S-au stins ecourile Zilei Naționale, românul se pregătește de comemorarea revoluției, de Crăciun, de Anul Nou. Îndrăznesc să mai zăbovesc atenția celor care îmi sunt alături pentru a aminti că România momentului 1 Decembrie 1918 nu este completă fără Basarabia și Bucovina.
La Chișinău, în 15, 16, 17 septembrie 1988, în plină perioadă comunistă în România, sovietică în Basarabia, cu un curaj neegalat de atunci, regina cântecului bucovinean, Sofia Vicoveanca (foto – captură video), regretatul Grigore Vieru, maestrul Nicolae Botgros și ansamblul “Lăutarii” au generat cea mai frumoasă poveste a regăsirii vorbitorilor de limbă română. În acel an, fiind de Crăciun în satul natal al tatălui meu, la câteva sute de kilometri de Chișinău, am fost cu toții surprinși să o vedem pe Sofia Vicoveanca în programul televiziunii din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, în timp ce la București era interzisă.
Lectia despre Unire si curaj, in vremuri interzise: Sofia Vicoveanca!
Era o perioadă în care “vremurile”, educația, dar mai ales grija pentru cei din jur, făceau ca mesajele să fie transmise cu atenție. Însă, în spatele cuvintelor simple era ascunsă atât de multă forță încât nici măcar autoritățile sovietice de la Chișinău nu au avut curajul să intervină abrupt pentru a sancționa organizatorii evenimentului: maestrul Nicolae Botgros și Mihail Murzac, directorul Filarmonicii din Chișinău.
Înregistrarea primului din cele trei spectacole se află pe internet, martor al unor vremuri în care bucuria de a vedea români la Chișinău, vorbind și cântând în limba română, nu putea fi egalată de absolut nimic.
Nu se putea vorbi despre România, despre Unire, despre tragedia rupturii Basarabiei și Bucovinei de România, însă, prin cuvinte simple, mesajele erau limpezi pentru toți cei care respirau fiecare sunet și clipă ale evenimentului.
“Doresc să vă aduc omagiul meu și al tuturor gospodarilor satelor și de pe meleagurile unde trăiesc și cânt. (…) Am făcut multe, foarte multe turnee în lumea întreagă. Am fost în inima fierbinte a continentului african, în American, în Asia, am cântat în aproape întreaga Europă, dar MĂ ÎNTREBAM DESEORI DE CE NU DUC CÂNTECUL MEU UNOR OAMENI DE CARE MĂ SIMT ÎN PRIMUL RÂND LEGATĂ PRIN SPAȚIUL ȘI TIMP ISTORIC ȘI MAI ALES PRIN GRAI STRĂBUN“, a spus Sofia Vicoveanca. Veți fi uluiți de reacția publicului care trăia, în acea perioadă, un comunism mult mai feroce decât cel din România, un comunism care impunea ca limbă obligatorie limba rusă.
Iată cuvintele regretatului poet basarabean care a ars pentru iubirea și unirea cu România.
“Dragă și dulce Sofia Vicoveanca. Iubite Silvestru Lungoci, iubite Nicolae Botgros, dragi spectatori și telespectatori, iată că peste trei zile marea și autentica interpretă a câtecului popular Sofia Vicoveanca moare mereu și reînvie mereu pe scena frumosului Palat de Cultură “Octombrie”, unde, ca dintr-un pom domnesc, din minunea harului, se desprind frunzele de aur ale glasului ei, se desprind și se lasă pe apa unui fermecat izvor numit prin părțile noastre “Lăutarii”. Se desprind și se lasă pe calda și îndrăgostita dumneavoastră respirație într-un anotimp când nu putem să nu spunem împreună cu poetul: … niciodată toamna n-a fost mai frumoasă sufletului nostru bucuros de moarte”.
Aș dori să mulțumesc, în numele dumneavoastră, filarmonicii modovenești, Ministerului de Cultură, guvernului nostru pentru faptul de a fi binevoit să invite pe Sofia Vicoveanca, în republica noastră, republică atât de dornică de cântec, de pace și prietenie.
Spunea cineva, foarte frumos, că ÎN SUFLETUL OMULUI ADEVĂRAT SĂLĂȘLUIEȘTE UN COPIL CE ARE MEREU DREPTATE. Dragă Sofia Vicoveanca, în aceste peste trei zile de cântec, zile dese de suflet, CRED CĂ V-AȚI CONVINS CĂ COPILUL DIN SUFLETUL N-A MURIT ÎNCĂ, ADICĂ NU AM PIERDUT FACULTATEA DE A NE UIMI ÎN FAȚA FRUMUSEȚII AUTENTICE. Vă rog să transmiteți tuturor artiștilor din Republica Socialistă România, întregului popor, gândul de bine al acestor copii adunați în această frumoasă sală, adunați în această seară în fața ecranului mic, vă rog să transmiteți gândul nostru de bine, întregului popor”.
Dacă au curs lacrimi nu doar pe obrajii Sofiei Vicoveanca, dar și pe obrajii sutelor de basarabeni aflați în fața unui moment unic, al revelațiilor românești, într-un spațiu și timp în care era interzis să se vorbească despre rădăcinile, istoria și tragediile comune, au fost, poate, cele mai dulci-amărui lacrimi românești, cele mai frumoase de după august 1944.
În replică, frumoasa și minunata Sofia Vicoveanca, a răspuns la fel de criptat pentru cei de azi, prin versurile poetului Vieru, însă pe înțelesul celor care au trăit, atunci, cele mai intense momente de românism ale vieții.
“Mult stimate și iubite maestre Grigore Vieru. Permiteți-mi să spun numai câteva vorbe: mama pânea albă coace, noi cântăm duios, pentru pace, pentru pace, mulțumim frumos!”
“În lacrimile acele pe care le-am vărsat în scenă, câteva zile, nu numai eu, orchestra întreagă, integral orchestra plângea, Sofia plângea, plângea lumea în sală, plângea afară natura, copacii, fiindcă era o mare, o mare manifestare, o mare deschidere a sufletului, o mare descoperire a neamului. A fost ceva marcat, care până acum nu s-a mai repetat”.
Ulterior, impresionante de succesul și emoția concertului de la Chișinău, autoritățile comuniste de la București au dat acceptul pentru ca evenimentul să fie difuzat la televiziunea Română, prin intermediul regretatei Marioara Murărescu.
Despre Sofia Vicoveanca, Nicolae Botgros spune că a fost și a rămas “oglinda și monumentul cel mai sfânt al Bucovinei”.
Sursa:
[1] http://dantomozei.ro/2014/12/07/lectia-despre-unire-si-curaj-in-vremuri-interzise-sofia-vicoveanca/