Imprecizia crescândă din limbajul discursului politic a făcut din fiecare dintre noi, practic, un democrat, sau, măcar, un aspirant la acest statut. Est, Vest, Nord, Sud, în toate colțurile lumii, politicieni și intelectuali mărturisesc idealul democratic, ca și cum omagiul lor retoric la adresa democrației ar putea substitui slăbiciunea adesea evidentă a instituțiilor lor democratice (1). Oare democrația liberală – aceasta fiind ceea ce noi considerăm a fi „cea mai bună dintre democrații” – înseamnă mai multă sau mai puțină participare politică, și cum se poate explica faptul că în democrațiile liberale interesul electoratului a scăzut de ani de zile? Judecând după numărul votanților, aproape peste tot în Vest funcționarea democrației liberale a fost acompaniată de demobilizare politică și diminuarea participării politice (2). Poate că, conștient sau inconștient, cetățenii democrațiilor liberale realizează că votul lor nu poate influența într-un mod substanțial felul în care sunt guvernate societățile lor, sau mai rău, realizează că riturile democrației liberale reprezintă o elegantă perdea de fum pentru lipsa de autoguvernare?

Paranteza liberală și sfârșitul statului puternic

Acest studiu va argumenta și că democrația nu este necesar o caracteristică a liberalismului și că democrația liberală adesea poate fi chiar opusul a ceea ce democrația se presupune a fi. Prin intermediul argumentelor lui Carl Schmitt, voi demonstra că: 1) democrația poate avea un înțeles diferit în societatea liberală decât în societatea non-liberală, 2) depolitizarea democrației liberale este rezultatul direct al neîncrederii votanților în clasa politică liberală, și 3) democrația liberală în țările multi-etnice este probabil să se confrunte cu serioase provocări în viitor. Pe parcursul ultimilor cincizeci de ani, societățile vestice au trecut printr-un proces de rapidă eclipsare a politicii de tip „hard”. Fanatismul teologic, ferocitatea ideologică și politicile de putere, care toate au zguduit până de curând statele europene, au devenit ceva de domeniul trecutului. Influența partidelor radicale de stânga sau de dreapta și a ideologiilor lor a dispărut. Politica „înaltă”, ca proces tradițional de acțiune și interacțiune între cei care conduc și cei conduși, și ca ghid al unui destin național asumat, pare că a devenit ceva depășit. Odată cu prăbușirea comunismului în Est, democrațiile liberale moderne din Vest apar azi ca singurele forme alternative de conducere în acest peisaj politic și ideologic sterp. Mai mult, având în vedere colapsul recent al ideologiilor totalitare, democrația liberală pare că a câștigat încă și mai multă legitimitate, cu atât mai mult cu cât ea tolerează cu succes diferite orientări politice. Democrația liberală vestică, cred oamenii, poate satisface opinii dintre cele mai diverse și poate continua să funcționeze chiar și când aceste opinii sunt ne-democratice sau anti-liberale. Pentru Schmitt, toleranța liberală față de vederile politice opuse este înșelătoare. În toate lucrările sale, și mai ales în Verfassungslehre and Die geistesgeschichtliche Lage des heutigen Parlamentarismus (Condiția intelectual-istorică a parlamentarismului contemporan), el subliniază diferențele dintre liberalism și democrație, afirmând că liberalismul este, prin natura sa, ostil oricărui proiect politic. În democrația liberală, scrie Schmitt, „politica, departe de a fi preocuparea unei elite, a devenit îndeletnicirea disprețuită a unei clase de persoane mai degrabă dubioase”(3). Cineva poate adăuga că democrația liberală nu pare să caute proiecte politice: cu vasta sa infrastructură tehnologică și rețeaua pieței libere, argumentează Schmitt, democrația liberală nu are nicio dificultate să facă inofensive toate credințele opuse și ideologiile aflate în competiție sau, chiar mai rău, să le facă ridicole (4). În democrația liberală, în care cele mai multe proiecte colective au fost deja de-legitimate de credința în individualism și în urmărirea bunăstării economice proprii, „nu poate fi cerut, din niciun punct de vedere posibil, ca cineva să-și dedice viața funcționării liniștite (a acelei societăți)” (5). Puțin câte puțin, democrația liberală face ca toate proiectele politice să devină nepopulare și neatractive, în afară de cazul în care fac apel la interesele economice. Democrația liberală, scrie Schmitt, pare a fi potrivită unui mediu rațional și secularizat în care statul este redus la un fel de „gardian” care supervizează tranzacțiile economice. Statul devine un fel de „mini-stat” („Minimalstaat”) inofensiv sau stato neutrale (6). Cineva poate argumenta că forța democrației liberale stă nu în poziționarea agresivă a idealului său liberal, ci mai degrabă în renunțarea la toate idealurile politice, inclusiv al său însuși. Până la un punct, această inerție apolitică apare a fi azi mai puternică decât oricând altădată, devreme ce niciun concurent serios al democrației liberale nu apare la orizont. Ce contrast puternic față de vremea anterioară celui de-al Doilea Război mondial, când ideologiile radicale de stânga și de dreapta făceau să existe un sprijin atât de amplu pentru elitele politice și ideologice! Poate că „vraja” (Entzauberung) politicii s-a risipit atât de departe, astfel încât a contribuit la întărirea democrației liberale apolitice? Este foarte revelator, într-adevăr, este schimbarea din comportamentul elitelor moderne în democrațiile liberale; stânga, drepta și centrul aproape că nu se mai deosebesc în declarațiile lor publice sau în vocabularul lor politic. Stilul lor poate e diferit, dar mesajele rămân practic aceleași. Discursul „soft” și apolitic al prinților moderni liberali, așa cum scrie recent un observator francez, îl inspiră pe „liberal-socialist” să exclame: „Voi muri iubind-ți frumoșii tăi ochi, marchiză”, iar la aceasta, „socialist-liberal”-ul răspunde: „Marchiză, iubind ochii tăi frumoși, voi muri” (7). Agenda de stânga este adesea atinsă de o retorică de dreapta încât cei de stânga par a încorpora principii conservatoare. Invers, politicienii de dreapta par adesea ca niște stângiști deziluzionați în multe probleme de politică internă sau externă. În democrația liberală, toate partidele din spectrul politic, indiferent de diferențele declarate dintre ele, par a fi de acord cu un lucru: democrația funcționează cel mai bine când arena politică este redusă la minimum iar sferele economică și juridică sunt extinse la maximum.

