului aeroplan”, contribuția lui Vuia rămâne incontestabilă în istoria tehnicii: el a demonstrat posibilitatea zborului autonom, deschizând o nouă etapă în evoluția aviației.

Însă dincolo de laborator, schițe și experimente, Traian Vuia a fost un militant activ pentru unitatea românilor. Apropiat de delegația română la Conferința de Pace de la Paris, el a folosit prestigiul său internațional pentru a susține cauza națională. În 1919, pentru Vuia, zborul nu mai era doar o performanță inginerească; era și un simbol al înălțării unui popor spre libertate și demnitate.

Articolul din 15 februarie 1919 rămâne o mărturie că patriotismul autentic nu se exprimă doar prin declarații emoționale, ci prin argumentație solidă, prin asumarea responsabilității publice și prin curaj intelectual. Traian Vuia a înțeles că știința și națiunea nu sunt domenii separate: progresul tehnic poate consolida prestigiul unui popor, iar conștiința națională poate da sens efortului creator.

Astfel, la începutul anului 1919, Traian Vuia nu era doar inventatorul care a ridicat de la sol un aparat mai greu decât aerul; era un român care dorea să vadă ridicată întreaga națiune la demnitatea unității sale istorice. În paginile revistei „La Transylvanie”, el a arătat că adevărații pionieri nu cuceresc doar cerul, ci și dreptatea.

Articolul 15 Februarie 1919 – Traian Vuia a precizat că Banatul Timişan “făcând parte din România transcarpatică trebuie sa intre pe bună dreptate în întregime în marea Românie” apare prima dată în Glasul.info.

12 Februarie 1856 – Vasile Boerescu a adresat un memoriu ministrului de externe al Franței, Alexandre Walewski, în care pleda pentru constituirea unui stat național românesc independent sub garanția celor șapte mari puteri

Vasile Boerescu și pledoaria pentru statul național român

La 12 februarie 1856, într-un moment de răscruce pentru destinul Principatelor Române, tânărul jurist Vasile Boerescu îndrăznea să așeze cauza românească pe masa marilor cancelarii europene. Prin memoriul adresat ministrului de externe al Franței, Alexandre Walewski, el cerea limpede și argumentat constituirea unui stat național românesc independent, pus sub garanția colectivă a celor șapte mari puteri. Nu era un gest simbolic, ci un act de diplomație lucidă, fundamentat juridic și susținut de o viziune politică matură.

Contextul era favorabil, dar fragil. Războiul Crimeii se apropia de sfârșit, iar echilibrul continental urma să fie redesenat la Congresul de la Paris. Pentru români, momentul reprezenta o fereastră istorică rară: marile puteri discutau reorganizarea Europei Răsăritene, iar statutul Moldovei și Țării Românești putea fi reconsiderat. În acest cadru, Boerescu, format intelectual la București și desăvârșit juridic la Paris, a înțeles că viitorul națiunii sale depinde de capacitatea elitei românești de a formula coerent, în limbajul dreptului internațional, revendicările legitime ale poporului român.

Memoriul său nu era o simplă declarație patriotică. Era un document construit pe argumente istorice, juridice și politice. Boerescu invoca dreptul românilor la unitate și autonomie, tradiția instituțională a Principatelor, precum și necesitatea unei organizări statale care să garanteze stabilitatea regională. Ideea unui stat românesc sub garanția colectivă a puterilor europene demonstra realism politic: într-o Europă a echilibrelor fragile, independența trebuia ancorată într-un sistem de garanții internaționale.

Această intervenție diplomatică se înscria într-o activitate mai amplă desfășurată de Boerescu în capitala Franței. Tânărul doctor în științe juridice devenise unul dintre purtătorii de cuvânt ai intereselor românești în Occident. El milita pentru unirea Principatelor și pentru aducerea unui principe străin, soluție menită să asigure neutralitatea și recunoașterea europeană a viitorului stat. Prin publicații, memorii și contacte politice, Boerescu a contribuit la consolidarea imaginii românilor ca națiune conștientă de drepturile sale și capabilă de organizare modernă.

