Interviu cu Nicolae Plushkis, preşedintele Asociaţiei „Dacia” din Kazahstan:
– Dle Plushkis, ce înseamnă pentru românii din Kazahstan Societatea Culturală „Dacia”, cu sediul la Karaganda?
– Societatea Culturală Română (SCR) „Dacia” din Karaganda este singura societate română din Kazahstan. Pentru noi, românii aflaţi în această ţară, ea înseamnă foarte mult — este locul unde putem să vorbim în limba maternă, unde ne amintim împreună de plaiul natal, de patria-mumă. Prin acţiunile pe care le organizăm, vrem să ne păstrăm tradiţiile, obiceiurile şi spiritualitatea românească.
Oamenii care vin pentru prima dată la „Dacia” spun cu lacrimi în ochi: „Parcă am fost în Moldova, parcă am fost acasă”.
Romanii din Kazahstan: “Nu ştiţi ce înseamnă să plângi de dorul meleagurilor natale…”
Geografic, suntem favorizaţi, deoarece ne aflăm în centrul Kazahstanului, aproape de capitala Astana. Practic, toate drumurile în Kazahstan trec prin Karaganda. Cu efortul fostului ambasador român, un mare patriot, Vasile Soare, am deschis Societatea „Dacia”, pe 28 aprilie 2005.Cel mai mare sprijin îl avem din partea României, de la Departamentul Românilor de Pretutindeni — şi financiar, şi spiritual. Avem legături bune şi cu Ministerul Culturii din România, cu Liga culturală a românilor de pretutindeni, Congresul spiritualităţii româneşti, cu Ştefan Gheorghiu, Nicu Alifantis şi mulţi alţi români.
– Să înţelegem că românii din R. Moldova au uitat de fraţii lor din Kazahstan?
– Mai bine colaborăm cu cei din dreapta Prutului. Practic, cu noi s-au întâlnit aproape toţi miniştrii de Externe ai României care au vizitat Kazahstanul. Datorită acestor întâlniri, zece etnici români din Kazahstan au făcut o vizită, în 2008, în România. Atunci, ei pentru prima dată şi-au văzut ţara, mergând în Bucovina, Moldova, Oltenia sau Muntenia…
Închipuiţi-vă că chiar preşedintele României, Traian Băsescu, aflat într-o vizită oficială în Kazahstan, a trecut şi prin Karaganda, unde s-a întâlnit cu membrii Societăţii „Dacia”. Pentru noi a fost ceva nemaipomenit. Pentru prima dată am simţit că nu mai suntem orfani, că îşi mai aminteşte cineva de noi, că suntem cu adevărat români. Am primit şi 14 colete cu cărţi în limba română — 300 de volume ale scriitorilor clasici şi moderni.
Noi facem multe eforturi să stabilim relaţii şi cu românii din R. Moldova. Anul trecut ne-a vizitat marele sufletist şi patriot Vasile Şoimaru, pe 31 mai, de ziua pomenirii victimelor din lagărele staliniste din Kazahstan, români deportaţi în anii 1941-1953. Ambasada României la Astana a ridicat un monument în memoria celor 1000 de soldaţi români căzuţi aici în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Memorialul are menţionate numele tuturor celor morţi în lagărele staliniste. Cred că o să ridicăm şi un monument în memoria deportărilor din R. Moldova. Împreună cu Vasile Şoimaru a fost şi Valentin Ciumac, reprezentantul ASCOM în Kazahstan, fost ambasador al R. Moldova în Italia. Ţinem legături cu academicianul Mihai Cimpoi, compozitorul Eugen Doga şi alţii.
– Recent, R. Moldova a sărbătorit 20 de ani de la proclamarea Independenţei. Oficialităţile de la Chişinău au invitat reprezentanţi ai diasporei moldoveneşti din Kazahstan la evenimentul jubiliar?