O parte a problemei poate rezulta din natura însăși a liberalismului. Schmitt sugerează că noțiunile de liberalism și democrație „trebuie să fie distinse una de cealaltă, astfel încât mozaicul pe care-l constituie democrația modernă de masă să poată fi recunoscut”(8). Așa cum notează Schmitt, democrația este antiteza liberalismului, fiindcă „democrația… încearcă să realizeze o identitate a celor guvernați și a celor care guvernează, și astfel ea vine în contradicție cu parlamentul, ca o instituție greu de admis și învechită”(9).

Democrația organică vs democrația apolitică

Adevărata democrație, pentru Schmitt, înseamnă suveranitate populară, în vreme ce democrația liberală și parlamentul liberal caută să reducă puterea populară. Pentru Schmitt, dacă identitatea democratică este luată în serios, numai poporul poate decide în legătură cu destinul său politic, și nu reprezentanții lui liberali, fiindcă „nici altă instituție constituțională nu poate rezista criteriului unic al voinței poporului, oricum ar fi aceasta exprimată”(10). Democrația liberală, argumentează Schmitt, nu este nimic altceva decât un eufemism pentru un sistem care consacră decesul politicii și astfel distrugerea adevăratei democrații. Dar, se naște o întrebare: de ce, dată fiind istoria liberalismului de toleranță și aplecarea sa pentru tolerarea diverselor facțiuni, insistă atât Schmitt în a respinge democrația liberală? Oare liberalismul, mai ales în lumina recentelor experiențe cu acele „ideologii puternice”, nu-și dovedește superioritatea și natura sa umană?

Nucleul poziției lui Schmitt stă în convingerea sa după care conceptul de „democrație liberală” este un non-sens semantic. În locul său, Schmitt pare a sugera în același timp o nouă definiție a democrației și o nouă noțiune a politicului. După Schmitt, „democrația necesită, mai întâi omogenitate și apoi – dacă apare această nevoie – eliminarea sau eradicarea eterogenității”(11). Omogenitatea și concomitenta eliminare a eterogenității sunt cei doi stâlpi ai democrației lui Schmitt, ceva care este în contradicție totală cu sistemul liberal de partide și cu fragmentarea corpului politic. Omogenitatea democratică, după Schmitt, presupune o memorie istorică comună, rădăcini comune și o viziune comună despre viitor, toate acestea putând să subziste numai într-o cetate în care poporul vorbește cu o singură voce. „Atâta vreme cât poporul are voința existenței politice, scrie Schmitt, el trebuie să rămână deasupra tuturor formulărilor și credințelor normative… Cea mai naturală modalitate de exprimare a voinței poporului este prin aprobarea și dezaprobarea mulțimilor adunate laolaltă, adică prin aclamație”(12). Desigur, cu această definiție a omogenității democrației ce rezultă din voința populară, Schmitt pare a valoriza comunitatea tradițională mai mult decât societatea civilă care, începând cu secolul trecut, a devenit piesa centrală a democrației liberale (13). Cineva se poate întreba totuși până la ce punct democrația „organică” a lui Schmitt se poate aplica societăților foarte diferențiate ale Vestului, ca să nu mai vorbim despre cazul Americii, atât de diversă din punct de vedere etnic.

Schmitt insistă: „conceptul central al democrației este poporul (Volk), nu umanitatea (Menscheit)… Poate exista – dacă democrația ia o formă politică – numai democrație populară, dar nu poate exista o democrație a umanității (Es gibt eine Volksdemokratie und keine Menscheitsdemokratie)” (14). Desigur, viziunea unei democrații „etnice” intră în conflict cu democrația liberală modernă, care are drept scop, printre altele, așa cum afirmă apărătorii ei, să depășească diferențele etnice în cadrul societăților pluraliste. Democrația „etnică” a lui Schmitt poate fi văzută ca reflex al unicității unui popor dat, care se opune imitațiilor democrației sale de către alte popoare sau rase. Devreme ce democrația lui Schmitt seamănă cu democrația antică grecească, criticii pot să se întrebe cât de fezabilă poate fi ea astăzi. Transplantat în secolul XX, acest anacronism democratic poate apărea ca deranjant, nu în ultimul rând pentru că ea va reaminti atât de statele fasciste cât și de statele din Lumea a Treia cu legile lor stricte în ce privește omogenitatea etnică și culturală. Schmitt confirmă aceste îndoieli atunci când scrie că „o democrație își demonstrează puterea politică prin știința de a refuza sau ține departe ceva străin și inegal care îi amenință omogenitatea (Fremde und Ungleiche… zu beseitigen oder fernzuhalten)” (15). Orice apărător al democrației liberale din societățile multiculturale moderne poate să se plângă de faptul că democrația lui Schmitt îi exclude pe cei a căror naștere, rasă sau doar religie sau afiliere ideologică sunt considerate incompatibile cu o democrație restrictivă. „Străin” poate fi o idee străină care este considerată a amenința democrația, iar străinul poate fi cineva care este văzut ca fiind nepotrivit să participe la corpul politic din cauza rasei sau credinței sale. Cu alte cuvinte, cineva poate ușor să-l bănuiască pe Schmitt că susține tipul de democrație care aproximează „statul total”.

