BASARABIA PĂMÂNT ROMÂNESC

S-au scris sute de lucrări despre adevărul istoric în chestiunea Basarabiei. Aproape toate cărţile, documentele, sursele şi vestigiile dovedesc faptul că Basarabia este o ţară pur şi profund românească din punct de vedere istoric, naţional şi teritorial.

Acesta este adevărul istoric în problema basarabeană, argumentat pe baza izvoarelor, chiar şi a celor ruseşti, de unde se observă faptul că şi unii demnitarii ruşi, printre care şi cunoscutul antiromân Pavel Krusevan credeau că „ar fi şi simplu şi loial de abordat chestiunea alipirii Basarabiei la România” (Basarabeţ, 1905-1906).

BASARABIA  PĂMÂNT ROMÂNESC

De aproape 175 de ani, Basarabia constituie o problemă deschisă între români şi ruşi, deşi aceste două popoare nu au avut şi nu au o frontieră etnică comună. În acest răstimp, Basarabia, care este de pe timpul lui Alexandru cel Bun (1400-1432) parte integrantă a Moldovei, a schimbat – integral sau parţial – de şapte ori suveranitatea naţională şi anume: prin Tratatul de la Bucureşti din 28 mai 1812, prin care se încheie războiul ruso-turc din 1806-1812; prin Tratatul de la Paris din 30 martie 1856, la sfârşitul războiului din Crimeea; prin Tratatul de la Berlin din 13 iulie 1878 punând capăt războiului ruso-româno-turc din 1877; prin Tratatul de la Paris din 28 octombrie 1920, după Primul Război Mondial; prin ultimatumul sovietic din 26 iunie 1940; prin recucerirea de către români a Basarabiei în cursul celui de-Al Doilea Război Mondial, realizată la 26 iulie 1941 şi prin Tratatul de pace de la Paris din 10 februarie 1947.

Basarabia, sau în termeni ruseşti de astăzi Republica Moldova, rămâne deci o problemă deschisă pentru România, întrucât este vorba de o provincie istorică românească, locuită şi astăzi în majoritate de către români, care constituie 63,9 la sută din totalul populaţiei Republicii Moldova.

În cifre absolute, numărul românilor din R.S.S. Moldovenească, după ultimul recensământ din 1979, este de 2.526.000. Populaţia românească din întreaga Uniune Sovietică la acea dată se cifra la 3.097.000, adică peste o şeptime din populaţia actuală a României, ceea ce arată interesul pe care România ar trebui să-l poarte pentru soarta acestor români aflaţi sub stăpânire străină. Aşadar, românii din statele din Rusia reprezintă cea mai mare minoritate din Europa, deşi această calificare a fost atribuită minorităţii maghiare din România.

La importanţa demografică a elementului românesc din Basarabia se mai adaugă şi faptul că românii dintre Prut şi Nistru sunt singurul grup etnic din Rusia care se învecinează cu un stat care îi revendică pe baza comunităţii etnice. Într-adevăr, românii din Basarabia sunt despărţiţi de cei din România doar de râul Prut. Comunitatea lor istorică, lingvistică, culturală şi religioasă cu ceilalţi români, precum şi amintirea convieţuirii în cadrul României Mari între anii 1918-1940 determină ca atracţia lor spre România să fie sinceră şi puternică.

Sub pretextul apărării „ortodoxiei“ şi eliberării popoarelor frăţeşti, imperialismul rus în lupta cu cel turcesc, la început pentru posesiunea litoralului nordic al Mării Negre, apoi din tendinţa de a cotropi Constantinopolul, a purtat periodic, la fiecare 25 de ani, războaie grele – şi-a stabilit graniţa pe Prut, pe trupul viu al poporului român, în 1812 subjugându-i pe moldovenii (românii) din Basarabia, aşteptând în viitor un pretext favorabil pentru a-i subjuga şi pe cei de peste Prut.

Acest act săvârşit pe seama românilor, conform înţelegerii reciproce dintre ţarul pravoslavnic şi padișahul turc, a fost numit oficial „eliberarea“ de sub jugul turcesc.

Turcii au apărut la frontiera dunăreană a Ţării Româneşti pe la sfârşitul secolului al XIV-lea (1393), devenind destul de repede suzeranii acesteia (1415) şi ai Moldovei (1486) şi menţinând această suzeranitate o lungă perioadă de timp, peste patru veacuri, şi anume 462 de ani pentru Ţara Românească şi 390 de ani pentru Moldova.

Spre deosebire de turci, ruşii nu apar decât destul de târziu, prin secolul al XVIII-lea, la frontiera apuseană a românismului, pe Nistru, prin Tratatul de la Iaşi din 1792, şi nu-şi arogă titlul de suzerani, ci numai pe cel mai flexibil de protectori – protecţie sui generis care continuă până astăzi. Pe când imperialismul otoman nu a urmărit transformarea Ţărilor Române în paşalâcuri şi nici asimilarea poporului român, mulţumindu-se numai cu importante beneficii economice, imperialismul rusesc anexează şi transformă în gubernie rusească jumătate din Moldova, şi urmăreşte înfăptuirea acestui obiectiv pentru toate ţinuturile româneşti. Basarabia nu este decât baza de unde imperialismul rusesc urma să pornească nu numai cucerirea ţinuturilor româneşti, ci a tuturor popoarelor balcanice în marşul său spre mult râvnitul Constantinopol şi în căutarea unei ieşiri la mările calde.