Semnificația zilei de 12 februarie 1856 depășește gestul individual. Ea exprimă maturizarea conștiinței politice românești. Nu mai era vorba doar despre revolte sau declarații entuziaste, ca în 1848, când Boerescu, elev la Sfântul Sava, colabora la „Pruncul român”. Acum, cauza națională era susținută prin expertiză juridică, diplomație și strategie. Era trecerea de la romantismul revoluționar la construcția instituțională.

Drumul deschis de asemenea inițiative avea să conducă la Unirea din 1859, la Constituția din 1866 și la afirmarea României ca stat modern. Boerescu însuși va deveni ministru al justiției, al afacerilor străine, rector al Universității din București și unul dintre artizanii politicii comerciale românești. Însă momentul din februarie 1856 rămâne emblematic: clipa în care un jurist român, în plină capitală a diplomației europene, a rostit cu claritate și demnitate voința unui popor.

Astăzi, evocarea acestui episod nu este doar un exercițiu de memorie istorică. Este o reafirmare a faptului că marile împliniri naționale se nasc din competență, viziune și curaj. Vasile Boerescu a înțeles că libertatea și unitatea nu se câștigă doar pe câmpul de luptă, ci și în cancelarii, prin argument, perseverență și credință în destinul național.

12 Februarie 1856 rămâne, astfel, o dată a demnității românești, ziua în care vocea României viitoare s-a făcut auzită în inima Europei.

Articolul 12 Februarie 1856 – Vasile Boerescu a adresat un memoriu ministrului de externe al Franței, Alexandre Walewski, în care pleda pentru constituirea unui stat național românesc independent sub garanția celor șapte mari puteri apare prima dată în Glasul.info.

Istoria neamului românesc este presărată cu figuri de eroi care, prin sabia și credința lor, au ridicat sufletul țării la înălțimi nepieritoare. Unul dintre acești eroi, așezat în rând cu voievozii și ostașii de seamă ai Țării Românești, este Stroe Buzescu, mare stolnic și viteaz căpitan în oastea lui Mihai Viteazul.

Moartea sa, la 2 octombrie 1602, a însemnat nu doar stingerea unei lumini din casa Buzescu, ci și jertfa unui cavaler creștin pentru apărarea pământului și a credinței românești.

În toamna anului 1602, o mare primejdie se abătuse asupra Țării Românești. Oastea de 40.000 de tătari, purtată de hanul Gazi Ghirai, pătrunsese pe Valea Teleajenului, aducând cu sine amenințarea prădării și arderii satelor. În fruntea oștirii muntene, voievodul Radu Șerban a stat pavăză țării, iar printre cei dintâi căpitani se afla Stroe Buzescu, vărul și sfătuitorul lui Mihai Viteazul, eroul de la Călugăreni.

În bătălia de la Teișani (23–24 septembrie 1602), Stroe Buzescu a scris cu sânge o pagină nepieritoare. Când ginerele hanului tătar a ieșit din rânduri, provocând la luptă căpeteniile muntene, ochii tuturor s-au ațintit asupra cavalerului român. Cu credința nestrămutată că apără nu doar onoarea sa, ci și a întregii țări, Stroe a pornit în lupta dreaptă.

Într-un duel aspru, urmărit cu răsuflarea tăiată de mii de ochi, Stroe Buzescu l-a înfrânt pe tătar, decapitându-l chiar sub privirea îngrozită a hanului. Acea clipă a fost scânteia care a aprins curajul oștirii române și a întors balanța luptei. Dar în vâltoarea bătăliei, cavalerul muntean a primit răni adânci.

Zdrobit de durere, dar neclintit în credință, Stroe a rezistat câteva zile, până ce și-a dat sufletul în mâinile Domnului, la 2 octombrie 1602.