Schmitt nu a tratat cu mai multă simpatie nici principiile liberale ale legalității. În eseul Legalität und Legitimität (Legalitate și legitimitate), Schmitt susține că democrația liberală creează iluzia libertății, prin acordarea unui nivel corect de libertate de exprimare fiecărui grup politic și fiecărei opinii contrare, ca și o cale legală garantată de a-și îndeplini scopul într-o manieră pașnică (16). O atare atitudine față de drepturilor legale este contrară noțiunii de democrație, și în cele din urmă duce la anarhie, susține el, fiindcă legalitatea într-o democrație adevărată trebuie să fie mereu expresia voinței populare și nu expresia intereselor particulare. „Legea este expresia voinței poporului (lex est quod populus jubet)”, scrie Schmitt (17), și în nici un caz legea nu poate fi manifestarea unui reprezentant anonim sau a unui parlamentar care se ocupă doar de interesele mărunte ale circumscripției sale electorale. Într-adevăr, continuă Schmitt, un popor omogen etnic și istoric are toate condițiile să susțină justiția și să rămână democratic, cu condiția să-și manifeste mereu voința (18). Bineînțeles, cineva poate spune că Schmitt are în minte o formă de democrație populistă din vremea anilor 1930, când existau dictaturi plebiscitare care au disprețuit atât partidele parlamentare cât și alegerile organizate. În a sa Verfassungslehre, Schmitt atacă alegerile parlamentare libere pentru faptul că ar crea, prin votul secret, un mecanism care „îl transformă pe cetățean (citoyen), care este o figură democratică și politică specifică, într-o persoană privată care își exprimă numai opinia sa privată și-și dă votul” (19). Aici Schmitt pare a fi în același ton cu remarcile sale de mai înainte despre omogenitatea etnică. Pentru el, mult-lăudata „opinie publică”, pe care liberalii o asimilează cu noțiunea de toleranță politică, este de fapt o contradicție în termeni, fiindcă un sistem care este obsedat de intimitate inevitabil se îndepărtează de la deschiderea politică. Adevărata, organica democrație, după părerea lui Schmitt, este amenințată de votul secret liberal, iar „rezultatul este suma opiniilor private” (20). Schmitt merge mai departe și spune că „metoda alegerilor populare de astăzi (Volkswahl) și a referendumurilor (Volksentscheid) în democrația modernă nu are nicio legătură cu alegerile populare autentice; în locul acestora din urmă, sunt organizate proceduri pentru alegera unor indivizi bazate pe suma totală a voturilor independente”(21).

Cum era de așteptat, viziunea lui Schmitt despre egalitatea democratică depinde de credința sa după care democrația autentică presupune omogenitatea socială, o idee pe care Schmitt o dezvoltă mai mult în Verfassungslehre (tradusă în engleză ca The Crisis of Parliamentary Democracy – Criza democrației parlamentare – n. tr.). Deși democrația liberală sprijină egalitatea legală a indivizilor, ea ignoră egalitatea cetățenilor înrădăcinați (rooted citizens – n. tr.). Democrația liberală asigură doar egalitatea indivizilor atomizați, ale căror legături etnice, culturale sau rasiale sunt atât de slabe sau diluate, încât ei nu mai pot fi considerați ca niște moștenitori egali ai unei memorii culturale comune și ai unei viziuni comune despre viitor. Fără îndoială, egalitatea și democrația, pentru Schmitt, sunt inseparabile. Egalitatea într-o democrație organică autentică are întotdeauna loc între „egali de același fel (Gleichartigen)” (22). Lucrul acesta corespunde cu afirmațiile anterioare ale lui Schmitt, după care „drepturile egale au sens cu adevărat unde există omogenitate”(23). Se poate trage din această scurtă descriere a egalității democratice concluzia că într-o societate fragmentată etnic și ideologic poate fi atinsă vreodată egalitatea? Se poate argumenta că prin transferarea discursului politic despre egalitate către sfera juridică, democrația liberală a mascat elegant inegalitatea bătătoare la ochi într-o altă sferă – cea economică. Putem fi de acord cu Schmitt că democrația liberală, în măsura în care afirmă „drepturile omului” și egalitatea legală și se laudă cu mândrie cu „egalitatea oportunităților economice”, încurajează de fapt inegalitățile economice. Într-adevăr, inegalitatea în democrația liberală nu a dispărut, și, în conformitate cu observațiile lui Schmitt privind schimbările din sfera politică, „o altă sferă în care predomină substanțiale inegalități (astăzi, de exemplu, sfera economică), vor domina politica. Nu e de mirare că, având în vedere abordarea sa contradictorie despre egalitate, democrația liberală a fost sub tirul constant atât al stângii, cât și al dreptei” (24).

Pe scurt, Schmitt respinge democrația liberală în mai multe privințe: 1) democrația liberală nu este „demo-kratia”, fiindcă nu întărește identitatea dintre guvernați și guvernanți, 2) democrația liberală reduce arena politică, și astfel creează o societate apolitică, și 3) susținând egalitatea legală și urmând căutarea constantă a bogăției, ea va avea suportul acestei bogății, dar astfel democrația liberală va conduce la o inegalitate economică frapantă.