Ecaterina a II-a cea Mare (1729-1796) a participat la cele trei împărţiri ale Poloniei (1772, 1773, 1795). Odată cu teritoriile Poloniei, Rusia a fost obligată să ia circa 5 milioane de evrei din „oceanul iudaic“ (Polonia). Deşi guvernul imperial rus fixase o limită de stabilire a propriilor iudeilor pe teritoriul Rusiei, sute de mii de khazari au  pătruns în zone ale ţării în care nu fuseseră văzuţi niciodată – mai ales în Rusia Mare şi în posturi pe care nu le mai ocupaseră niciodată.

Nenorocirea pentru români a fost că o mare parte a khazarilor leşeşti (poloni) s-au instalat în Bucovina, Basarabia şi actualul teritoriu al Transnistriei. În anul 1774 Austria, în înţelegere cu Ecaterina a II-a cea Mare a Rusiei, a răpit prin vicleşug Bucovina. La 7 mai 1775, în urma unei convenţii turco-austriece, Poarta cedează Bucovina Imperiului Habsburgic, în ciuda protestelor vehemente ale Moldovei. Aflată sub administraţie militară până în 1786, Bucovina este alipită mai târziu Galiţiei (1790). Prezint mai jos un fragment din lucrarea lui Mihai Eminescu despre vânzarea Bucovinei (Ţara Fagilor):

„La anul 1774 au intrat oştirile austrieceşti, cu dispreţul oricărui drept al ginţilor, în pace fiind cu Poarta şi cu Moldova, în partea cea mai veche şi mai frumoasă a ţării noastre; la 1777 această răpire fără de seamăn s-a încheiat prin vărsarea sângelui lui Grigore Ghica V. Voievod. Fărădelege nepomenită, uneltire mişelească, afacere dintre o muiere desfrânată şi între paşii din Bizanţ, vânzarea Bucovinei va fi o vecinică pată pentru împărăţia vecină, de-a pururea o durere pentru noi. Dar nu vom lăsa să se închidă această rană. Cu a noastre mâini o vom deschide de-a pururea, cu a noastre mâini vom zugrăvi icoana Moldovei de pe acea vreme şi şiruirile vechi, câte ne-au rămas, le vom împrospăta în aducere aminte, pentru ca sufletele noastre să nu uite Ierusalimul. Căci acolo e sfânta cetate a Sucevei, scaunul domniei vechi cu ruinele măririi noastre, acolo scaunul firesc al unui mitropolit care în rang şi în neatârnare era egal cu patriarhii, acolo sunt moaştele celor mai mari dintre domnii români, acolo doarme Dragoş, îmblânzitorul de zimbri, acolo Alexandru Întemeietorul de legi, acolo Ştefan, zidul de apărare al creştinătăţii“.

Când domnitorul Grigore Ghica s-a împotrivit expansiunii austriece în dauna Moldovei, el a fost ucis la instigările Vienei, în chiar capitala ţării sale de către Cara Hisarli Ahmed, şeful capugiilor turci. Ludovic al XVI-lea, regele Franţei, înţelesese caracterul exact şi murdar al manevrelor austriece privind dezmembrarea Moldovei. Regele Franţei intuia cu justeţe că anexarea Bucovinei constituia o adevărată uzurpare pentru care nu se va putea găsi nici un argument justificativ. Pierderea acestui teritoriu, căruia austriecii i-au zis Bucovina, a fost mai mult efectul trădării ruseşti decât al neputinţei turceşti, căci, prin pacea de la Kuciuk-Kainargi (în iulie 1774), Rusia îşi rezerva dreptul de a interveni pe lângă Poartă în favoarea Principatelor Române, ceea ce, însă, n-a făcut.

Administraţia austriacă a practicat o politică feroce de deznaţionalizare a românilor în acest teritoriu răpit din trupul Moldovei. Austriecii au colonizat Bucovina cu khazari, ruteni, ucraineni, germani şi chiar poloni (care, de fapt, erau tot khazari, „convertiți“ la religia catolică). Cel mai mare număr de colonişti erau khazari leșești, veniţi din oceanul iudaic, Polonia, cum releva Nicolae Iorga în interpelarea PROBLEMA EVREIASCĂ din Parlament din 11 februarie 1910. Pe lângă faptul că khazarii s-au încuibat temeinic în Bucovina, au acaparat averile românilor şi, apoi, i-au izgonit.

Când Nicolae Iorga a vizitat Bucovina, în anul 1905, a constatat că neamul românesc era aproape de dispariţie, după 130 de ani de stăpânire austriacă a acestei provincii. Khazarii, care, de fapt, deveniseră stăpânii proprietăţilor din Bucovina şi adevăraţii conducători ai provinciei, schimbaseră şi denumirile  satelor, comunelor şi oraşelor. Vechea localitate românească Frontiera, atestată documentar de peste 700 de ani, a devenit, sub stăpânirea khazarilor Zastavna.