Piatra sa funerară, aflată la schitul Stănești-Lunca din Vâlcea, stă și astăzi ca o carte de piatră a eroismului. Acolo, jupâneasa sa, Sima, a dăltuit cuvintele care răsună ca o pecete a demnității:

„Și nu fu pre voe câinilor de tătari.”

Acest epitaf nu este doar o mărturie a durerii unei soții, ci și glasul întregii țări care, prin moartea lui Stroe Buzescu, a primit o lecție de bărbăție, jertfă și dăruire.

Domnul Radu Șerban a recunoscut prin hrisovul său din 27 iulie 1604 vitejia stolnicului, așezându-l în rândul eroilor neamului. Astfel, numele său a străbătut veacurile, amintindu-ne că libertatea nu s-a clădit pe vorbe, ci pe sânge și jertfă.

Astăzi, când privim spre trecut, chipul lui Stroe Buzescu se ridică asemenea unei icoane de vitejie. El rămâne cavalerul care și-a înfruntat vrăjmașul în luptă dreaptă, apărătorul credinței și al neamului, eroul care a ales să moară pentru ca țara să trăiască.

Cinste și pomenire veșnică lui Stroe Buzescu, cavalerul care a arătat lumii că românii știu să înfrunte moartea cu fruntea sus, pentru Țară și pentru Cruce.

Articolul 2 octombrie 1602 – Moartea lui Stroe Buzescu, “Cavalerul” de la Teișani și Jertfa pentru Țară apare prima dată în Glasul.info.

La 17 mai 1882 (n.r. pe stil vechi) a avut loc ceremonia de predare a Steagului de luptă națională al lui Tudor Vladimirescu. Acesta a fost păstrat cu sfinţenie de urmaşii căpitanului de panduri Ion Cacalețeanu, datorită lor, în anul 1882 la 17 mai Stindardul de Luptă intrând în patrimoniul naţional.

În garnizoana Craiova, maiorul Gheorghe Cacalețeanu, fiul lui Ion Cacalețeanu, căpitanul artileriei lui Tudor Vladimirescu, a predat steagul și a ținut o cuvântare:

“Domnilor comisari, sunt 61 de ani de când cu cea mai mare îngrijire și venerațiune s-a păstrat în familia mea acest odor sacru, stindardul domnului Tudor Vladimirescu. După ce printr-o nefericită și fatală soartă eroul nostru naționaș căzu sub loviturile asasinilor, steagul rămase în mâinile unui camarad de arme, căpitanul artileriei sale, răposatul maior Ion Cacalețeanu, părintele meu. Primind de la bunul și regretatul meu părinte această eroică și pioasă moștenire am conservat-o cu religiozitatea iubirii de patrie, cu venerațiunea ce datorează fiul către cei ce l-au crescut, cu speranța, astăzi realizată, ca modestul cetățean, care nu putea decât pândi ora de libertate și independență a nației spre a desfășura înainte ochilor națiunii acest mândru simbol.” ( Cuvântarea maiorului Gheorghe Cacalețeanu, fiul lui Ion Cacalețeanu, căpitanul artileriei lui Tudor Vladimirescu)

Atât de mare încredere a avut Tudor Vladimirescu în Ion Cacalețeanu sau Ianache așa acum era cunoscut de către panduri, încât i-a încredințat înainte de a fi arestat de eteriști, inelul său, steagul revoluției și sabia lui personală. Ion Cacalețeanu a participat la războiul ruso-turc din anii 1806 – 1812, moment care a marcat cunoştinţa sa cu Tudor Vladimirescu, fiind decorat, ca şi acesta, cu ordinul “Sf. Vladimir”.

