Nu interziceți memoria Rezistenței anticomuniste! Apelul Fundației Ion Gavrilă Ogoranu către Avocatul Poporului, Curtea Constituțională și Președintele României

Domnule Președinte, Doamnă Avocat al Poporului, Domnilor judecătoriai CCR,

Considerăm că vă revine o imensă responsabilitate deoarece, în viziunea noastră, modificarea și completarea OUG 31/2002 în sensul legii adoptate de Camera Deputaților ar putea genera încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale prevăzute de Constituție și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și ar aduce atingere memoriei Rezistenței anticomuniste, cercetării istorice și valorificării publicistice a acestora.

De aceea, vă rugăm să acordați atenția cuvenită considerentelor arătate mai jos.

Fundația Ion Gavrilă Ogoranu este o instituție de drept privat, având ca obiect de activitate menținerea vie a memoriei celor ce s-au sacrificat luptând împotriva totalitarismului comunist, pentru libertatea și demnitatea poporului român. De 14 ani suntem prezenți în viața publică românească prin activități culturale cu caracter memorial și istoric, care se bucură de un anumit prestigiu și de colaborarea unor personalități și instituții de referință. Ca instituție înființată la inițiativa unor foști deținuți politici, suntem adepții unei societăți democratice, în care libertățile și drepturile tuturor să fie respectate și în care nimeni să nu mai fie victima urii, indiferent pe ce criterii. Este deci evident că suntem de acord inclusiv cu “prevenirea şi combaterea antisemitismului, xenofobiei, radicalizării şi a discursului instigator la ură”, invocate de inițiator în preambulul noii legi, ca și cu “asigurarea stabilității şi coeziunii naționale”, deziderate în care credem și pe care le cultivăm prin activitatea noastră.

Totodată, considerăm inacceptabil ca măsurile inițiate în sensul apărării acestor valori să ducă la încălcarea sau limitarea drepturilor altor categorii de cetățeni. Acesta este sensul în care înțelegem avizul Consiliului Economic și Social din data de 16.04.2025, prin care propunerea legislativă a fost avizată favorabil, însă cu următoarea observație: “propunerea legislativă trebuie să asigure un climat social mai sigur, mai tolerant, şi să fie bine concepută, clar definită şi aplicată cu respect pentru libertățile fundamentale, în special pentru libertatea de exprimare, şi nicidecum pentru crearea unor posibilități legale care să permită luarea unor măsuri radicale precum interzicerea unor drepturi garantate prin Constituție.”

Ne limităm la a exemplifica doar cu următoarele aspecte cuprinse în textul noii legi:

adăugarea la Art. 2 al OUG 31/2002 a unui aliniat (b¹) care definește materialele fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe ca fiind “imagini, mesaje text, conținut audiovideo, cărți, articole, alte documente şi materiale de propagandă, precum şi alte asemenea reprezentări, care transmit idei, concepții sau doctrine fasciste, legionare, rasiste ori xenofobe”, pentru ca aliniatul (2¹) al Art. 4 al aceleiași OUG să fie modificat, devenind: “(2¹) Distribuirea sau punerea la dispoziția publicului, în orice mod, de materiale fasciste, legionare, rasiste şi xenofobe constituie infracțiune şi se pedepseşte cu închisoare de la un an la 5 ani şi interzicerea unor drepturi.” Ne exprimăm îngrijorarea legitimă cu privire la posibilitatea unor interpretări excesive sau eronate, de către organele judiciare, ale termenilor “cărți, articole, alte documente”, care ar putea incrimina abuziv demersurile de cercetare istorică sau valorificarea acesteia prin orice moduri (tipărit, online, expozițional, muzeal etc.). Considerăm că ar fi fost necesară o clarificare a definirii termenilor cărți, articole, documente, în condițiile în care să fie exceptate de la incriminare documentele istorice, lucrările cu caracter istoric, cărțile de memorialistică ori reproducerile celor scrise în perioada dinainte de război și care au fost interzise în perioada totalitară, a căror reeditare este necesară publicului și specialiștilor pentru buna cunoaștere a unei perioade din istoria României.
Art.1, alin. 9 al noii legi prevede modificarea Art. 5 al OUG 31/2002, astfel: “Fapta persoanei de a promova, în public, cultul persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracțiuni de genocid, contra umanității şi de război, al persoanelor care au făcut parte din conducerea organizațiilor fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe, precum şi fapta de a promova, în public, idei, concepții sau doctrine fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe, în sensul art.2 lit.a), se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau amendă şi interzicerea unor drepturi.” Sesizarea noastră vine din preocuparea că folosirea sintagmei “persoanelor care au făcut parte din conducerea organizațiilor fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe” în acest mod ambiguu, ar putea genera la nivelul organelor judiciare un lanţ de confuzii, care ar putea duce la abuzuri și încălcări ale libertății de exprimare și libertății de conștiință și religioasă etc., cât și la limitarea actului de cultură, știință și creaţie, activităţilor cu caracter jurnalistic, editorial și publicistic, putând aduce atingere inclusiv unor aspecte ale vieţii religioase.