Şi, culmea ironiei, denumirea localităţii se păstrează şi astăzi cu numele stabilit de khazari – Zastavna. Austriecii au aplicat aceeaşi politică de deznaţionalizare a românilor cu aceea aplicată în Banat în decursul anilor 1719-1739. În decurs de aproape 20 de ani, Imperiul austriac a colonizat în Banat 55 de localităţi cu khazari, germani, bulgari catolici, italieni, spanioli, sârbi, unguri etc. În cele mai multe cazuri, populaţia băştinaşă (români) era evacuată în întregime, pentru a face loc acestor colonişti. Cei mai agresivi şi periculoşi pentru existenţa românilor din Banat erau khazarii şi bulgarii catolici.

Românii izgoniţi de iudeii din Bucovina, care s-au aşezat pe moşiile unor boieri români din Muntenia şi Oltenia, au rămas uimiţi că ţăranii care lucrau pe aceste moşii erau mulţumiţi. Ei au constatat că aici se practica un socialism patriarhal (vezi cartea lui C. Rădulescu-Motru, REVIZUIRI ŞI ADĂOGIRI, 1945, pag. 408 şi 409).

În Bucovina, răpită de Imperiul habsburgic în 1775, Austria a folosit metoda mai teribilă de deznaţionalizare decât Ungaria în Transilvania, primejduind adânc soliditatea elementului autohton. De aceea, băştinaşii au o adâncă repulsie faţă de alogeni.

Încă din 1829, odată cu Tratatul de la Adrianopol, iudaismul mondial a ales teritoriul carpato-ponto-dunărean pentru fondarea Israelului european: stat binaţional cu khazarii clasă conducătoare şi exploatatoare în calitate de naţiune învingătoare şi cu indigenii clasă subordonată şi exploatată în calitate de popor învins. De atunci a început invazia khazarilor în provinciile româneşti (Bucovina, Basarabia şi Maramureş) şi chiar în Principatele Unite. Asaltul cel mare pentru fondarea Israelului european în locul României s-a produs în anii 1912-1922, când, sub presiunea finanţei internaţionale khazarești şi a diplomaţiei anglo-franco-americane au fost colonizaţi peste 1.500.000 khazari galiţieni şi cosmopoliţi, ca aceştia să devină noua clasă conducătoare şi deţinătorii Puterii de stat în baza ideii marxiste că structura economică decide suprastructura politică (vezi Dr. Milcoveanu Şerban, RĂZBOIUL DINTRE STAT ŞI NAŢIUNE, vol. I, Editura Liga pentru apărarea Adevărului Istoric, Bucureşti, 1992, pag. 26 şi 27).

Nu trebuie uitat că cei mai ostili la Conferința de Pace de la Paris (1912-1920) au fost americanii. Delegația americană era formată din 30 de persoane dintre care 27 khazari și trei anglo-saxoni. Deosebit de ostil ne-a fost Robert Lansing, ministrul de Externe al Statelor Unite, care, invocând argumente etnografice rău întrebuințate fiind puțin documentat, cerea chiar retrocedarea Cadrilaterului. Apariția americanilor la Conferință a făcut ca hotarele promise României să sufere știrbiri simțitoare și foarte păgubitoare intereselor și viitorului Neamului Românesc. Experiența trecutului ne învață să fim prudenți, pentru că nu trebuie uitată atitudinea iudaismului american în timpul complotului internațional antiromânesc din decembrie 1989, care lupta pentru dezmembrarea României și desființarea României ca stat și a poporului român ca națiune. Când naționalismul a învins comunismul, khazarii au început să emigreze spre Occidentul „liber“. Unii dintre ei au început din țările unde se stabiliseră o campanie de denigrare a Statului și Poporului Român. Președintele Nicolae Ceaușescu a conceput revoluția culturală, care a constat în deiudaizarea României. El s-a inspirat de la chinezi, unde revoluția culturală a însemnat derusificarea Chinei. Din această cauză s-a amplificat ura khazarilor împotriva lui Nicolae Ceaușescu și a poporului român. Nicolae Ceaușescu a impus întâi cultura română, limba română, promovarea românilor în funcții. Erau pline conducerile instituțiilor de stat cu khazari care își ascundeau originea etnică evreiască în spatele unor nume neaoş românești. Chiar și Academia Română era iudaizată. Atitudinea acestor așa-ziși români s-a văzut în timpul complotului internațional antiromânesc din decembrie 1989, care au împins poporul la „un război civil regizat“ – cum l-a numit Mihai Ungheanu. Unii avansează ponderea acestor khazari și români iudaizați existenți în România înainte de decembrie 1989 la 1.500.000-2.000.000 de persoane. Așa a fost posibilă baia de sânge românesc și umplerea țării cu cimitire ale românilor. Câți khazari au murit în decembrie 1989? Numai în București, după decembrie 1989, au apărut peste 30 de cimitire noi. După 1944 au plecat 500.000 de khazari, dar restul de peste 2 milioane au rămas și și-au schimbat numele în Argeșanu, Moldoveanu, Munteanu, Ungureanu, Ionescu, Popescu, Teodorescu, Plugaru, Țiganu, Oişteanu, Pribeagu, Călărașu, Creștinu, Săracu, Orfanu, Constantinescu, Priceputu, Manea și alte nume românești. Acești khazari veniți de pretutindeni din Europa și Asia, infiltrați ilegal în țară și împotriva voinței românilor sub masca internaţionalismului protector, au dus o politică de deznaţionalizare şi sovietizare a societăţii româneşti. Aproape toți khazari s-au înscris în partidul comunist și au ocupat funcțiile de conducere la toate nivelele în întreprinderi, instituții, administrație locală și centrală, guvern etc. Foarte mulți khazar dintre cei peste 2 milioane care au rămas în România s-au împerecheat cu țiganii și a rezultat o nouă specie umană, iudeo-țiganii, care sunt străini de muncă, de civilizație, de omenie. Chiar adevărații țigani privesc consternați această corcitură umană. Caracterul iudeo-țiganilor s-a văzut în decembrie 1989 și după aceea, fiind cei mai agresivi și mai dușmănoși Statului și Poporului Român.