Maiorul Gheorghe Cacalețeanu (1826-1890), om politic conservator, care a fost de mai multe ori primar al Craiovei. A fost fiul lui Ion Cacalețeanu, căpitan în oastea lui Tudor Vladimirescu, cel care a păstrat ascuns steagul de luptă al acestuia.

Articolul 17 Mai 1882 – Ceremonia predării steagului lui Tudor Vladimirescu păstrat cu sfințenie de căpitanul artileriei lui Tudor apare prima dată în Glasul.info.

19 Ianuarie 1849 – Pelaghia Roșu și amazoanele Ardealului, una dintre cele mai strălucite pagini de istorie a neamului românesc, ignorate pe nedrept de către istoricii din România. La data de 19 ianuarie 1849 în timpul apărării eroice a regiunii Munţilor Apuseni, moţii înfrîng o oaste a nemeşimii maghiare la Mărişel.

În această luptă se distinge ţăranca Palaghia Roşu (19/31 ianuarie). În Apuseni într-o zonă de o frumuseţe deosebită, se află şi localitatea Mărişel, vatră a românilor în care s-a născut şi trăit acea Ioanna d’Arc a românilor de la 1848-1849 – PELAGHIA ROŞU.

„Eroină română, născută în anul 1800 în Mărişel, în munţii Apuseni, a fost o ţărancă foarte inteligentă şi foarte însufleţită pentru cauza naţională, pentru care şi-a închinat viaţa cu devotament şi curaj. A luat parte la luptele sângeroase împotriva armatelor maghiare din 1849. Prima dată în fruntea a 80 de femei, toate călări, a luptat împreună cu glotaşii comandaţi de fiul ei, Indrei, la muntele „Grohot”.

Comanda supremă o avuse dânsa. Lupta s-a terminat prin înfrângerea honvezilor. A doua oară s-a alăturat la „Fântânele” la oastea Iancului, împotriva armatei maghiare şi s-a încheiat cu înfrângerea ei şi omorârea căpeteniei lor Vasvari. Moare la 10 iunie 1870”…… din Enciclopedia Română de C. Diaconovich, Tom III, 1904, pag. 847 La 9 octombrie 1850 guvernatorul Transilvaniei, generalul austriac Wolgemuth a recompensat-o pentru meritele avute în timpul revoluției pașoptiste cu suma de 100 florini.

În actul de recompensă s-au citat următoarele:

,,Pe temeiul preaînaltei împuterniciri dela 21 August 1850, ordonez, să se dea Pelaghiei Roșu, mama lui Indreiu Roșu din Mărișel, decorat cu crucea de aur pentru merite, suma de o sută florini, drept premiu pentru demonstrația săvârșită cu istețime în contra insurgenților, pentru eliberarea satului ei, punându-se în fruntea unei cete de femei,,.

Un bust la neînfricatei luptătoare românce Pelaghia Roșu se află în satul de moți Marna Nouă de lângă Carei.

Bustul dedicat lui Pelaghia Roșu, amplasat în Marna Nouă, jud Satu Mare

Preluare Buletin de Carei

In timpul celei de-a doua lupte de la Marisel, din 12 martie 1849, Pelaghia Rosu va comanda in lupta femeile din sat. Pentru ca nu erau suficienti combatanti din randul barbatilor din sat, care era atacat de armata maghiara, femeile din sat s-au mobilizat pentru a lua parte activa la lupta. Au ales-o comandant pe Pelaghia Rosu, iar la momentul oportun ele au declansat un atac calare asupra inamicului, care speriat de aceasta interventie, crezand ca e atacat de cavaleria motilor, a rupt lupta si s-a retras in debandada.