În aceste condiții, vă cerem să nu promulgați această lege și să o trimiteți Parlamentului, spre reanalizare, în sensul de a defini mai clar aspectele penale care sunt incriminate, pentru că termeni precum “fascist”, “legionar”, sunt foarte vag definiți, permițând abuzuri și încălcări grosolane ale unor drepturi și libertăți fundamentale, precum dreptul la libertatea de exprimare sau dreptul la libertatea de asociere. Dovadă stă faptul că, deși a apărut în urmă cu 23 de ani (2002), fiind modificată și completată în 2015, OUG 31/2002 a fost și este inoperantă deoarece aplicarea ei ar presupune încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale. Așa se explică de ce reprezentanții organelor judiciare puși în situația de a opera cu aceste noțiuni penale au o întemeiată reticență în a folosi de această legislație punitivă.

În continuare, vă expunem o serie de considerente care, din punctul nostru de vedere, contribuie la înțelegerea cadrului complex istoric, social, cultural la care ne referim.

Curentul social-politic interbelic cunoscut ca Mișcarea Legionară este situat încă în zona controverselor, specialiștii nereușind deocamdată să se pună de acord asupra multor aspecte legate de acest fenomen istoric. Pentru aceasta sunt necesare studii și clarificări din partea istoricilor, care ar trebui să aibă posibilitatea să scrie liber, pe baza cercetărilor, nu intimidați de presiunea unei legislații punitive care ar putea să îi sancționeze oricând.

• Legionarii – o prezență pregnantă în fenomenul rezistenței anticomuniste

În secțiunea dedicată rezistenței armate anticomuniste, Raportul Comisiei Prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste, document oficial al statului român, face o trecere în revistă sintetică a principalelor grupuri, analizând inclusiv componența politică. Sunt menționate grupări în care legionarii au avut o pondere însemnată, ori unde chiar liderii acestora erau legionari: grupul Spiru Blănaru din Munții Banatului, organizaţia subversivă Carlaonţ-Ciuceanu, grupul “Arnota” şi “Mişcarea Română de Rezistenţă”, Grupul Carpatin Făgărășean, condus de Ion Gavrilă Ogoranu, Grupul Dumitru Apostol, rezistența din Dobrogea (Gogu Puiu, fraţii Nicolae şi Dumitru Fudulea, Nicolae Ciolacu) ș.a..

