Ion Bălăceanu
Versiunea din 29 iulie 2025 14:47, autor: WikiGlasul (discuție | contribuții)
Ion Bălăceanu (Bălăceano sau Bălceano) (n. 25 ianuarie 1828, București, Țara Românească – d. 22 decembrie 1914, Nisa, Franța) a fost un politician și ministru de externe român, a fost primul diplomat român căruia i-a fost recunoscut statutul de ambasador (reprezentant al unui stat suveran), la 11 septembrie 1878, de către Austro-Ungaria
Biografie
- a fost un om politic român de seamă, diplomat, ministru și una dintre figurile marcante ale construcției statului român modern. Numele său este adesea menționat în legătură cu afirmarea internațională a României după cucerirea independenței, dar și cu activitatea diplomatică din anii premergători Unirii Principatelor.
- n. 25 ianuarie 1828, București, Țara Românească
- d. 22 decembrie 1914, Nisa, Franța
- A fost fiul natural al fostului domn Alexandru Dimitrie Ghica (1834-1842) și al Mariei Al. Văcărescu, căsătorită cu Constantin Bălăceanu.
- bunicul patern al lui Constantin Bălăceanu-Stolnici
- este intalnit pe documentele vechi si sub numele de Bălăceano sau Bălceano
Studii / Educație
- A studiat la Paris și Viena, beneficiind de o educație europeană, ceea ce i-a oferit o bună înțelegere a politicii externe și a diplomației.
Cariera politică și diplomatică
- A fost un apropiat al cercurilor revoluționare românești și europene din perioada pașoptistă.
- În timpul exilului revoluționarilor maghiari după 1849, a fost emisar diplomatic al Principelui Alexandru Ioan Cuza.
- A semnat, în acest context, Convenția de la Torino din 29 iulie 1859, în numele lui Cuza, cu Directoriul Emigrației Maghiare condus de Lajos Kossuth – un act diplomatic discret care demonstrează prestigiul său politic încă din anii tineri.
Recunoașterea internațională
- După războiul de independență (1877–1878), România a devenit, prin Tratatul de la Berlin (13 iulie 1878), stat suveran în mod oficial, iar recunoașterea diplomatică a acestui statut a fost un pas fundamental pentru diplomația românească.
- La 11 septembrie 1878, Ion Bălăceanu devine primul diplomat român acreditat la o curte străină cu rang de ambasador (ministru plenipotențiar al unui stat suveran) – în cazul său, la Viena, în fața Curții Imperiale Austro-Ungare.
- Această recunoaștere a statutului de ambasador nu era doar o formalitate – era o dovadă a egalității României cu celelalte puteri europene, iar faptul că un om ca Ion Bălăceanu a fost ales pentru acest rol arată încrederea deplină a statului român în capacitatea sa diplomatică și politică.