Armata revolutionara maghiara (una dintre cele mai bune din Europa in acea perioada) a incercat in mai multe randuri sa cucereasca localitatea. Infranta de doua ori, a pornit o a treia ofensiva, in 12 martie 1849, cu 1600 de oameni. Pentru ca aparatorii erau in inferioritate numerica, femeile din Marisel, conduse de Pelaghia Rosu, au recurs la o stratagema: imbracate barbateste, au aparut pe un munte in spatele ungurilor, cu flinte si buciume:

“(…) sosind la pozitiile menite pentru dansa, Pelaghia Rosu sufla in bucium, femeile calarete se ivira din toate laturile, inaltara un strigat mare si se pusera in miscare” spune Avram Iancu in celebrul sau Raport catre Franz Josef.Crezand ca sant atacati, ungurii s-au retras in dezordine, lasand 30 de morti. La trecerea precipitata a Somesului Rece, altii din 100 din ei s-au inecat. In timp ce mariselenii au avut numai trei insi de oblojit.”

Articolul 19 Ianuarie 1849 – Pelaghia Roșu și amazoanele Ardealului, una dintre cele mai strălucite pagini de istorie a neamului românesc apare prima dată în Glasul.info.

“Se ştie prea bine că una dintre condiţiile esenţiale pentru acceptarea unei ţări în NATO o constituie clarificarea problemelor litigioase prin încheierea de tratate cu ţările vecine.

Evident, orice bun român, orice om normal, doreste o intrare în Alianţa Nord-Atlantică. Dar, nu oricum.

Ce te faci, dacă printre aleşii valului nr. 1, Ungaria va fi luată în braţe, iar România lăsată să mai aştepte “la uşa cenuşăreselor”? Atunci, liniştea Transilvaniei va fi spulberată, iar în vestul României se va instala o altă graniţă, cea a îngrijorării.

Preşedintele Dumei de Stat a Rusiei, domnul Ghenadi Jelezniov, întrebat, cu ocazia întâlnirii de la Camera Deputaţilor, ce părere are despre NATO, a răspuns imediat… “dacă ar fi vorba de un arhaism din perioada războiului rece”.

După unii, ar trebui grabnic să încheiem tratatele cu Rusia, Ucraina şi Republica Moldova. Corect. Oricine ar dori-o, numai că aici e aici.

Rusia, fidelă a unui principiu imperial al politicii de forţă, ne este datoare un tezaur, încredinţat ei, încă din vremea primului război mondial, tezaur care, se pare, a luat definitiv calea cea fără de întoarcere a Moscovei.

Apoi, mai avem acolo un necaz numit “Insula Şerpilor”, pământ românesc înhăţat în dispreţul tuturor uzanţelor şi tratatelor internaţionale, după cel de-al doilea război mondial.

“Ce-am avea cu Ucraina?”, se întreabă naiv unii. “Nu importăm situaţia din Transilvania acolo” – exclama recent un mare demnitar. “Bucovina – zicea el, confundând grav Polul Nord cu Polul Sud- a fost provincie austriacă”. Atâta ştiu unii. Aşa văd ei istoria scrisă cu cerneala cea roşie a învingătorului.

Ce se vrea? O clară “Euroregiune Bucovina”, adică hulitul odinioară “Plan Valev”, aplicat parşiv şi introdus prin uşa din dos.

Aflat la Davos, preşedintele Ucrainei, Leonid Kucima, invoca “un motiv foarte specific”. “Avem relaţii foarte bune”, zice el, cu toţi vecinii noştri, cu excepţia României, şi credem că dacă nu se semnează un Tratat româno-ucrainean în care să fie definite graniţele, România nu poate vorbi de NATO”.

Un lucru este limpede: semnând tratatele după placul unora doar, pierdem absolut totul şi nu primim nimic. Or, noi dorim să încheiem un tratat de fiecare dată, nu să ni se impună un dictat.

Noi nu ne vom lua gândul de la teritoriile româneşti din Nordul Bucovinei şi Sudul Basarabiei, de la Ţinutul Herţei şi “Insula Şerpilor”.

Nu trebuie să renunţăm la nimic din ce s-a luat “…din moşia cea Ştefană”. Fără compromisuri.