Norocul românilor a fost cu I. V. Stalin, singurul rus de religie ortodoxă, din conducerea Uniunii Sovietice. În primul Comitet Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, ajuns la guvernarea Rusiei în anii 1917-1921, erau 300 de membri, dintre care 298 erau khazari. Stalin a înţeles jocul murdar şi perfid al khazarilor şi, treptat, i-a înlăturat din conducerea statului, iar pe cei obişnuiţi i-a obligat să emigreze sau au fost deportaţi în peninsulele Kola, Sahalin, Kamceatka sau chiar lichidaţi.

Khazarii nu au recunoscut revenirea Basarabiei la patria mamă în 1918, de aceea în 1940, când armatele sovietice au cotropit Basarabia, au făcut crime abominabile. Stalin a fost îngrozit de comportamentul inuman al khazarilor din Basarabia şi Bucovina, în timpul războiului. După instalarea puterii sovietice în teritoriile răpite, khazarii au fost cei care au ajutat şi au contribuit masiv la instaurarea regimului de teroare. Comportamentul khazarilor din aceste teritorii răpite a îngrozit pe militarii Armatei Roşii şi chiar pe conducătorii Uniunii Sovietice, având, ulterior, consecinţe grave asupra khazarilor din U.R.S.S şi chiar din ţările care au căzut sub sfera de influenţă sovietică. Stalin a reacţionat imediat şi le-a spus khazarilor să plece în ţara Ur a Mesopotamiei, de unde au migrat dinspre Golful Persic prin mileniul IV î.Hr.

Ura khazarilor împotriva Poporului Român este mai veche. „De ce atâta ură?“, se întrebase și Nicolae Iorga. Explicația este una singură. khazarii din toată Europa hotărâseră, încă din 1829, înființarea Israelului european pe teritoriul Moldovei, de la Nistru până în Munții Carpați: de aceea s-au opus cu înverșunare revenirii Basarabiei la Patria-mamă. Numai că rușii, care sunt un popor creștin-ortodox, ca și românii, nu au admis așa ceva. De fapt, acești khazari din Europa sunt, în cvasitotalitatea lor, khazari-așchenazi, care nu sunt khazari de neam din Palestina, așa-numiții sefarzii, ci urmașii hazarilor – neamul turco-mongol care a adoptat cultul iudaic-talmudic după anul 740 –, dar vor să fie considerați „evrei“ și să se substituie khazarilor autentici din Palestina, de aceea între sefarzi și ashkenazi există un război surd, ocult, iar, de la o vreme, fățiș, chiar ostentativ și, uneori, spectaculos, prin arderea drapelului Israelului (cf.www.nkusa.org). khazarii s-au dovedit atât de dușmănoși încât Petre Carp, care rămăsese în București pe timpul ocupației germane, văzând cu ochii lui acest comportament antiromânesc, el, care apărase instalarea khazarilor în țară și care susținea împământenirea lor la grămadă, a declarant: „În ceea ce privește populația evreiască, trebuie să-mi revizuiesc total concepțiile“. Khazarnii erau intermediari în relațiile de exploatare a poporului român (vezi Constantin Kirițescu, ISTORIA RĂZBOIULUI PENTRU ÎNTREGIREA ROMÂNIEI 1916-1918, Editura Casa Școalelor, 1921, vol. 3). În luna iunie 1940, când Armata Roșie a ocupat Basarabia, Nordul Bucovinei și Nord-Vestul județului Dorohoi, khazarii au trecut de partea rușilor, având un comportament profund antiromânesc, de-a dreptul criminal. Khazarii aclamau intrarea sovieticilor în țară, barau calea ostașilor români în retragere, care aveau ordine să nu răspundă la nici un fel de provocări. Khazarii îi provocau pe soldații și ofițerii români, supunându-i la tot felul de umilințe: îi scuipau, îi dezbrăcau, îi dezarmau, îi stropeau cu apă fiartă și excremente, le smulgeau epoleții de pe umerii ofițerilor, batjocorind, astfel, Armata Țării în care trăiau și duceau viața cea mai bună.