Același Raport relevă că “Securitatea arestase în primele luni ale anului 1949 nu mai puţin de 804 membri ai grupurilor de partizani, ai organizaţiilor de sprijin şi favorizatori ai rezistenţei”, afilierea politică a acestora fiind următoarea: “1) 448 erau neîncadraţi politic (56%); 2) 88 erau din PNŢ-Maniu (11%); 3) 24 simpatizanţi PNŢ (3%); 4) 73 din Mişcarea Legionară (9%); 5) 13 simpatizanţi legionari (2%);” etc.. De asemenea, “un raport al Securităţii din ianuarie 1959 (…) menţiona 1196 de <<organizaţii şi grupări contrarevoluţionare / subversive>> distruse în intervalul 23 august 1944 – 1959. (…) Apartenenţa politică a rezistenţei a fost diversă: membri ai Partidului Naţional Ţărănesc şi ai Partidului Naţional Liberal, ai Mişcării Legionare (…)”. Raportul final arată că “într-o notă-raport întocmită de Securitate la 25 iunie 1959, referitoare la <<situaţia elementelor contrarevoluţionare din România, aflate în închisori pentru ispăşirea pedepselor, sau în curs de anchetă la organele de securitate>>, erau trecute 12.073 persoane încarcerate <<pentru participare şi activitate în diferite organizaţii şi bande teroriste>>” din care “<<un număr de peste 5000 de elemente au făcut parte din organizaţiile şi bandele conduse de legionari>>.”

Chiar admițând că Securitatea obișnuia să exagereze uneori ponderea legionarilor, concluzia inechivocă desprinsă din textul Raportului este aceea că, în cadrul rezistenței armate dintre 1944 și 1962, legionarii au ocupat un loc însemnat, atât ca pondere, cât și în privința liderilor de grupuri care, încă din acei ani dramatici, dar mai ales după 1989, au căpătat – fără îndoială – o anumită popularitate postumă. Iar cuvintele elogioase atribuite de acest document oficial al statului român luptătorilor rezistenței armate anticomuniste, fără vreo delimitare sau discriminare a legionarilor, constituie un motiv suficient pentru a trata cu prudență formulări ambigue și interpretabile precum “cultul conducătorilor organizațiilor legionare”, care ar putea incrimina recunoștința manifestată față de acești eroi ai luptei pentru eliberarea României: “Prin lupta lor împotriva comunismului partizanii români şi-au pus în pericol viaţa şi libertatea. Unii dintre luptătorii anticomunişti au fost ucişi sau răniţi în timpul luptelor, alţii fiind capturaţi, anchetaţi şi judecaţi, împreună cu susţinătorii lor, de Tribunalele Militare (…). Pedepsele pe care le-au primit aceştia au fost deosebit de grele, inclusiv la moarte şi muncă silnică pe viaţă. (…) Pe lângă acestea au existat şi numeroase execuţii sumare, încălcându-se chiar sentinţele pronunţate în instanţele vremii (…). Partizanii şi susţinătorii lor rămaşi în viaţă şi condamnaţi au populat Gulagul românesc, familiile lor fiind persecutate, chiar deportate(…). Toate aceste experienţe-limită i-au marcat iremediabil pe supravieţuitori şi pe urmaşii acestora. (…) Fără nici o îndoială, nu toţi românii s-au supus totalitarismului devastator impus de Stalin țării lor, deşi în zdrobitoare majoritate au făcut-o, unii (şi nu puţini) punând umărul din plin la „edificarea” comunismului. Partizanii anticomunişti au încercat să prezerve sau să recâştige măcar o parte din demnitatea României. Reuşita a fost doar parţială şi doar temporară. Rezistenţa armată anticomunistă face parte, chiar dacă nu integral, chiar dacă nu fără rezerve, din acel restrâns trecut recent recuperabil şi utilizabil pentru memoria colectivă românească, pentru memoria unei naţiuni care are puţine momente şi fenomene în care să se regăsească după cel mai devastator experiment politic, social şi cultural din istoria sa, comunismul.” (Din Raportul Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste).