– Eu, personal, nu am auzit să fi fost invitat vreun reprezentant al diasporei moldoveneşti din Kazahstan. Probabil, nu mai trebuim nimănui, cu toate că noi am trimis felicitări peste tot în R. Moldova…
– V-am văzut la Chişinău la lansarea unei cărţi de versuri semnată de Simion Plămădeală, un basarabean care îşi trăieşte aproape toată viaţa în Karaganda. Ce mai face el?
– Da, în luna aprilie, cu ajutorul lui Vasile Şoimaru, a fost posibilă editarea unui volum de poezii a poetului român din Kazahstan Simion Plămădeală. „Departe-aproape”. Pentru a veni la Chişinău, un mare ajutor ne-a acordat Ambasada României în Kazahstan şi personal dl ambasador Emil Rapcea, care a găsit sponsori din România. Simion Plămădeală a plecat la fiica sa, Aurica, în Belarus. Ne telefonăm şi ne scriem prin internet. Continuă să scrie poezii… Iaca, am vorbit de el şi mi-am amintit un caz foarte curios. Când am fost cu el în România, Simion oprea oamenii pe drum şi le spunea: „Îmi pare foarte bine că vorbiţi în limba poporului nostru, că ştiţi limba română”. Prima dată, l-am oprit şi i-am zis la ureche: „Moşu’, dar în ce limbă trebuie să vorbească românii la ei acasă?”. El mi-a replicat că le mulţumeşte pentru că anume datorită lor există limba română şi ţara românească…
– Cu care dintre conaţionalii noştri vă mai mândriţi acolo şi ce faceţi atunci când vă este dor de casă, de o atmosferă românească?
– Ne mândrim cu toţi membrii societăţii noastre, printre care sunt Nicolae Albul, profesor la Universitatea de Stat, cu profesoarele Nina Malai şi Tatiana Munteanu, cu Mihail Creţu, director la mina de cărbune, cu surorile Pacisin — Lorica, Luminiţa şi Elvira, cu Constantin Cucu, antrenor emerit al URSS, Ştefan Cerescu, colonel-medic, Alexandru Cotoi, fiu de soldat român, unul dintre cei 7000 de prizonieri rămaşi aici în lagăre de concentrare după cel de-al Doilea Război Mondial. Când ne bate dorul de casă, ne adunăm la Societatea „Dacia”, la o masă ca acasă — cu mămăligă, cu jumări, cu sarmale, cu plăcinte, cu tocăniţă, fripturică, un pahar de vin sau ţuică, cântăm, tragem şi o horă, apoi ne aşezăm pe depănat amintiri din Moldova şi plângem. Vai, nu ştiţi ce înseamnă să plângi de dorul meleagurilor natale…
– Ştiu că l-aţi avut ca oaspete şi pe Mugur Isărescu de la Bucureşti. Care a fost scopul acelei întâlniri la „Dacia”?
– Da, a avut loc si această întâlnire, dar, din păcate, n-am fost prezent la ea. S-au întâlnit acasă la un dac de-al nostru — Ştefan Cerescu. Au vorbit despre activitatea Societăţii Culturale Române „Dacia”, iar domnul Isărescu i-a promis domnului Cerescu să-i facă o surpriză — o întâlnire cu sora sa de la Craiova. Degrabă o vom avea ca oaspete pe doamna profesoară Emilia Baniţa de la Craiova. Pentru acest gest, vreau să-i mulţumesc din partea „dacilor” din Kazahstan domnului Mugur Isărescu. Rar întâlneşti asemenea oameni sufletişti.
– Copiii românilor din Kazahstan mai vorbesc limba maternă?
– Practic, copiii românilor din Kazahstan nu mai vorbesc limba maternă, cu părere de rău, dar ai mei vorbesc. Unul din scopurile principale ale Asociaţiei „Dacia” a fost şi rămâne învăţarea limbii materne. Cu fostul ambasador V. Soare am deschis Şcoala „Mihai Eminescu”, unde copiii românilor învaţă limba părinţilor. Părerea mea este că, dacă ne pierdem limba, ne pierdem ca naţie şi generaţiile următoare n-o să ne ierte acest lucru. În fiecare duminică avem ore de română la „Dacia”, pe care le predă Viorica Nenahova (Pluskaite), studentă la Universitatea „Lingua”, Facultatea translator.