În acei ani, khazarii au ucis soldați români, preoți, învățători, profesori, funcționari și alte persoane civile. La intrarea în localități și orașe, ostașii sovietici priveau nedumeriți aceste scene de groază și nu le venea să creadă că populația khazarească, ce trăise până atunci în bune relații cu românii, este capabilă de asemenea atrocități. În foarte multe cazuri au intervenit ostașii sovietici și i-au salvat – din solidaritate ostășească, în primul rând – pe militarii români. După încheierea ultimatumului dat de U.R.S.S. și instaurarea regimului de teroare, khazarii, în timpul ocupației sovietice, persecutând populația românească, deveniseră „mai ruși decât rușii“. Comportamentul khazarilor din aceste teritorii răpite i-a îngrozit pe militarii Armatei Roșii si chiar pe conducătorii Uniunii Sovietice, având, ulterior, consecințe grave asupra khazarilor din U.R.S.S. și chiar din tarile care au căzut în sfera de influență sovietică. Evacuarea Basarabiei și Nordului Bucovinei a fost pentru Armată o adevărată rușine că s-a lăsat insultată și atacată de khazarii comuniști, fără a reacționa (vezi Arhiva Ministerului Apărării Naționale, fond Marele Cartier General, dosar 3828). Fostul prim-ministru Argetoianu spunea: „Nu toți evreii sunt comuniști, dar toți comuniștii sunt evrei“. De aceea a fost omorât la Penitenciarul de la Sighet, la 26 ianuarie 1955 (în ziua lui de naștere), de faimosul gardian khazar poreclit „Pithecantropul“, după care i-au ținut cadavrul vreo săptămână în ghena de gunoi! Comandantul penitenciarului Sighet trăiește și trebuie obligat să divulge numele gardianului khazar. Acest khazar-gardian îl batjocorea pe savantul istoric Gheorghe Brătianu, obligându-l să umble ca broasca (vezi revista MEMORIA, nr. 68-69, 2009).

Crezând că sovieticii vor trece Prutul şi în România, mii de tineri khazari, dirijaţi de comunişti, s-au constituit în „soviete locale“ în oraşele din Moldova, pentru primirea invadatorilor ca „eliberatori“. Au ocupat primăriile, prefecturile şi au atacat regimentele militare româneşti. în acest scop, la Dorohoi , khazarii puseseră stăpânire pe prefectură, primărie şi pe cazarma Regimentului de Infanterie, alungând ofiţerii şi sustrăgând armament. A trebuit să intervină Divizia a 7-a de la Roman, de care aparţinea regimentul: curajosul ei comandant, colonelul Iliescu, a rechiziţionat în grabă maşini şi căruţe şi s-a deplasat la Dorohoi, cu o formaţiune militară puternică, să restabilească ordinea şi securitatea. Khazarii din cazarma regimentului, văzând această forţă militară, s-au refugiat cu armamentul sustras în cimitirul khazaresc şi, din spatele monumentelor funerare, trăgeau în militarii care-i urmăreau, iar militarii trăgeau în ei, rezultând morţi şi răniţi – ceea ce khazarii aveau să denumească, ulterior, „Pogromul din Moldova“”, dar „uită“, ca farisei ce sunt, că ei au provocat o rebeliune care ar fi reprimată în orice ţară. În timpul terorii khazaro-staliniste de după 1945, colonelul Iliescu a fost torturat şi a murit în închisoarea de la Aiud. Despre acest caz televiziunile khazarite nu mai fac nici un reportaj?!

Nu se spune un cuvânt despre REPUBLICA EVREIASCĂ SOVIETICĂ SOCIALISTĂ BOTOŞANI, înfiinţată de khazari în aprilie 1944. De altfel, în toate oraşele din Moldova se împuiseră khazarii. Şi când te gândeşti că mai sunt oameni care nu cred că Ion Antonescu a fost protectorul khazarilor. Ion Antonescu, si-a dat seama abia la sfârşitul războiului că a fost manipulat de iudaismul mondial. De fapt, el fusese pus şef al statului roman de khazarii din Franţa şi Anglia, cu două condiţii: să protejeze khazarii în cazul unei conflagraţii mondiale şi să distrugă mişcarea naţionalistă din România. Pe amândouă le-a îndeplinit cu conştiinciozitate. Ultimele cuvinte ale lui Ion Antonescu au fost: „Îmi pare rău că am distrus tineretul ţării, în interese străine, în interesul iudaismului mondial“.