Note

1. A se vedea Giovanni Sartori, Democratic Theory (Detroit: Wayne State University Press, 1962), 3. „Într-o perspectivă cumva paradoxală, democrația poate fi definită ca o denumire sforăitoare pentru ceva ce nu există.” A se vedea, de exemplu, lucrarea autorului francez „schmitt-ian” Alain de Benoist, Democratie: Le probleme (Paris: Le Labyrinthe, 1985), 8. “Democrația nu este nici mai ‘modernă’ și nici mai ‘evoluată’ decât alte forme de guvernare: Guverne cu tendințe democratice au apărut de-alungul istoriei. Putem vedea cum perspectiva lineară utilizată în acest tip de analiză poate fi în particular înșelătoare”. Împotriva teoriei comuniste a democrației, a se vedea Julien Freund, considerat astăzi drept cel mai bun expert în Schmitt, în Politique et impolitique (Paris: Sirey, 1987), 203. „Chiar în numele democrației, desemnată ca autentică și ideală, dar mereu amânată pe a doua zi, și-au dus non-democrații campania lor de propagandă împotriva democrațiilor reale și existente la un moment dat”. Pentru o interesantă critică a teoriei democratice, vezi Louis Rougier, La Mystique democratique (Paris: Albatros,1983). Rougier a fost inspirat de Vilfredo Pareto și de teoria acestuia elitist-antidemocratică a statului.
2. Vezi, de exemplu, o analiză a „politicii post-electorale” din SUA, care poate fi caracterizată de incapacitatea guvernamentală de a stopa creșterea apelului la instituțiile judiciare în Benjamin Ginsberg and Martin Shefter, Politics by other Means: The Declining Importance of Election in America (New York: Basic Books, Inc., 1990).
3. Carl Schmitt, The Crisis of Parliamentary Democracy, trans. Ellen Kennedy (Cambridge: MIT,1985), 4.
4. Vederile unor autori de stânga despre liberalism sunt foarte apropiate de cele ale lui Schmitt, mai ales în ce privește represiunea „soft”. A se vedea, de exemplu, Jürgen Habermas, Technik und Wissenschaft als Ideologie (Frankfurt: Suhrkamp, 1968). Vezi și Regis Debray, Le Scribe: Genese du politique (Paris: Grasset, 1980).
5. Carl Schmitt, Der Begriff des Politischen (Munchen und Leipzig: Duncker und Humblot, 1932), 36. Recent, lucrările cele mai importante ale lui Schmitt au devenit disponibile în engleză. Ele includ: The Concept of the Political, trans. G. Schwab (New Brunswick: Rutgers University Prress, 1976); Political Romanticism, trans. G. Oakes (Cambridge: MIT Press, 1986); and Political Theology, trans. G. Schwab (Cambridge: MIT Press; 1985).
6. Schmitt, Der Begriff, 76.
7. Francois-Bernard Huyghe, La soft-ideologie (Paris: Robert Laffont, 1987), 43.
8. Schmitt, The Crisis of Parliamentary Democracy, 8.
9. Schmitt, The Crisis of Parliamentary Democracy, 15.
10. Schmitt, The Crisis of Parliamentary Democrary, 15.
11. Schmitt, The Crisis of Parliamentary Democracy, 9.
12. Carl Schmitt, Verfassungslehre (Munchen und Leipzig: Verlag von Duncker und Humblot, 1928), 83.
13. 13. Vezi Ferdinand Tönnies, Community and Society (Gemeinschaft und Gesellschaft), trans. and ed. Charles P. Loomis (New York: Harper & Row, 1963). Tönnies făcea distincție între ierarhia din societatea modernă și cea din societatea tradițională. Opiniile sale sunt similare cu cele ale lui Louis Dumont, Homo Hierarchicus, the Caste System and its Implications, trans. Mark Sainsbury and L. Dumont (Chicago: University of Chicago Press, 1980). Dumont a fost atent la inegalitatea „verticală” vs cea „orizontală” în grupurile sociale.
14. Schmitt, Verfassungslehre, 234.
15. Schmitt, The Crisis of Parliamentary Democracy, 9.
16. Carl Schmitt, Du Politique, trans. William Gueydan (Puiseaux: Pardes, 1990), 46. Legalität und Legitimität apare în traducere franceză cu o prefață a lui Alain de Benoist, ca “L’égalité et légitimité”.
17. Schmitt, Du Politique, 57.
18. Schmitt, Du Politique, 58. Vezi și Verfassungslehre, 87-91:
19. Schmitt, Verfassungslehre, 245.
20. Schmitt, Verfassungslehre, 246.
21. Schmitt, Verfassungslehre, 245.
22. Schmitt, The Crisis of Parliamentary Democracy, 10.
23. Schmitt, The Crisis of Parliamentary Democracy, 13.
24. vezi, de exemplu, revoluționarul conservator Arthur Moeller van den Bruck, cu Das Dritte Reich (1923) a cărui critică a democrației liberale adesea seamănă cu cea a lui Schmitt și are ecouri din Critica programului de la Gotha a lui Karl Marx. Vezi și contemporanul lui Schmitt, Othmar Spann, cu o analiză similară, în Der wahre Staat (Leipzig: Verlag von Qnelle und Meyer,1921).

Traducere C. Pantelimon

Sursa: estica.eu

Articolul Liberalism sau democrație? Carl Schmitt și democrația apolitică (I) apare prima dată în Glasul.info.

Cap. I Legea drept Unitate a Ordinii şi Orientării

În limbaj mitic, pământul a devenit cunoscut drept mama legilor. Aceasta semnifică o triplă rădăcină a legii şi justiţiei.

Prima, pământul fertil conţine în sine, în pântecul fecundităţii, o măsură interioară, întrucât truda umană şi efortul, plantarea şi cultivarea pământului fructuos este răsplătită just de către acesta prin creștere şi recoltă. Toţi fermierii cunosc această măsură lăuntrică a justiţiei.

A doua, pământul curăţat şi muncit de mâinile omului manifestă linii ferme, acolo unde diviziuni definitive devin vizibile. Prin demarcaţia pământurilor, păşunilor şi a pădurilor, aceste linii sunt gravate şi fixate. Prin rotaţia recoltelor şi cele ce urmează, acestea sunt chiar plantate şi cultivate. În aceste linii, standardele şi regulile cultivării umane a pământului devin perceptibile.

A treia, şi cea din urmă, pământul solid este demarcat prin garduri, împrejmuiri, graniţe, ziduri, case şi alte construcţii. Apoi, ordinea şi orientările vieţii sociale a omului devin clare. Apoi, evident, familii, clanuri, triburi, proprietăţii, forme de proprietate şi proximitate umană, de asemenea forme ale puterii şi dominaţiei devin vizibile.

Astfel, pământul este legat de lege prin trei căi. Acesta cuprinde în sine legea, drept răsplată a muncii; manifestă legea prin graniţe fixe asupra sa şi menţine legea deasupra sa, ca un semn public al ordinii. Legea este legată de şi înrudită cu pământul. Aceasta este ceea ce poetul exprimă atunci când vorbeşte despre justeţea infinită a pământului: justissima tellus.

Marea nu cunoaşte o astfel de unitate a spaţiului şi legii, precum cea a pământului, unitate a ordinii şi orientării. Cu siguranţă, bogăţiile mării – peştii, perlele, şi altele – de asemenea sunt câştigate în urma muncii asidue a omului, însă nu precum fructele pământului, în concordanţă cu o măsură lăuntrică a semănatului şi secerişului.

Pe mare, pământurile nu pot fi cultivate iar linii ferme nu pot fi gravate. Vasele care străbat marea nu lasă urme. “Pe valuri, nu există nimic altceva decât valuri.” Marea nu are caracter, în sensul original al cuvântului, care provine din grecesculcharassein, însemnând a grava, a zgâria, a imprima. Marea este liberă.