Apropo, avem la „Dacia” şi un ansamblu folcloric — „Dorule”, unde copiii cântă şi dansează româneşte.
– Dacă R. Moldova nu are o ambasadă în Kazahstan, ce faceţi, apelaţi la Ambasada României?
– R. Moldova nu are ambasadă în Kazahstan. Oficial, din punct de vedere juridic, Consulatul şi Ambasada României nu poate ajuta cetăţenii R. Moldova. Dar moldovenii care lucrează în Kazahstan au foarte multe probleme… În cazul în care au pierdut actele sau au fost reţinuţi de poliţie — ei nu au la cine apela. Poliţia de migraţie îi trimite la Societatea Culturală „Dacia”, ca măcar noi să-i ajutăm. Dacă am fi avut aici măcar un consulat onorific, ar fi fost mult mai uşor. Sperăm totuşi că degrabă îl vom avea…
Dar cele mai bune legături le avem cu Ambasada României, participăm la toate manifestările organizate în Karaganda de Ziua Naţională a României. Am avut o întâlnire şi cu senatoarea Doina Silistru, şi cu o delegaţie de la Universitatea „Babeş Bolyai”, în frunte cu Andrei Marga.
– În care regiuni ale Kazahstanului poţi întâlni cei mai mulţi moldoveni? Majoritatea lor sunt copiii şi nepoţii celor deportaţi din RSS Moldovenească?
– Cei mai mulţi moldoveni vei găsi la noi, în Karaganda — peste 3.900. Mă refer la cei care s-au declarat oficial că sunt moldoveni, dar cred că există mai mulţi. La Kustanai avem 3.200, la Alma Ata — 2.080. În total, în Kazahstan s-au declarat moldoveni vreo 21.000 de oameni, dar cred că acest număr este de două ori mai mare. Mulţi dintre ei, mai ales cei deportaţi, şi-au schimbat naţionalitatea, ca să poată supravieţui, să obţină un post de lucru, să înveţe în şcoli militare… Vă dau exemple: Sârbu — rus, Dumitrescu — ucrainean, Albul — ucrainean, Braşoveanu — rus, Ciubotari — rus… Sper ca degrabă să obţinem din arhive listele moldovenilor deportaţi şi situaţia se va clarifica. În plus, copiii femeilor moldovence care s-au căsătorit cu ruşi, nemţi sau cazaci au luat numele de familie al tatălui lor.
– Ce ştiu moldovenii din Kazahstan despre actuala situaţie politică din R. Moldova?
– Despre situaţia politică din Moldova se ştie din informaţiile prezentate de canalele TV ruseşti. Norocul unora dintre noi este internetul, el ne pune la curent cu toate noutăţile de acasă. Iar la 28 august am privit pe canalul de televiziune MIR spectacolul de la Chişinău cu artiştii moldoveni. Stăteam toţi cu gura căscată în faţa televizorului. După emisiune, mă telefonau moldoveni din tot Kazahstanul: „Aţi văzut?!”.
Totuşi, mai bine am să tac despre situaţia politică din R. Moldova, decât să spun ceea ce mă doare…
– Mi-ar plăcea să vă spun Nicolae Tobultoc sau Nicolae Lăpuşneanul. Sunteţi român, dar aveţi un nume de familie străin neamului nostru. De ce?
– Mă numesc Nicolae Pluskis (Plushkis), fiindcă tata se trage din Ţările Baltice, este lituanian, iar mama e româncă — Paciţa Munteanu. Şi cum era legea atunci, am fost înregistrat cu numele de familie al tatălui meu — Vatis Pluskis. Astfel, în acte sunt lituanian, iar în suflet, minte şi gândire — român.