Cu dracul frate nu-i bine să ne facem, numai pentru a trece puntea. Acest amănunt ar trebui să-l ştie bine şi şeful diplomaţiei româneşti, domnul Adrian Severin.”, a spus Lazăr Lădariu în cadrul Sedintei Camerei Deputatilor din 4 februarie 1997

Articolul Lazăr Lădariu: Noi nu ne vom lua gândul de la teritoriile româneşti din Nordul Bucovinei şi Sudul Basarabiei, de la Ţinutul Herţei şi “Insula Şerpilor” apare prima dată în Glasul.info.

Nici legea 168/2020 nu se aplică pentru toți beneficiarii ei. Proces la ÎCCJ

Credeați că doar urmașii românilor persecutați etnic în perioada 1940-1944 sunt supuși discriminării prin Legea 154/2021? Zi de zi apar alte și alte cazuri în care românii sunt  umiliți uneori chiar de justiție, de cei care ar trebui să împartă dreptatea și nu discriminarea.

LEGE nr. 168 din 7 august 2020 reglementează modalitățile de recunoaștere a meritelor personalului participant la acțiuni militare, misiuni și operații pe teritoriul sau în afara teritoriului statului român prin acordarea unor drepturi și distincții, precum și crearea posibilității menținerii, încadrării sau reîncadrării în structurile din cadrul sistemului național de apărare, ordine publică și securitate națională din care fac sau au făcut parte a răniților, invalizilor, a celor care au dobândit alte afecțiuni fizice și/sau psihice pe timpul ori din cauza participării la acțiuni militare, misiuni și operații, precum și prin acordarea unor drepturi acestuia, familiei acestuia și urmașilor celui decedat.

https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/228752

Și atunci de ce nu ar beneficia de această lege toți cei care fac obiectul acesteia? Deci nu doar Legea 154/2021 se aplică discriminatoriu doar pentru anumite categorii de cetățeni, avem acum și un alt exemplu de lege în acest sens.

Mâine, 18 decembrie 2023, are loc la ÎCCJ o nouă înfățișare în procesul unui rezervist militar care luptă pentru drepturile sale. Din păcate, lucrurile au luat o întorsătură urâtă și ne fac să ne punem întrebări legate de calitatea actului de justiție.

Domnului colonel (în retragere) Marian Constantin-Lâsenco, expert în anti-terorism și contra-terorism, fostul șef al pregătirii din cadrul Serviciului de Pază și Protecție, i se refuză un drept al său deși legea 168 nu face discriminări.

Buletin de Carei

Articolul Procesul unui fost SPP-ist ar putea dezvălui secrete istorice despre cum a fost trădată România apare prima dată în Glasul.info.

Actorul Mitică Popescu a plecat în veșnicie. Mitică Popescu avea 86 de ani și a fost unul dintre cei mai iubiți actori de film și de teatru din România. Conform Știri pe Surse, actorul a avut „probleme cardiace, pe fondul multiplelor comorbidități”. La jumătatea lunii decembrie, el a fost internat la Spitalul Floreasca, la Secția Cardiologie. El a fost apoi internat la Spitalul Elias, informează Active News.

În 2009 a câștigat Premiului pentru întreaga activitate al UNITER. Amintim totodată, faptul că Mitică Popescu a fost căsătorit cu marea artistă Leopoldina Bălănuță, fiica preotului Nicolae Bălănuță, despre care amintim că a fost condamnat la o temniță grea, în lagărele de la Culmea și Periprava, alături de părintele Justin Pârvu și de ginerele său, Mitică Popescu.

Mitică Popescu a fost arestat și transformat peste noapte în deținut politic în ani ’50. Singura sa vină a fost aceea că nu și-a denunțat un prieten. El își amintea mereu  cu o oarecare amărăciune de acel moment:

„M-au băgat și pentru nedenunțarea și pentru încurajarea lor, că i-aș fi aprobat. Țin minte și-acum sentința: „tăinuire și instigare la acte preparatorii de trecerea frontierei”. Imaginați-vă, un student la actorie pus să-și joace rolul propriei vieți într-un teatru absurd, scris de alții. Din facultatea de artă teatrală, la tăiat de stuf!”

