Cofetaria Streit din Iasi. Locuri si vremuri de altadata.
“- La 15 ani am intrat ucenic la Cofetaria fratilor Streit. Era cea mai cunoscuta cofetarie din Iasi…
– Si ce va mana in lupta, de unde aplecarea asta catre dulciuri?
– Initial am dat la Liceul militar, in 1925, dar dupa ce am intrat am inteles ca era prea scump. Eram din Bucovina, mama era vaduva de razboi si n-avea bani ca sa ma tina la liceu, asa ca m-am bagat ucenic la neamtul Streit.
– Si care sectiune v-a atras cel mai mult?
– Mi-a placut tot, si la bombonerie, si la friscarie, si la patiserie franceza, dovada ca eu fac acum toata gama de produse, aici, la cofetarie…
– Cum era viata de ucenic?
– Masa, casa, haine, fara salariu. Dimineata stateam in laborator, iar dupa-amiaza ne punea la vanzare in pravalie, ca sa invatam si meserie si negustorie. Eram numai baieti. Nu existau fete care sa lucreze in bransa. Probabil se considera ca baietii sunt mai atasati de meserie. Acuma, de cand cu democratia asta, vezi numai femei la cofetarii. Baietii se duc acolo unde iese bacsisul si in general parintii isi dau copiii la scoli de unde ies fara meserii si ocupa locuri de pomana in societate…
– Veneau fete frumoase la cofetaria neamtului?
– Venea… lume buna. Primari, generali, medici, toata crema societatii iesene. Avea o terasa frumoasa, cu leandri, mai mare dragul sa stai la masa acolo…
– Dar ucenicul nu indraznea sa faca ocheade clientelor? Erau fete de bogatasi?
– Erau… Nu prea le aveam cu femeile, ca neamtul ne dezbraca la trei zile pe toti si ne facea vizita medicala, sa vada daca n-am fost la vreo femeie si am luat vreo boala. Apoi, la cofetarie nu prea venea saracimea, ca erau scumpe prajiturile. De la un leu, prajitura, pana la trei lei. Dar cand ajungea la trei lei era deja prajitura suprema… Ca si acum. Lumea e saraca. Domnii de la conducere ar trebui sa protejeze micii meseriasi, nu sa ne omoare cu impozitele. Am atatea impozite ca nici nu le mai stiu numarul. Si in fiecare zi mai scorneste altele…
– Dumneavoastra aveti aici sapte angajate. Faceti ca neamtul la vizita medicala?- He, he… nu fac. Nu se mai poate, sunt toate femei… Dar avem condica speciala, le trimit la control medical regulat.Stiri similare:» Record de viteza: trei prajituri, mancate in 15 secunde» Ne-au napadit bolile sezoniere!» George Vintila a facut sport in Austria..
– Deci nu s-a legat nici o idila la cofetaria neamtului..?
– Nu. Nici n-am avut timp, pentru ca dupa cativa ani m-a luat in armata, apoi a venit razboiul…
– In armata ati nimerit la popota, banuiesc…
– Deloc. Am refuzat sa fac armata la popota. Am zis ca daca-s ostas sa fac instructie, nu sa curat cartofi. Dovada ca am ajuns plutonier major. Am luptat cu Regimentul 12 Artilerie. Am fost decorat si avansat in grad pe front. Am ajuns la rusi cu frontul…
– Bunicul meu a murit la Cotul Donului…
– N-am ajuns acolo. Am luptat la Bug, la Odessa… Avantajul rusilor a fost ca au intervenit americanii si englezii, ca altfel… kaput! Treceau nemtii prin ei, ca prin Linia Maginot, la francezi. Datorita americanilor au scapat rusii de au ajuns aici si au facut ce au facut dupa aia.
– Nu prea sunteti cu rusii…
– Nu sunt, ca erau in stare sa-ti ia si cenusa din vatra.”Nu dau eu telul din mana ca sa ma fac director!”Intre armata si razboi, Dumitru Temciuc a reusit sa-si deschida propria cofetarie la Cernauti, apoi la Iasi, insa dupa razboi nu a mai gasit nimic in Moldova devastata. Asa ca a luat calea Bucurestiului. Aici concurenta era infloritoare, dar nu pentru multa vreme. In 1945 Angelescu i-a fost ultimul patron inainte de venirea comunistilor. Datorita maestriei sale, Temciuc a devenit sef peste laboratorul cofetariei lui Angelescu, devenita Scala dupa nationalizare.
– Cofetarii bucuresteni erau mai buni ca iesenii?
– Nu. Eram cam la fel. La Capsa aveau un mester de la Paris, in rest erau specializarile mai stricte: bombonerie, patiserie. Dar noi, iesenii, le stapaneam pe toate.
– Ce s-a intamplat cu vestitii patroni ai cofetariilor celebre?
