Modificare „Nicolae Steinhardt”

'''Nicolae Steinhardt''' a fost un [[scriitor]], eseist, jurist și publicist [[Români|român]]De origine evreiască, s-a convertit la religia creștină ortodoxă în închisoarea de la Jilava, și-a luat numele de fratele Nicolae, și s-a călugărit după punerea sa în libertate. Este autorul unei opere unice în literatura română, Jurnalul fericirii. A fost doctor în drept constituțional.
[[File:Nicolae-Steinhardt-Rohia.jpg|right|thumb|Nicolae Steinhardt]]

== Biografie:  ==
S-a născut la 29 iulie 1912 în comuna Pantelimon de lângă București, Nicu-Aurelian Steinhardt, într-o familie evreiască. Tatăl său, inginerul și arhitectul Oscar Steinhardt, era directorul fabricii de mobilă și cherestea. Oscar Steinhardt a participat activ la Primul Război Mondial, fiind rănit la Mărăști și decorat cu ordinul Virtutea Militară.


== Educație:  ==
Între anii 1919–1929 a urmat cursurile școlii primare (în particular și la școala Clementa) și ale liceului Spiru Haret. Debutează la Revista Vlăstarul. Printre colegii de aici s-au numărat Constantin Noica, Mircea Eliade, Arșavir Acterian, Haig Acterian, Alexandru Paleologu, Dinu Pillat, Marcel Avramescu ș.a. Deși era singurul elev de confesiune mozaică, a urmat alături de colegii săi cursurile de religie creștină, cu preotul Georgescu-Silvestru, care, de mai multe ori, spunea clasei: „decât să văd ministru al Cultelor pe un papistaș ca Maniu, mai bine pe un jidan de-al nostru, băiat de treabă cum e” (Primejdia mărturisirii, pp. 171-172) Nicu Steinhardt. Și-a luat bacalaureatul în 1929.

După 1929 a frecventat cenaclul literar Sburătorul al lui Eugen Lovinescu, descoperindu-se în el germenii viitorului literat.[judecată de valoare]

Și-a luat licența în Drept și Litere la Universitatea din București în 1934, iar în 1936 și-a susținut la București doctoratul în drept constituțional, cu lucrarea Principiile clasice și noile tendințe ale dreptului constituțional. Critica operei lui Léon Duguit, publicată în același an.

Din această perioadă datează începutul prieteniei cu Emanuel Neuman (Manole), pe care a considerat-o „până la botez, evenimentul cel mai de seamă” (Jurnalul fericirii, p. 121).

== Jurnalul fericirii  ==
Episodul dă naștere cărții Jurnalul fericirii, care reprezintă, după propria-i mărturie, testamentul lui literar. Redactat la începutul anilor 1970, această primă variantă - circa 570 de pagini dactilografiate - este încredințată prietenului său ce fusese închis ca și el poetul Ion Caraion care o duce la Securitate în 1972 și îi va fi restituită în 1975, după numeroase intervenții pe lângă Uniunea Scriitorilor. Între timp, autorul finalizează a doua variantă, mai amplă, de 760 pagini dactilografiate. Jurnalul fericirii este confiscat a doua oară în 1984. Redactând în tot acest timp mai multe versiuni, acestea au fost scoase pe ascuns din țară, două dintre ele ajungând în posesia Monicăi Lovinescu și a lui Virgil Ierunca, la Paris. Cartea circulase în samizdat printre intelectualii epocii. Monica Lovinescu o difuzează în serial la microfonul postului de radio Europa Liberă între anii 1988 și 1989.

Temându-se de noi intervenții din partea Securității, N. Steinhardt face apel la prietenul său mai tânăr Virgil Ciomoș pentru a-i salva manuscrisele. Acesta publică Jurnalul în 1991, iar în 1992 cartea primește premiul pentru cea mai bună carte a anului.

[[File:Nicolae-Steinhardt-chilia.jpg|thumb|Chilia lui Nicolae Steinhardt de la Mănăstirea Rohia]]
[[File:Nicolae-Steinhardt-Rohia-pi.jpg|thumb|Pictura din chilia lui Nicolae Steinhardt de la Mănăstirea Rohia]]