Ion Gavrilă Ogoranu, liderul rezistenței armate anticomuniste din Munții Făgărașului, care și-a petrecut 7 ani luptând în munți, iar alți 21 de ani ascuns, condamnat la moarte în lipsă și căutat de întreaga Securitate, capturat abia în 1976 și salvat prin anterioara intervenție a președintelui american Nixon, spunea, în 1998, în acest sens:

“Dar nu cumva ar fi posibil să despărţim rezistenţa în cea „rea” legionară şi cea „bună” a celorlalţi, aşa cum s-a şi încercat de altfel? Ei bine, acest lucru nu e posibil. Grupurile de rezistenţă, indiferent de cine au fost iniţiate, au avut în componenţa lor şi ofiţeri, şi legionari, şi ţărănişti, şi inşi care nu avut vreo activitate politică. Rezistenţa nu a fost numai a unei categorii politice, ea a avut un caracter naţional. Drapelul sub care s-a acţionat a fost tricolorul, iar idealurile pentru care s-a luptat au fost ale neamului românesc în întregime.

Iată o analogie: în 1940, în Mişcarea Legionară erau înscrişi 1 milion de tineri între 16 şi 30 de ani. Dintre aceştia, cel puţin 400-500 de mii au luptat în cei cinci ani de război pe front. Poate cineva să spună că nu au fost eroi, fiindcă erau legionari?!

Acelaşi lucru este şi cu luptătorii din rezistenţa anticomunistă. Iată un caz. Într-o groapă comună, la Sibiu, au fost găsite osemintele a 7 luptători, între care şi maiorul Dabija. Trei dintre ei au fost legionari, unul naţional ţărănist, iar doi nu ştim dacă au avut vreo orientare politică. Aceştia au luptat împreună. Au căzut răniţi împreună, au fost anchetaţi, condamnaţi la moarte şi executaţi împreună. Au stat 40 de ani în aceeaşi groapă, amestecându-li-se oasele, de nu eşti sigur că în cei 7 saci de plastic sunt numai oasele celui scris pe etichetă…”

De altfel, în expunerea de motive a Legii nr. 127 din 2017 prin care ziua de 14 mai a fost instituită ca “Ziua naţională de cinstire a martirilor din temniţele comuniste”, se arată că “marea sărbătoare a tuturor românilor care cinstesc sfânta jertfă a martirilor din temnițele comuniste, este ziua de 14 mai 1948, când au fost arestați de către regimul comunist marea majoritate a tinerilor, a intelectualilor, a multor români, care, prin exemplul de neascultare şi reală libertate exprimată în fata regimului dictatorial ateu, au pătimit asemenea primilor creştini. Este sărbătoarea tinerilor care, prin sângele vărsat în temnițele comuniste, au încercat să spele păcatele neamului românesc atât de încercat de-a lungul acelor zile. În acea noapte de 14 spre 15 mai 1948, au fost arestați peste 10.000 de tineri, anchetați, ulterior condamnați şi repartizați în puşcăriile unde urma să execute fiecare condamnarea.” Or se știe că la 14/15 mai 1948 au fost arestați membrii Mișcării Legionare. Nu a fost un impediment pentru instituțiile statului român să aleagă această zi pentru instituirea unei zile dedicate tuturor martirilor temnițelor comuniste. Expunerea de motive chiar exemplifică, printre alți martiri, și pe poetul Radu Gyr, comandant legionar. Proiectul legii a fost inițiat de deputatul liberal Daniel Gheorghe și susținut de parlamentari din toate partidele, primul pe lista de susținători figurând Ovidiu Raețchi, de naționalitate evreu (https://www.cdep.ro/proiecte/2016/500/30/2/em760.pdf ). Legea 127/2017 este reflectarea faptului că inclusiv Parlamentul României a recunoscut și apreciat lupta eroică pentru libertatea și demnitatea poporului român dusă de cei ce au rezistat comunismului, inclusiv legionarii. Dar poate constitui și un exemplu de cum pot intra în contradicție unele prevederi din noua lege adoptată de Parlament cu memoria luptei anticomuniste și a suferinței din închisorile politice, așa cum este ea deja asimilată de societatea românească.