Lumina Cuvântului consemnează: „Nu de puține ori l-am întâlnit pe actorul Mitică Popescu în Biserica Sfântul Haralambie, parohia Oțetari din București, fiind prezent la Sfânta Liturghie și alte slujbe.”

Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească în pace pe marele nostru actor!

Redăm mai jos istorisirea fenomenalei sale întâlniri în lagărul de la Periprava cu viitorul său socru, preotul legionar Nicolae Bălănuță și cu Părintele Justin Pârvu, Duhovnicul Neamului:

Condamnat la 12 ani de temniță grea, Părintele Justin Pârvu avea să mai primească încă patru pentru că nu abjură de la credința ortodoxă. Este încarcerat la Roman, Suceava, Aiud, Gherla, minele de la Baia Sprie și Cavnic, apoi în lagărele de la Culmea și Periprava. Aici destinul îi adună la un loc, într-o poveste fascinantă, pe colegul său de idealuri, camarad de front și slujire a lui Hristos, preotul legionar Nicolae Bălănuță, tatăl actriței Leopoldina Bălănuță, împreună cu viitorul său ginere, actorul Mitică Popescu. Mai multe pe: Active News.

Articolul Mitică Popescu a plecat în veșnicie la 86 de ani. A fost închis la Periprava cu viitorul său socru, Părintele Bălănuță, și cu Părintele Justin | VIDEO  apare prima dată în Glasul.info.

În acest manifest se află creionat chipul României noastre viitoare, pe care ne-o imaginăm și ne-o dorim, pentru noi, pentru copiii și nepoții noștri, țara pe care vă chemăm să o construim, împreună.

„Deșteaptă-te, Române, din somnul cel de moarte,
În care te-adânciră barbarii de tirani,
Acum ori niciodată croiește-ți altă soartă,
La care să se-nchine și cruzii tăi dușmani.“

Mesajul din versurile imnului nostru, scris la 1848, răsună ca un îndemn ferm către toți românii, azi chiar mai actual ca niciodată.

Din tot ce s-a petrecut în țara noastră după 1989, din tot ce se întâmplă azi, și din direcția în care merge România, pare tot mai evident că ne îndreptăm către un punct de rascruce al existenței noastre ca neam și ca țară.

Cele mai grave pericole care pun în primejdie viitorul României sunt:
ștergerea identității naționale; dezbinarea extremă a societății; divizarea țării între regiunile istorice; depopularea țării într-un ritm îngrijorător; înstrăinarea noilor generații de cele anterioare și ruperea legăturii lor organice cu neamul.
De zeci de ani, tot ceea ce ne definește și ne adună laolaltă – identitatea, valorile și conștiinta noastră națională sunt atacate și erodate permanent, în mod sistematic. Generația noastră este martora unui asalt tot mai agresiv și bine organizat împotriva României profunde.