Conform legii internaţionale recente, marea nu este considerată teritoriu statal, şi ar trebui să existe circulaţie liberă egală pentru toate sferele de activitate umană: pescuitul, navigaţia paşnică şi comportamentul de război. Cel puţin aşa este scris în textele de lege internaţionale. Se poate imagina cu uşurinţă ce se poate întâmpla cu aceste drepturi egale de folosinţă a spaţiului marin liber în practică atunci când se naşte un conflict asupra dreptului de folosinţă a spaţiului, atunci când, spre exemplu, dreptul de pescuire sau dreptul unei părţi neutre de navigație întâlneşte dreptul unei puteri maritime la război nelimitat. Una şi aceeaşi suprafaţă – marea, liberă de toate cele trei tipuri de activităţi – ar trebui să servească drept scenă atât a muncii cât şi arenă a acţiunilor aferente războiului maritim modern. Astfel, paşnicul pescar are dreptul să pescuiască în acelaşi loc unde puterea maritimă beligerantă are dreptul de a-şi plasa mine, acelaşi loc în care părţile neutre au libertatea de circulaţie, acelaşi loc unde părţile aflate în conflict au dreptul la anihilare reciprocă cu ajutorul minelor, submarinelor şi avioanelor de luptă.

Totuşi, acest scenariu atinge o întrebare legată de o situaţie modernă complexă. Inițial, înainte de naşterea puterilor maritime, axioma “libertatea mării” însemna un lucru simplu, anume, marea era o zonă liberă pentru prăduire. Aici, piratul putea să-şi desfăşoare activitatea cu conştiinţa împăcată. Dacă era norocos, găsea comori care-i răsplăteau pariul primejdios de a naviga în apele deschise. Cuvântul pirat provine din grecescul pieran, însemnând a testa, a încerca, a risca. Eroii lui Homer nu ar fi fost jenați să fie fiii unui astfel de aventurier îndrăzneț, care-și încearcă norocul ca și pirat. În apele libere, nu existau limite, granițe, locații consacrate, orientări sacre, lege sau proprietate. Mulți oameni rămâneau sus, la munte, departe de coaste, și niciodată nu se pierdea vechea și cucernica teamă de mare. În cea de-a patra eglogă, Virgiliu a profețit că în fericitele vremuri ce vor veni nu va mai exista frică de mare. Într-adevăr, în una din cărțile sacre ale credinței Creștine, în Apocalipsa după Sfântul Ioan, citim că noul pământ, curățat de păcate, nu va mai avea oceane: ή θάλασσα ούχ έστιν ετι[1].

Mulţi jurişti ai popoarelor continentale de asemenea cunoşteau această frică de mare. Aceasta încă se poate simţi printre autori spanioli şi portughezi ai secolului al XVI-lea. Alciatus, un recunoscut jurist italian şi umanist al perioadei sale, a afirmat că pirateria este o crimă cu circumstanţe atenuante: Pirata minus delinquit, quia in mari delinquit [Pirateria este o crimă minoră, chiar dacă o crimă pe mare]. În apele mărilor nu există lege.

Doar când marile imperii maritime, naţiunile maritime, sau, folosind o expresie grecească, thalassocrațiile, au luat naştere, securitatea şi ordinea au fost stabilite pe mare. Disturbatorii acestei ordini create au decăzut la nivelul criminalului comun. Piratul a fost declarat un inamic al rasei umane (hostis generes humani). Asta însemna ostracizarea şi expulzarea acestuia, lipsirea de drepturi, şi transformarea lui într-un fugar de către conducătorii imperiilor maritime. O astfel de extindere a legilor către spaţiul mărilor libere a fost un eveniment global-istoric de o semnificaţie revoluţionară. Îl vom numi “însuşirea mării.” Asirienii, cretanii, grecii, cartaginezii, romanii în Mediteraneana, hanseaticii în Baltica şi britanicii în oceanele lumii, toţi “şi-au însuşit marea” în acest fel. Aşa cum un autor englez afirmă: “Marea trebuie păstrată,” [2] marea trebuie acaparată. Totuşi, însuşirea mărilor a devenit posibilă doar la un stadiu târziu în dezvoltarea mijloacelor umane pentru putere şi conștiința umană a spaţiului.

Prin contrast, marile acte legislative primitive şi-au păstrat orientarea terestră: alocarea terenurilor, fondarea oraşelor şi stabilirea coloniilor. În definiţia medievală din Etymologia  lui Isidor din Sevilla, inclusă în prima partea a faimoasei Decretum Gratiani (în jurul anului 1150) esenţa legii internaţionale este declarată concret: “Jus gentium este sedium occupation, aedificatio, munitio, bella, captivitates, servitutes, postliminia, foedera pacis, induciae, legatorum non violandorum religio, connubial inter alienigenas prohibita.” Literal, asta înseamnă: “Legea internaţională este însuşirea de teren, construirea oraşelor şi fortificaţiilor, războaie, captivitate, robie, întoarcerea din captivitate, alianţe şi tratate de pace, armistiţiu, inviolabilitatea convoaielor şi prohibiţia căsătoriilor cu persoane străine”. Însuşirea terenurilor este primordială. Marea nu este menţionată.

În Corpus Juris Justiniani (e.g., „Dig. de verborum significatione 1 1 8″) se găsesc definiţii similare în care războiul, diversitatea popoarelor, imperiile, graniţele, şi, cel mai important, negustoria şi comerţul (commercium) sunt discutate în termeni de esenţă a legii internaţionale. Merită compararea şi luarea în considerare din perspectiva istorică a componentelor individuale ale acestor definiţii. În orice caz, ar fi mai semnificativ decât definirea abstractă a termenilor găsiţi în textele moderne, orientate către aşa-zisele norme. Pentru determinarea concretă a ceea ce numim legea internaţională, orice enumerare medievală şi listare a conţinutului este lămuritoare chiar şi în prezent, întrucât posesiunea pământului şi formarea oraşelor întotdeauna este asociată cu o măsurare iniţială şi distribuţie a pământului utilizabil, care produce un criteriu primar ce întruchipează toate criteriile ulterioare. Lucrul acesta rămâne clar atâta timp cât structura rămâne vizibil identică. Toate relaţiile legale ulterioare cu pământul, originar divizat între triburile îndreptăţite sau popor, şi toate instituţiile oraşului zidit sau a unei noi colonii sunt determinate de către acest criteriu primar. Fiecare judecată[3] autonomă sau ontologică derivă din pământ. Din acest motiv, vom începe cu însuşirea de pământ ca actul primordial în fundamentarea legii.