Crimele, atrocităţile, excesele khazarilor i-au determinat pe mulţi intelectuali, oameni politici şi oameni de stat din Romania şi din alte state să protesteze împotriva acţiunilor lor. Chiar istoricul Nicolae Iorga nu a mai rezistat, văzând adevăratele dimensiuni ale tragediei, şi a publicat, în numărul din 6 iulie 1940 al ziarului Neamul Românesc, fulminantul articol intitulat „De ce atâta ură?“, din care citez un pasaj:

„Aşa ni se răsplăteşte bunăvoinţa şi toleranţa noastră. Am acceptat acapararea şi stăpânirea iudaică multe decenii şi evreimea se răzbună în ceasurile grele pe care le trăim. Şi de nicăieri o dezavuare, o rupere vehementă şi publică de isprăvile bandelor de ucigaşi sangvinari. Nebunia organizată împotriva noastră a cuprins târguri şi orașe şi sate. Fraţii noştri îşi părăseau copiii bolnavi, părinţii bolnavi, averile agonisite cu trudă. În nenorocirea lor ar fi avut nevoie de un cuvânt bun, măcar de o fărâmă de milă. Li s-au servit numai gloanţe, au fost sfârtecaţi cu topoarele, destui dintre ei şi-au dat sufletul. Li s-au smuls hainele şi li s-au furat ce aveau cu dânşii, ca, apoi, să fie supuşi tratamentului hain şi vandalic“ (cf. Gabriel Constantinescu,EVREII ÎN ROMÂNIA, Editura Fronde, Alba Iulia-Paris, 2000, pag. 184).

În această carte a lui Gabriel Constantinescu, la paginile 189-196, este scris următoarele:

„La sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial, în euforia provocată de victorie, ruşii sovietici şi-au închipuit că ei sunt învingătorii. O gravă eroare, victoria nu a fost repurtata nici de ruşi, nici de aliaţii occidentali, ci de evrei. Evreii au provocat războiul, ei l-au întreţinut şi ei l-au câştigat… În timp ce internaţionalismul, comunismul (iudaic) a degenerat în naţional-comunism, evreii au inventat un substituit, o nouă formă de internaţionalism, «globalismul» sau «mondialismul», care urmăreşte desfiinţarea naţiunilor ca entităţi ontologice şi subminarea Bisericii creştine prin ecumenism, ofensiva sectelor şi aproprierea de iudaism, prin acţiuni menite să transforme creştinismul apostolic în «iudeo-creștinism»“. Ferească Dumnezeu să învingă iudaismul, pentru că lumea se va îndrepta repede spre un dezastru mondial, nu va rămâne pe pământ decât urma paşilor lui Iisus. În prezent lumea nu se mulţumeşte a se dezcreştina, dar se şi dezumanizează. În aceasta e toată gravitatea problemei pe care o ridică puterea monstruoasa a iudaismului mondial. Creştinismul mai are, totuşi, şansa de a ieşi învingător din încleştarea cu iudaismul mondial. Creştinismul, prin ideologia lui, reprezintă mi mult decât o religie. El rămâne Soluţia de emancipare a omenirii, de umanizare a omului, de salvare a planetei de un viitor sumbru. Victoria creştinismului va fi asigurată când va fi sfărâmat în întregime învelişul khazaresc. Oricum, încercarea bisericii de a altoi Creştinismul pe trunchiul Vechiului Testament nu va avea niciodată sorţi de izbândă. Pasajele din Vechiul Testament la care ne trimit teologii se dovedesc toate, fără excepţie, a nu avea legătura cu acesta. Vechiul Testament este istoria mitologică a poporului evreu, asemănătoare, în esenţa ei, tuturor istoriilor lumi vechi (sumero-babiloniene, feniciene, egiptene, greceşti), în timp ce Noul Testament reprezintă viaţa şi doctrina lui Iisus, adică o nouă religie, aceasta neavând nici o legătura de continuitate sau de corespondenţă cu textele Vechiului Testament. Lipirea forţată a celor două Testamentea fost o imensă eroare teologică. Se poate spune, chiar că asocierea lor seamănă a diversiune, fiindcă ambele au de pierdut (vezi cartea lui Dan Tărchilă, NEDUMERIRILE UNUI CREŞTIN. Editura Paco, Bucureşti, 2003).

Rusia ajunsese la graniţele sale naturale în anul 1792, malul stâng al râului Bug. Ecaterina a II a şi-a dat seama că cine stăpâneşte teritoriul dintre Bug şi Nistru are drum liber către Dardanele. Strâmtoarea este „cheia Rusiei“. Prin Tratatul ruso-turc, încheiat la Iaşi la 9 ianuarie 1772, graniţa Rusiei ajunge pe Nistru. Acest teritoriu dintre Nistru şi Bug, până la anul 1772 era revendicat de moldoveni, cazaci, ucraineni, polonezi, turci, bulgari şi găgăuţi. Când au venit ruşii pentru prima dată la 1792 ca stăpâni ai acestui teritoriu, împărăteasa Ecaterina a II-a a botezat această zonă cu denumirea de Moldova Nouă. Majoritatea locuitorilor acestui teritoriu erau moldovenii (românii). Chiar după 151 de ani, 1943, în acest teritoriu erau 2.200.000 locuitori, din care 700.000 erau români (vezi revista Moldova Nouă nr. 8, 1943 – Lucrarea de monografie generală de dr. Nicolae H. Popp).