Sfinții închisorilor, fenomen al cultului în Biserica Ortodoxă Română

Nume de referinţă din galeria marilor duhovnici ai ortodoxiei românești sunt legate istoric de Mișcarea Legionară. Preoți de mir și monahi al căror prestigiu a crescut ca urmare a persecuțiilor și suferințelor îndurate în timpul represiunii comuniste, precum Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Iustin Pârvu, Arsenie Papacioc, Adrian Făgeţeanu, Grigore Băbuş, Ioan Iovan, Dimitrie Bejan (ca să enumerăm doar câțiva dintre ei), au fost legionari ori au avut intense legături cu legionarismul. În aceste cazuri, ataşamentul credincioşilor faţă de trecutul lor, inclusiv faţă de episodul legionar al fiecăruia din ei (în condițiile în care nu s-au dezis de el, ba unii chiar l-au justificat apreciativ), este unul legitim.

Tot în cadrul cultului Bisericii Ortodoxe Române trebuie să menționăm un fenomen spiritual care ia amploare: evlavia pentru “sfinții închisorilor”, o venerație aparte pentru acei creștini care, în timpul represiunii comuniste, au suferit întemnițare și suplicii, pe care le-au primit cu o resemnare întâlnită doar în filele sinaxarelor. O pondere însemnată erau legionari, unii chiar elevi sau studenți proveniți din Frățiile de Cruce, ori simpatizanți asumați. Este și cazul studentului Valeriu Gafencu, martirtizat în închisoare, cel despre care evreul Nicolae Steinhardt a consemnat în cartea sa “Jurnalul fericirii” că, pentru virtuțile sale, era supranumit de deținuții politici “Sfântul închisorilor”. De altfel, unii dintre aceștia se regăsesc și în rândul noilor sfinți români, canonizați anul acesta de Biserica Ortodoxă Română, dacă ne gândim la Sfântul Preot Mărturisitor Ilie Lăcătușu (cu trupul neputrezit) și Sfântul Preot Mucenic Ilarion Felea (exterminat la Aiud, în 1961), ambii membri activi în Mișcarea Legionară, având funcția de șefi de cuib în anul 1940.

Vorbim nu de mii, ci de zeci sau sute de mii de credincioși a căror viață este legată de aceste repere ale Bisericii Ortodoxe, care își asumă deschis venerația pentru ei, iar o eventuală interdicție prin legislația penală i-ar readuce, paradoxal, în paradigma represivă dinainte de 1989.

Statutul legionarilor în Occident, în perioada 1945-1989

Pretutindeni în Occident, după 1945, legionarii au beneficiat de protecţia guvernelor respective, manifestându-și liber convingerile politice. Ei au editat publicaţii, fără a suferi vreo măsură punitivă, având statut de refugiaţi politici.

În atitudinea administraţiilor occidentale faţă de legionari s-a ţinut cont că aceștia nu fuseseră condamnaţi de nici o instanță pentru crime împotriva umanităţii și nu figurau pe lista organizaţiilor naţionaliste considerate fasciste, ai căror membri au fost extrădaţi și condamnați în ţările de origine (Crucile cu Săgeţi maghiare, cetnicii sârbi, ustașii croați ori ruşii generalului Vlasov). Este edificator că, după doar 4 luni de guvernare, în ianuarie 1941, legionarii au fost înlăturaţi de la conducerea statului printr-un puci al generalului Antonescu, sprijinit de Hitler, fiind încarceraţi, iar cei refugiaţi în Germania au fost deţinuţi în lagărele naziste de la Buchenwald, Rostok și Dachau.

Incontestabil, în deciziile luate în privinţa legionarilor, autorităţile occidentale au fost preocupate în egală măsură să sancţioneze faptele reprobabile din timpul războiului, dar şi să pregătească Europa pentru o perioadă deosebit de grea, în care Războiul Rece era uşor de prevăzut, iar amenințarea Rusiei sovietice era terifiantă.