Însuşirea de terenuri împământenește legea în două direcţii: intern şi extern. Intern, i.e., în interiorul grupului împroprietărit, primul ordin al relaţiilor de stăpânire şi proprietate sunt create de diviziunea şi distribuţia iniţială a pământului. Fie public sau privat, colectiv sau individual, sau ambele, dreptul de proprietate derivă din divizarea iniţială a pământului; că studii cadastrale sunt executate sau nu iar registre privind proprietarii de teren sunt create, acestea sunt întrebări ulterioare, şi preocupă distincţii presupuse şi derivate din actul comun al împroprietăririi.În realitatea istorică, toate posibilităţile imaginabile şi combinaţiile de titluri de proprietate legale abundă. Dar chiar şi atunci când diviziunea iniţială a pământului stabileşte proprietatea pur individuală şi privată sau de clan, această formă de proprietate rămâne dependentă de însuşirea pământului şi derivă legal din actul primordial comun. În această măsură, fiecare împroprietărire internă creează un fel de stăpânire supremă a comunităţii ca şi întreg, chiar dacă distribuţia ulterioară a proprietăţii nu rămâne pur comunală, şi recunoaşte stăpânirea privată complet “liberă” a individului.

Extern, grupul de împroprietărire a pământului se confruntă cu alte grupuri şi puteri. În acest caz, împroprietărirea reprezintă un titlu legal în legea internaţional în două feluri diferite. Fie o parcelă de pământ este extrasă din spaţiul care până la acel moment a fost considerat liber, i.e., care nu avea un proprietar sau stăpân recunoscut de legea externă a grupului de proprietari, fie o parcelă de pământ este extrasă de la un proprietar recunoscut formal anterior, şi deci devine proprietatea noului stăpân. Nu este dificil a înţelege că achiziţia de teritorii formal libere, în absența unui stăpân sau proprietar, prezintă o problema legală diferită şi simplă comparativ cu achiziţia de teritorii cu proprietar recunoscut.

În orice caz, împroprietărirea, atât internă cât şi externă, este titlul legal primar care susține toate legile care derivă din aceasta. Legea teritorială şi succesiunea teritorială, miliţia şi apărarea naţională presupun împroprietărirea. Aceasta precede de asemenea distincţia dintre legea privată şi cea publică; în general, creează condiţiile pentru această distincție. În această măsură, dintr-o perspectivă legală, am putea spune că împroprietărirea are un caracter categoric.  Kant explică această noţiune cu mare claritate în Filosofia legii. El vorbeşte despre suveranitate teritorială sau, mai adecvat, despre proprietatea supremă a pământului, pe care o consideră “principala condiţie pentru posibilitatea proprietăţii şi a tuturor viitoarelor legi, publice dar şi private.” [4] Desigur, interpretează aceasta complet anistoric, drept o ”idee de constituţie civilă” pur logică. De asemenea, mi se pare că niciunul din termenii lui – proprietatea supremă şi suveranitatea teritorială – nu sunt complet folositori pentru discuţia noastră, din moment ce sunt determinaţi prea mult prin distincţia (care a avut efect doar mai târziu) dintre legea publică şi cea privată. În prezent, majoritatea juriştilor înţeleg ”proprietatea supremă” doar ca o proprietate (dominium), iar apoi doar în sensul legii private, în timp ce “suveranitatea teritorială” este înţeleasă ca o putere publică şi dominaţie (imperium), şi doar în sensul legii publice. Însă există două aspecte ale acestei distincţii. În primul rând, nu trebuie să gândim împroprietărirea ca o construcţie pur intelectuală, ci un fapt legal, considerat a fi un eveniment istoric important, chiar dacă, istoric vorbind, împroprietărirea a continuat într-un mod tumultos, şi uneori dreptul la proprietate s-a născut din migraţia crescândă a popoarelor şi campaniilor de cucerire, iar alteori, din apărarea cu succes a ţării împotriva străinilor. În al doilea rând, trebuie să ne amintim că, atât intern cât şi extern, acest proces fundamental al împroprietăririi a precedat distincţia dintre legea publică şi privată, autoritatea publică şi proprietatea privată, imperium și dominium. Împroprietărirea deci este arhetipul unui proces legal constitutiv din punct de vedere extern (vis-à-vis de alte popoare) si intern (pentru ordonarea pământului și proprietății în interiorul unei țări). Ea creează cel mai radical titlu legal, în sensul complet și comprehensiv al termenului titlu radical.

Acest fundament terestru, în care toate legile sunt înrădăcinate, în care spaţiul şi legea, ordinea şi orientarea se întâlnesc, a fost recunoscut de către marii filosofi juridici. Prima lege, afirmă Giambattista Vico, a fost primită de către om de la eroi în forma primelor legi agrare. Pentru Vico, diviziunea şi demarcaţia pământului (la divisione dei campi) este, împreună cu religia, mariajul şi azilul, unul dintre cele patru elementele primordiale ale legilor umane şi istoriei omeneşti. Pentru a evita crearea impresiei că avem de-a face cu simple antichităţi legale mitologice, voi cîta doi filosofi mai recenţi, moderni (din secolele 17 şi 18): John Locke şi Immanuel Kant. Conform lui Locke, esenţa puterii politice, în primul şi în primul rând, rezidă în jurisdicţia asupra pământului. El înţelege “jurisdicţia” în termeni medievali, drept suveranitate şi dominaţie în general. Pentru el, ocuparea unei ţări este subjugare exercitată de cel ce deţine jurisdicţia asupra pământului. Dominaţia este, în primul rând, stăpânirea doar asupra pământului şi, doar ca și consecinţă, stăpânirea asupra oamenilor care trăiesc pe acel pământ. [5] Chiar şi în această formulare pur teoretică, filosofic-legală,  rezultatul cuceririi Angliei de către normanzi prin William Cuceritorul (1066) este încă de recunoscut.