Împărăteasa Rusiei, Ecaterina a II-a, ca să justifice cotropirea acestui teritoriu, i-a trimis o scrisoare împăratului Iosif al II-lea în anul 1782, prin care îl anunţa că intenţionează să reconstituie din Valahia, Moldova, Basarabia şi Moldova Nouă (Transnistria) vechiul regat al Daciei, sub un rege ortodox (vezi Sturdza-Vertic, ACTE ŞI DOCUMENTE, I, p.131). O viclenie şi ambiţie prostească.

La numai 12 ani de la apariţia lor pe Nistru, ruşii încalcă promisiunea formală cuprinsă în articolul 3 al Tratatului de la Iaşi, şi anume că teritoriul de pe malul drept al fluviului „va rămâne pe veci sub stăpânirea absolută şi incontestabilă a Sublimei Porţi“, şi anexează Basarabia. Era vorba de o eternitate care a durat 12 ani!

Cui i-a fost necesară contopirea Basarabiei? În acele timpuri „visurile nebuloase ale lui Alexandru I (1801-1825) de a continua în Peninsula Balcanică politica Ecaterinei au luat o formă mai concretă sub influenţa neîndoielnică a cneazului Ceartoriiski, care îi propunea acestuia o extindere însemnată spre Dunăre şi ocuparea în prima etapă a Moldovei“. După cotropirea Basarabiei, guvernul ţarist declara: „Cu atât mai mult această extindere ne-a fost folositoare:  ea ne apropie de Peninsula Balcanică, ne dă posibilitatea de a avea un picior ferm pe Dunăre şi de a ne pregăti pentru expansiunile ulterioare pe seama Imperiului Otoman, în conformitate cu preceptele politicii Ecaterinei; obţinem o rotunjire considerabilă a noului ţinut rusesc, cu siguranţa deplină pentru Odessa nou apărută“.

Începând cu anul 1812, de patru ori Rusia „a revenit la proiectele contra turcilor“ pentru „proclamarea Imperiului slav sau grec“, dar de fiecare dată cu un eşec tot mai mare. Moldovenii (românii) subjugaţi de Rusia în anul 1812 „au arătat concret creştinilor apăsaţi de jugul turcesc“, o asemenea prosperitate, care îi aşteptă „sub aripa vulturului bicefal“ încât au depus toate eforturile de a scăpa atât de jugul turcesc, cât şi de cel rusesc.

Ruşii au avut şi conducători militari înţelepţi. Amiralul Mordinov îi scria lui Alexandru I în 1812: „Prosperitatea imperiului rus, unicul subiect demn de grija părintească a Măriei Sale Imperiale, nu cere acapararea Moldovei şi a Valahiei. Nu cucerirea unor noi pământuri, ci păstrarea integrităţii patrimoniului poate să aducă adevărata glorie şi laudă în veci“ (vezi lucrarea lui Leon Casso, RUSIA LA DUNĂRE, Moscova, 1913, pag. 64). Leon Casso a fost profesor universitar şi jurist basarabean.

Spre sfârşitul anului 1812 a început migrarea basarabenilor în Principatul Moldovei. În special ţăranii părăseau viaţa sedentară: ei îşi încărcau cu grabă calabalâcul în căruţe şi se îndreptau spre Prut, pentru a trece pe malul drept rămas sub suzeranitatea „Porţii“ (Leon Casso, „Rusia la Dunăre”). Astfel, vedem cum „ţăranii“, „locuitorii paşnici“, la vestea subjugării lor de către „Imperiul pravoslavnic rus“”, numită pompos „eliberare“, erau „cuprinşi de sentimentul de disperare“ şi fugeau.

Poporul rus nu cunoştea Basarabia şi nu se interesa de ea. Basarabia nu prezenta pentru Rusia nici un fel de interes şi nici un fel de valoare. Pentru cercurile imperialiste ruseşti ea era „o rămăşiţă a visului lui Alexandru I, o etapă pe drumul spre Constantinopol“. Poporul rus, forţat de regimul ţarist ca începând de la 1700 să anexeze prin forţa armelor diferite teritorii străine, a suportat toate greutăţile şi jertfele războaielor, precum şi impozitele grele pentru rusificarea străinilor anexaţi, a suferit împreună cu aceştia, din cauza politicii de război, anexiune şi rusificare, a rămas în sărăcie, lipsit de drepturi şi în ignoranţă.