Legionarii au fost parteneri viabili ai aliaţilor occidentali în proiectele acestora de contracarare a influenţei sovietice pe continent. Imediat după război, ei au colaborat cu serviciile secrete americane, constituind – cu susținerea Bisericii Catolice – în Germania și Austria, cămine și cantine pentru refugiații din Europa de Est, unde aceștia erau verificați, triați și susținuți în integrarea lor socială. În acele vremuri grele, legionarii s-au oferit ca voluntari, fiind instruiți de serviciile secrete americane în baze militare de pe teritoriul Franţei şi apoi paraşutaţi în România ocupată de comunişti, unde au desfăşurat acţiuni informative şi de gherilă. Ei fost fost capturaţi de Securitate şi executaţi în 1953, după un proces cu răsunet atât în RPR, cât şi în Occident. Tot în acea perioadă, legionari precum Gogu Puiu au fost instruiți și introduși pe cale terestră în România ocupată, pentru a întări rezistența armată, majoritatea căzând jertfă idealului dezrobirii țării.

De altfel, americanii și-au arătat de nenumărate ori consideraţia faţă de ei. În anii 1970, preşedintele Richard Nixon, aflat în vizită în România, a intervenit personal pentru Ion Gavrilă Ogoranu, căutat asiduu în acea perioadă, salvându-l astfel de la o moarte sigură. Iar președintele Ronald Reagan a intervenit la Ceaușescu pentru eliberarea preotului Gheorghe Calciu-Dumitreasa și aducerea acestuia în SUA ca refugiat politic. O serie de alți luptători anticomuniști trimiși de CIA în România în perioada de după 1949 au fost scoși din România și aduși în SUA, după grațierea deținuților politici din 1964.

Legionarii și urmașii lor – o comunitate de care societatea românească de după 1989 nu putea face abstracţie

Este vorba de o realitate istorică şi sociologică. În decembrie 1989, căderea comunismului găsea în România o comunitate numeroasă a foștilor membri ai Mişcării Legionare. Erau mii de foști deținuți politici, supravieţuitori ai represiunii comuniste. Rămași fideli propriilor convingeri, ei se încadrau fără dificultăți în noua paradigmă politică democratică. Păstrau legătura între ei, iar familiile şi urmaşii lor erau admiratori ai principiilor politice pentru care suferiseră.

Noile autorităţi democrate ale statului român au fost nevoite să ţină cont de existenţa acestei comunităţi şi să le respecte drepturile fundamentale. Continuarea persecuțiilor era de neconceput în condiţiile în care li se recunoştea calitatea de victime ale represiunii totalitare, ca beneficiari ai Decretului-lege 118/1990 (legionarii nu au fost asimilaţi Articolului 13 din Decretul-lege 118/1990, care – în forma de la acea dată – excepta de la drepturile prevăzute pe cei condamnaţi pentru activitate în organizaţii fasciste sau pentru crime împotriva umanităţii).

Libertatea de exprimare şi de asociere le-a dat posibilitatea să editeze reviste şi cărţi, să organizeze conferinţe şi simpozioane, prin care și-au popularizat amintirile. Ei s-au constituit în forme de asociere conforme legislaţiei, înfiinţând ONG-uri, partide (Partidul “Totul pentru Țară”, care mult timp a folosit titulatura “Pentru Patrie”). În toate acestea şi-au menținut transparent atașamentul față de trecutul lor şi, în egală măsură, atașamentul fără rezerve pentru democraţie.

Legionarii – factor de stabilitate pentru siguranţa naţională

În articolele publicate în „Ţara şi Exilul – Curierul Informativ al Mişcării Legionare” (publicaţie editată la Madrid şi difuzată în tot Occidentul) imediat dupa evenimentele din Decembrie 1989 și iunie 1990, Horia Sima a cerut legionarilor să renunțe la susținerea manifestaţiilor de stradă împotriva noii conduceri a statului român, în ciuda faptului că exponenţii acesteia proveneau din eşaloanele fostului partid comunist şi ale fostei Securităţi:“O revoluţie nu se poate prelungi indefinit, căci ameninţă edificiul statal. Dacă protestele şi violenţele continuă fără să se ţină seamă de imperativul stabilităţii interne, atunci ţara noastră riscă să între într-o fază de tulburări interminabile, de care vor profita vecinii noştri, pentru a o ocupa şi îmbucătăţi.” Renunţând la orice vendetă politică, în ciuda persecuţiilor îndurate, conducerea legionară din Occident declara: “Mişcarea Legionară este gata să colaboreze cu toate forţele constructive ale ţării şi îşi ia obligaţia să se afirme numai în cadrul legalităţii democratice.” Așadar, pentru conducerea Mişcării Legionare prima stabilitatea internă, factor indispensabil al redresării societăţii româneşti, construirea unui sistem democratic şi reintegrarea României în structurile lumii civilizate.