Englezul Locke, adesea descris ca un raţionalist modern, în realitate îşi găsea rădăcinile în tradiţia legilor medievale, feudale rezultate din procesul legal fundamental al împroprietării normande.[6] Însă, după cum este evident în doctrina lui Kant privind “proprietatea supremă a pământului”, în fundamentele filosofice teoria sa legală porneşte de asemenea de la premisa că toate proprietăţile şi ordinele legale au pământul drept precondiţie, şi derivă din posesia originară a pământului. Kant spune: ”Prima posesie a unui lucru poate fi doar posesia pământului.”[7] Această “lege a lui al meu şi al tău care distribuie pământul fiecărui om”, nu este o lege pozitivă în sensul codificărilor statale ulterioare, sau a sistemului legalităţii în constituţiile statale ulterioare; este, şi rămâne, adevăratul nucleu al unui eveniment completamente concret, istoric şi politic: o împroprietărire.

Deci, într-un fel, procesul constitutiv al împroprietăririi se găseşte la începutul istoriei tuturor popoarelor sedentare, fiecărei comunităţi, fiecărui imperiu. Este de asemenea adevărat pentru începutul oricărei epoci istorice. Nu doar logic, dar şi istoric, împroprietărirea precede ordinea care-i urmează. Ea constituie ordinea spaţială originară, sursa tuturor ordinilor concrete viitoare şi al legilor viitoare. Este rădăcina reproductivă în ordinea normativă a istoriei. Toate viitoarele relaţii de proprietate – comună sau individuală, publică sau privată – sunt derivate din acest titlu radical. Toate legile subsecvente şi tot ceea ce este promulgat şi executat după acest punct ca şi decrete şi porunci înfloresc, că să folosim termenul lui Heraclit, din această sursă.

Istoria tradiţională a legilor internaţionale este de asemenea o împroprietărire. În anumite momente, însuşirea spaţiului maritima devenit de asemenea parte a acestei istorii, iar apoi nomos-ul pământului se sprijină pe o relaţie aparte dintre pământ şi mare. Astăzi, drept rezultat al unui nou fenomen spaţial – posibilitatea dominării spaţiului aerian – pământul şi marea sunt alterate drastic, atât în sine şi de către sine, dar şi raportul dintre ele este afectat.

Nu doar dimensiunile suveranităţii teritoriale sunt în schimbare, nu doar eficacitatea şi velocitatea metodelor puterii umane, transportul, şi informaţia sunt cele care se schimbă, dar şi conţinutul acestei funcționări suportă modificări. Suveranitatea teritorială a avut întotdeauna o dimensiune spaţială şi întotdeauna va rămâne un concept important al legii internaţionale pentru împroprietărirea şi ocuparea de teritorii, dar şi pentru embargouri şi blocade. În consecinţă, drept rezultat al acestori transformări, relaţia dintre protecție şi supunere, şi odată cu aceasta, structura puterii politice şi sociale, dar şi relaţia acestora cu alte puteri se schimbă. Ne aflăm în pragul unui nou stadiu de conştiinţă spaţială umană şi ordine globală.

Toate ordinile pre-gloale au fost esenţialmente terestre, chiar dacă cuprindeau puteri maritime şi talasocraţii. Lumea originar terestră a fost alterată în Epoca descoperirilor geografice, când pământul a fost pentru prima dată cuprins şi măsurat de către conştiinţa globală a popoarelor europene. Aceasta a dus la primul nomos al pământului. El s-a bazat pe o relaţie particulară între ordinea spaţială a pământului şi ordinea spaţială a marii, iar pentru 400 de ani a susţinut o lege internaţională eurocentrică: jus publicum Europaeum. În secolul al XVI-lea, Anglia a fost cea care a îndrăznit să facă pasul de la existența terestră la una maritimă.

Un alt pas înainte l-a reprezentat revoluţia industrială, în decursul căreia pământul a fost conceput şi măsurat într-o manieră nouă. A fost esențial că începutul revoluţiei industriale a avut loc în ţara care a făcut primul pas spre existența maritimă. Acesta este punctul în care putem aborda misterul noului nomos al pământului. Până acum, un singur autor, Hegel, s-a apropiat de acest arcanum [secret]. Cuvintele lui vor servi la concluzionarea acestui corolar: “Principiul vieţii familiale îl reprezintă dependenţa de pământul solid, de terra firma. Similar, elementul natural pentru industrie, cel care-i animă expansiunea, este marea.”[8].

Acest citat este plin de semnificaţii pentru viitoare prognoze. Pentru moment, însă, trebuie luată în considerare o distincție elementară, pentru că nu este lipsit de consecinţă dacă lumea mecanizată şi industrială creată de oameni cu ajutorul tehnologiei are un fundament terestru sau maritim. Însă astăzi, este de conceput că aerul va îngloba marea şi poate chiar pământul, iar oamenii vor transforma planeta într-o combinaţie de depozite de alimente şi portavioane.

Apoi, noi linii de amiciție vor fi trasate, dincolo de care vor cădea bombe atomice şi cu hidrogen. Oricum, ne agăţăm de speranţa că vom găsi ordinea normativă a pământului şi că cei ce vor aduce pacea vor moşteni pământul.

Note:

1. “And i saw a new heaven and a new earth: for the first heaven and the first earth were passed away; and there was no more sea.” Vezi Revelația 21:1 înSfanta Biblie, conținând Vechiul și Noul Testament, Versiunea Autorizată a lui King James, ed. de către C.I. Scofield (New York: Oxford University Press, 1909-1945), p.1351.
2. Thomas Wemyss Fulton,The Sovereignty of the Sea: An Historical Account of the Claims of England to the Dominion of the British Seas, and of the Evolution of the Teritorial Waters, with Special Reference to the Rights of Fishing and the Naval Salute(London: Blackwood, 1911); (Millwood, N.Y: Kraus Reprint Co., 1976).
3. Schmitt prima dată foloseste grecesculontonome, insemnând în concordanță  cunomos-ul existenței; apoi folosește cuvântul german seinsgerechte, însemnând în acord cu natura existenței.
4. Immanuel Kant,The Philosophy of Law: An Exposition of the Fundamental Principles of Jurisprudence as the Science of Right, trad. de W. Hattie (Edinburgh: T.T.Clark, 1887)/ Reprint (Clifton: Augustus M. Kelley, 1974), Partea Secundă: Public Right, Nota B: Land Rights, p. 182 (traducere alterată).
5. “[G]ovemment has a direct jurisdiction only over the land.” [Trad. VeziThe Works of John Locke,O Noua Editie, Corectata in 10 Vol. (Londra: Thomas Tegg, et al., 1823), retipărită de Scientia Verlag Aalen (Darmstadt, 1963), “Two Treatises on Govement,” cea din urmă fiind “An Essay Concerning the True Original, Extent, and End of Civil Govemment,” Vol. 5 , § 1 2 1 , p. 410.
6. Disertaţia lui Emil Roos stabileşte clar că filosofia “rationalistica” repudiată a lui Locke, în pragmatismul Englez tipic, este condiţionată de tradiţia feudală. VeziNaturzustand und Vertrag in der Staatsphilosophie Lockes(Berlin: 1933), este utilă, pentru că este mai comprehensivă şi conţine un material istoric mai larg. Însă unele din concepte sunt supra-utilizate şi, în loc de concept “spaţiale”, lucrarea suferă de pe urmă faptului că vorbeşte doar în termeni de concept “material” sau “substantive”. Lucrarea ignoră istoria principiului teritorialităţii în legea privată internaţională şi legea penală internaţional, şi nu ia în considerare teoria teritorială a lui Locke.
7. Immanuel Kant, “Metaphysical First Principles of the Doctrine of Right,” in The Metaphysics of Mrals,trad. de Mary Gregor (Cambridge: Cambdridge University Press, 1996), §12, p. 50 și §16: “Exposition of the Concept of the Original Acquisition of Land,” p. 54.