– Nu stii ce s-a intamplat? I-a bagat la canal, s-a terminat cu ei, ca erau socotiti burghezi…
– Era mai bine la patron?- Era alta situatie. Patronul era de meserie, stia cum sa controleze activitatea. Statul, insa, era un patron care nu era de meserie, nu se pricepea la prajituri si nu stia cum sa controleze angajatii. Era bine ca erai sigur de servici, dar faceai bine, faceai rau, nu te controla nimeni. Uite si acum, la unele cofetarii fac portiile mari, ca sa tenteze oamenii, dar calitativ nu e buna prajitura. Mai bine mananci putin si bun. Meseria e totul. Eu am lucrat o vreme la Casa de oaspeti de la Predeal si acolo m-au placut asa de mult ca mi-au propus sa ma puna director. Si n-am vrut. Le-am spus ca nu dau eu telul din mana ca sa ma fac director.
– Ce s-a schimbat radical in cofetarii o data cu schimbarea patronilor?
– Multe. De exemplu ambalajul… Inainte se ambalau prajiturile si bomboanele in niste cutii ca de bijuterii, captusite cu catifea, plus, in forma de inimioare, o frumusete. Au inceput acum din nou sa faca cutii atragatoare, dar ce folos ca baga in ele bomboane vechi, iar clientul cumpara pentru cutie. Cea mai buna bomboana este asta pe care o vezi, o mirosi si ti-o pune pe carton vanzatorul…
– Romanul a pierdut deprinderea de a mai cumpara prajituri?
– Lumea e saracita. Numai oamenii care mai stiu cum era pe vremuri fac eforturi sa duca un tort sau bomboane la onomastica…
– Dar dumneavoastra nu vi s-a aplecat de atata dulce in viata? De la 15-16 ani numai inconjurat de dulciuri…
– Stii ce e curios, ca eu niciodata n-am mancat o prajitura intreaga. Imi plac dulciurile, dar gustand mereu din ele cand le prepar, nu mai am cum sa le si mananc. Cum as ajunge? Sigur ca exista si cofetari grasi, dar eu sunt de parere ca tot ce e mult nu e bun: nici alcoolul, nici dulciurile…
– Nu mi-ati spus totusi unde v-ati cunoscut sotia… In cofetarie?
– Ehe…, nu merge pe vazute la cofetarie, ca azi vezi una care-ti place, maine vezi alta care-ti place si mai mult… si unde ajungi? Cu sotia mi-a facut cineva cunostinta. Eu am fost intotdeauna mai calculat. Mi-a placut organizarea in viata.
– Copii aveti?
– Am o fata, care e plecata in America unde e profesoara de limbi straine.
– N-ati facut-o cofetareasa…
– Cofetaria e munca grea. Trebuie sa stai ore intregi in laborator, sa tii deschis tot timpul, mai ales de sarbatori… Nu e lucru putin… Au venit arabi, turci si au deschis laboratoare care aprovizioneaza mai multe cofetarii cu prajituri. Dar nu e bine. Prajitura trebuie facuta acolo unde o vinzi. Transportul o deterioreaza si nu poti sa te prezinti asa in fata clientului.
– Din cofetariile existente acum pe piata, care vi se pare buna?
– Nu prea sunt bune. La “Ana” au cativa cofetari scoliti de mine, dar poate sa-i aibe, daca nu-i controleaza un meserias, degeaba! La Intercontinental au fost doi frati, cofetari foarte buni, dar nu mai sunt, iar in rest s-au mai prapadit, s-au pensionat…
– Dumneavoastra cand va retrageti?
– Si eu sunt pensionar, dar sedentarismul te omoara. Si apoi, mai poti trai din pensie? Dar nu neaparat asta m-a facut sa stau aici, ci am vrut sa le demonstrez tovarasilor astia ai mei, ca ei sunt trei si n-au fost capabili sa deschida o unitate aici, iar eu am fost, dar numai pentru ca sunt de meserie. Nu ca ei, sa inchirieze spatiul si sa strice reputatia cofetariei, inchiriind la Romtelecom…!
– Ce planuri de viitor aveti?
– Sa vedem cum ma ajuta sanatatea. Cand o sa ma retrag si eu, ori vand, ori inchiriez, dar de un lucru imi pare rau, ca o sa dispara Cofetaria Scala. Ca nu stiu pe nimeni care sa o duca mai departe!”
Dupa razboi si venirea comunistilor la putere, pe Streit il silisera autoritatile vremii sa se mute intr-o pravalie mica in Piata Sfantul Spiridon ( la Medean). Incet dar sigur, comunistii au schimbat infatisarea vechiului Iasi, multe dintre capodoperele arhitecturii romanesti sfarsind sub actiunea nemiloasa a buldozerelor sau lasate sa se naruie incet, sub actiunea nemiloasa a timpului si a nepasarii.
Fata de alte orase mari ale tarii, cum ar fi Clujul sau Timiosoara, Iasul a pierdut multe dintre cladirile sale istorice de o valoare arhitectonica deosebita, ba mai mult a piedut si o adevrata lume, locuri de socializare sau de divertisment disparand din cauza noii oranduiri comuniste.