Un asalt decisiv, care caută să ne dilueze identitatea națională, să ne șteargă valorile morale, să ne denigreze credința, să ne discrediteze eroii și martirii, să ne devalorizeze modelele, să ne rescrie istoria, să ne bagatelizeze tradițiile seculare, să ne reformeze forțat limba, să ne facă să ne rușinăm de obiceiurile și de modul nostru de viață. Vedem cum Familia este atacată în mod perfid prin ideologii aberante și toxice, vedem cum tradițiile, obiceiurile, rânduiala și rostul existenței, așa cum le-am moștenit din străbuni, sunt pe cale de disoluție și pare că se pot pierde definitiv și iremediabil. În fața unui tăvălug al unei modernități ultratehnologizate și dezumanizante, dispar încet, dar sigur, buna-cuviință, buna-creștere, bunul-simț, rușinea, cumințenia și chiar omenia, așa cum le-am văzut și le știam la bunicii și străbunicii noștri. Ni se pare tot mai clar faptul că Generația noastră este ultima care mai poate pune o stavilă în fața acestei prăbușiri totale și disoluții definitive a României noastre. Dacă mergem în aceeași direcție ca în ultimii 32 de ani, lipsiți de unitate și solidaritate, cu dezbinări adânci între diversele regiuni ale țării și cu o discrepanță tot mai puternică între diferite categorii de români, asmuțiți permanent unii contra altora, prin orice pretext, însăși existența neamului nostru și a României ca stat național și unitar este în primejdie. Nu mai avem timp de pierdut. Totul trebuie să se petreacă acum. Mâine va fi prea târziu.

Nu vrem să intrăm în istorie ca fiind Generația care a permis degradarea Neamului nostru.

România de azi se aseamănă cu un luptător care este înghesuit în colțul ringului, și încasează lovituri din toate direcțiile. Ne sunt atacate simultan: conștiința și identitatea națională, credința și moralitatea, unitatea României și a românilor, speranța pentru un viitor mai bun, suveranitatea națională, libertatea și demnitatea. Asta în timp ce țara se depopulează accelerat, sistemul de educație este distrus sistematic, sănătatea românilor și nivelul lor de trai se degradează tot mai mult, zi de zi. Dacă rămânem în această postură, de luptător împins în colț, care doar se apără cât mai poate de ploaia de lovituri, rezultatul poate fi doar unul: România va fi pusă la pământ total și definitiv. E vremea să ne amintim că cea mai bună formă de apărare este atacul. Iar cel mai eficient mod de a combate răul este săvârșind binele, care face răul să dea înapoi. E timpul ca România profundă să se trezească, și să lupte pentru viitorul ei și al copiilor ei. Este timpul pentru o contraofensivă, a României profunde.

Toți românii care gândesc limpede, simt, văd și înțeleg în adâncul ființei lor faptul că România și neamul românesc se apropie de un punct critic al istoriei și existenței lor. Vorbele mobilizatoare rostite de Avram Iancu la 1848 sunt chiar mai actuale azi, decât atunci: Ori ne ridicăm, și punem pumnul în pieptul furtunii, ori pierim, ca țară și ca neam.

Ne aflăm în ceasul al 12-lea. A sosit vremea pentru DEȘTEPTAREA ROMÂNIEI. Acea vreme nu este mâine, sau la anul, ci este acum.

• Foto: Imaginea Manifestului lansat de către Asociația Neamunit de Ziua Eroilor – 28 mai 2020, liderpentruromania.ro

Articolul LIDER pentru România apare prima dată în Glasul.info.

• Proiectul Federației EURO EDUCATION vine din nevoia de a crea o echipă de jurnaliști români, fie debutanți, fie cu experiență, care au fost marginalizați sau chiar eliminați din organizațiile media existente în România.

În articolul 10 din STAUTUL “UNIUNII JURNALIȘTILOR INDEPENDENȚI DIN ROMÂNIA” (UJIR), se precizează că “jurnaliştii independenți ce nu sunt membrii organizației, vor putea depune o declaraţie de acceptare a prevederilor acestuia la secretariatul UNIUNII JURNALIȘTILOR INDEPENDENȚI DIN ROMÂNIA”. Acest proiect “este deschis spre aderare tuturor organizaţiilor profesionale, patronale şi sindicale ale jurnaliştilor ce nu au participat la elaborarea lui, dar care se regăsesc în prevederile acestuia.”

Înscrieri aici

Articolul UNIUNEA JURNALIȘTILOR INDEPENDENȚI DIN ROMÂNIA (UJIR) – pentru o ROMÂNIE LIBERĂ! apare prima dată în Glasul.info.