Articolul Nomosul Pământului apare prima dată în Glasul.info.

Introducere

Pana de curand, teoriile geopolitice ale juristului și filosofului german de secol XX Carl Schmitt au fost neglijate. Doctrina sa de inceput a jurisprudenței decizionismului, prin care suveranul este definit ca ”cel care decide asupra excepției”, a atras atenția in mod deosebit. La fel a fost definiția sa a ”politicului”, ca distincție potențial letala dintre amic și inamic. Recent, cu toate acestea, lucrarile sale de geopolitica au fost recunoscute ca la fel de demne de atenție.

Concepția lui Schmitt despre pamant ca sursa a oricarei adevarate legi este similara cu ideile exprimate in conversația dintre sultanul otoman și prințul valah in Scrisoarea a III-a a lui Eminescu.

La fel ca Eminescu, Schmitt adesea vedea apele in termeni siniștri, demonici. O influența comuna asupra ideilor lor despre razboi putea fi cea a lui Clausewitz, pe care Schmitt il menționeaza ca sursa de inspirație in alte texte ale sale. (Sa ne amintim ca Eminescu a studiat in Prusia lui Bismarck).

Ideile lui Schmitt despre pamant și popoare sunt de asemenea intr-un anume fel similare celor pe care le are Corneliu Zelea Codreanu in Pentru legionari, iar ideile ganditorului german despre aproprierea pamantului au influențat familiaritatea și admirația lui pentru Mircea Eliade.

Lucrul acesta este clar in lucrarea lui Schmitt The Nomos of the Earth (1950). Cu toate acestea, ideile lui Schmitt despre națiunile pamantului și cele maritime dezvoltate inainte de 1950 pot fi detectate deja in cartea sa din 1938 The Leviathan in the State Theory of Thomas Hobbes. In The Nomos of the Earth Schmitt explica ideile sale asupra acestor subiecte:

”In limbaj mitologic, pamantul a devenit cunoscut ca mama a legii. Lucrul acesta semnifica o intreita radacina a legii și dreptații… pamantul este legat de lege in trei feluri. El conține legea in el insuși, ca rasplata a muncii; el face vizibila legea la suprafața sa, prin granițele fixe, și el susține legea deasupra lui insuși, ca un semn public al ordinii.

Legea este legata de pamant și apropiata de pamant… Marea nu cunoaște o așa de evidenta unitate a spațiului și legii, a ordinii și orientarii… Vasele care aluneca pe mare nu lasa urme… Marea nu are caracter, in sensul originar al termenului, care vine din grecescul charassein, care inseamna a grava, a imprima, a marca.

Marea este libera… La origine, inainte de nașterea marilor puteri ale marii, axioma ”libertatea marilor” insemna ceva foarte simplu, anume ca marea era o zona libera pentru praduit. Aici, piratul putea sa-și desfașoare comerțul sau murdar cu conștiința impacata”.

In remarca preliminara, Schmitt sugereaza subtil ca Operațiunea Barbarossa i-a dat dreptate intrutotul (el nu explica exact cum anume). In orice caz, aceasta este singura remarca contemporana pe care a facut-o despre razboiul de pe frontul de rasarit, un subiect care de altfel ii displacea.

Ordinea Grossraum demonstreaza ca Schmitt a conceput multe dintre ideile sale despre geopolitica și legea internaționala cu cel puțin o decada ca ele sa se extinda apoi și sa fie aplicate lumii post-belice in The Nomos of the Earth.

Conceptul sau despre un Grossraum (spațiu mare) protejat de o națiune puternica, pe care el il numește un Reich, a fost parțial influențat de doctrina americana a lui Monroe din secolul al XIX-lea. Cu toate acestea, Schmitt a criticat Statele Unite pentru abandonarea doctrinei Monroe originare in favoarea unui imperiu global in secolul al XX-lea.

Mihai Viteazul a fost primul dintre aceștia; Codreanu a fost cel de-al doilea. Ambii au fost uciși inainte de a atinge acest țel. Va mai fi oare un al treilea lider cu viziunea unei Romanii ca Reich, și, daca va fi așa, va trai acest lider destul pentru a face din aceasta viziune o realitate? Viitorul Romaniei depinde de acest lucru.

Nimic nu poate fi mai indepartat din punctul de vedere al acestei traduceri ca incurajarea persistenței afrontului pentru pierderile teritoriale din 1940.

Sunt deja prea mulți experți despre plangerile romanești impotriva Rusiei și Ungariei, și nu sunt destule idei pentru o banca naționala libera, o industrie de aparare de temut și alte noi instituții care ar putea aduce națiunii romane respect și auto-suficiența intr-o lume nemiloasa.

Aceste lucruri, alaturi de considerațiile spirituale, sunt necesitațile intime ale unei națiuni și ale unui stat. Scrierile lui Schmitt reprezinta o cheie pentru necesitațile exterioare.

Cititi intreg articolul pe www.estica.eu/article/ordinea-grossraum

Articolul Ordinea Grossraum apare prima dată în Glasul.info.