Horia Sima a recomandat legionarilor încadrarea în formele legale ale noului stat român, considerând că lupta pentru o reaşezare a României pe temeiuri sănătoase trebuie dusă în mod legal, prin societatea civilă şi prin înfiinţarea unui partid în care legionarii şi mai tinerii lor urmaşi să-şi poată promova obiectivele politice, participând la procesul electoral. Aşa a fost reînfiinţat, în 1993, Partidul “Totul pentru Ţară” (mulți ani activând sub numele “Pentru Patrie”). Supus în 2012 unei acțiuni de dizolvare în instanță, în baza OUG 31/2002, acest partid a câștigat în anul 2014 printr-o sentință a Curții de Apel București, prin care s-a constatat impecabila respectare a legalității, a moralei publice și valorilor democrației. A fost dizolvat în 2015, pentru neîndeplinirea unui număr minim de voturi prevăzut de vechea lege a partidelor.

Nimic nu se poate reproşa acestora legionarilor supraviețuitori după 1990: nici un act de violenţă, nici măcar verbală, nici o atitudine antisemită sau în general xenofobă, nici o tendinţă totalitară sau antidemocratică. Legionarii şi urmaşii lor s-au aflat printre cei mai fideli susţinători ai integrării României în structurile europene şi NATO, alături de reprezentanții partidelor istorice.

Nu contestăm că, în ultimii ani, se constată o anumită reacție a unor zone ale societății față de deficiențele clasei politice și actului de guvernare, pe de o parte, iar pe de altă parte față de legislația represivă de tipul OUG 31/2002. O legislație care nu a făcut decât să genereze un interes crescut, în special al tineretului, față de fenomenul istoric al legionarismului. Nu contestăm că, deseori, acest public preia informațiile nu de la izvoarele pertinente, ci mai degrabă din surse viciate, amestecând tendințe ideologice diverse, străine de autenticitatea fenomenului și de adevărul istoric, interferându-le – prin manifestări on-line și nu numai – cu refularea unor frustrări sociale sau cu demersuri politice de multe ori nepotrivite.

Credem însă că o abordare de genul înăspririi legislației penale punitive și extinderii interdicțiilor până la a afecta aspecte precum cercetarea istorică și valorificarea acesteia, ori memoria luptei anticomuniste, nu constituie soluții la acest fenomen social, fiind mai utilă inițierea de către forurile abilitate a unei dezbateri publice libere, lipsită de penalizări, pe tema unor fenomene istorice controversate.

Încheiem cu cuvintele neuitatului Ion Gavrilă Ogoranu, care exact pe această temă, a scindării Memoriei prin incriminarea irațională, în mod paușal, a celor care au aparținut unui anumit curent doctrinar, neținând seamă de meritele sau sacrificiile fiecăruia întru apărarea și ridicarea națiunii române: “Ce mână sacrilegă ar putea să tragă linie acum între legionari şi nelegionari, între buni şi răi? Luptătorii din rezistenţă nu pot fi luaţi decât împreună. Şi, la urma urmei, munţii erau şi atunci tot acolo unde sunt şi astăzi, în mod egal pentru toţi tinerii României. Dacă numai unii dintre tineri au îndrăznit să se urce în ei şi să lupte, istoria va trebui să se mulţumească cu aceştia, buni sau răi, aşa cum au fost.”

Cu stimă,

Coriolan Grigore Baciu, Președinte

Florin Dobrescu, Secretar

MAGAZIN CRITIC – ziar de orientare conservatoare. Contează pe ȘTIRI ce contează