Poporul român, de o bunătate prostească, de o ospitalitate stupidă faţă de străinii jecmănitori, după cum declara Nicolae Iorga în Neamul Românesc din 6 iulie 1940, trebuie tratat cu cuviinţă şi corectitudine de khazarii şi organizaţiile lor. Noi nu ne putem primejdui existenţa neamului nostru, care şi-a făurit istoria şi şi-a pecetluit drepturile lui cu risipa de jertfe şi de sânge, în luptele grele cu toţi năvălitorii, de dragul unor khazari care au pătruns în România în mod fraudulos, prin infiltraţie lentă şi care au răspuns totdeauna cu ură şi duşmănie la omenia şi ospitalitatea noastră. Paradoxal, după decembrie 1989 khazarii s-au infiltrat din nou în conducerile instituţiilor centrale, în parlament, în guvern şi duc aceeaşi politică şi scuipă cu o neînchipuită lipsă de bun simţ în obrazul naţiunii române. Când toţi khazarii vor părăsi Basarabia, atunci automat ea va reveni la România. Un singur khazar, dacă este şi-i de ajuns ca treaba să nu meargă (vezi cartea Vioricăi Constantinescu, EVREUL STEREOTIP, Editura Eminescu, 1996, pag. 15). De aceea regimul comunist postbelic din China şi-a impus propria soluţie împotriva populaţiei khazarești, toţi evreii au fost expulzaţi, chiar şi descendenţi evreilor care se aflau în China încă din secolul al VIII-lea (vezi cartea lui Paul Johnson, O ISTORIE A EVREILOR, Editura Hasefer, Bucureşti, 2005, pag. 439). Şi, într-adevăr, Basarabia este pământul cel mai urgisit de pe planeta Terra şi poporul cel mai torturat din istoria universală. Numai în 1945 Prefectura Poliţiei Capitalei a eliberat un milion de buletine de populaţie pentru aşa-zişi „refugiaţi din Basarabia“, în realitate o armată de khazari de ocupaţie, un milion de lăcuste lacome şi pustiitoare. Imaginea Basarabiei a rămas în memoria poporului român ca o clocitoare de khazari şi puierniță de comunişti (vezi cartea Dr-lui Şerban Milcoveanu, TEROAREA DE STAT PÂNĂ LA 22 DECEMBRIE 1989, Editura Liga pentru apărarea Adevărului Istoric, Bucureşti, 2004, pag. 84). Cât de ostili au fost khazari faţă de eforturile de a se înfăptui unirea tuturor provinciilor într-un singur stat naţional se vede din acţiunea de dezarmare, arestare şi chiar ucidere a ostaşilor români în Gara Chişinău în ziua de 6 ianuarie 1918. De asemenea, la Conferinţa de Pace de la Paris khazarii au umilit delegaţia României şi Statul Român a fost obligat să piardă teritorii cu o populaţie românească extrem de compactă între graniţele altor state străine (Sudul Banatului, teritoriul care se află pe malul stâng al Tisei, până la graniţa actuală a României şi Maramureşul istoric). În al doilea rând, ne-a fost impus Statutul Minorităţilor şi în special problema încetăţenirii khazarilor. România a fost obligată să acorde un regim de privilegii cu totul speciale pentru khazari, drepturi mai mari decât acelea pe care la aveau ceilalţi cetăţeni români. Aşa a reînceput invazia khazarilor în România, încât în anul 1937 se ajunsese la o proporţie de-a dreptul catastrofală: 1 evreu la 7 români. Ceea ce a urmat se cunoaşte.

Chestiunea Basarabiei era considerată rezolvată pe deplin şi în mod fericit în anul 1918 atât pentru poporul român, cât şi pentru poporul rus. În 1940 Rusia Sovietică ne-a răpit din nou teritoriul dintre Prut şi ambele maluri ale Nistrului, până la  Bug, încorporându-l în imperiul său sub denumirea de Republica Sovietică Moldovenească – actuala Republica Moldova.

În 1940, la cedarea Basarabiei, khazarii au făcut un adevărat carnagiu, ucigând 42.000 de mii de ostaşi români şi câteva sute de ofiţeri, populaţia civilă neputând fi monitorizata, dar presupusă la peste 100.000 (vezi cartea lui Nicador Zelea Codreanu, MIŞCAREA LEGIONARĂ, Editura Lucman, Bucureşti, 2010, pagina 388; rog vedeţi şi:  „Refugiul, deznădejde şi speranţă“, Editura Istros Brăila, 2012, şi Mihai Plămădeală, „Mitropolitul Antonie Plămădeală – Detalii bibliografice“, Editura Andreiana, 2011).

Pictorița Lucia Demetriade Bălăcescu, fiica lui Constantin Dimitrescu Severeanu, primul șef de Școală chirurgicală românească (1853-1929), verișoara primară a dr. Șerban Milcoveanu, a scris o carte interesantă în anul 1942, „În noul paradis“, cu subtitlul „În raiul bolșevic din Basarabia“, Editura Națională Gh. Mecu. Pictorița Lucia Demetriade-Bălăcescu era celebră nu numai pentru inteligența și talentul ei, dar și pentru cartea editată în 1942 „În noul paradis“. La 27 iunie 1940, ea fusese internată în Sanatoriul Bugaz, de lângă Cetatea Alba și în carte descrie ceea ce a văzut, a auzit și a trăit timp de două luni. Concluzia cărții este următoarea: „N-am fost niciodată antisemită. N-am în familie nici un antisemit. Nu-mi puteam închipui să ajung antisemită. Dar după ceea ce am văzut în Basarabia, în primele luni sub ocupația iudeo-bolșevică am ajuns la concluzia pe care o afirm cu convingere că, în problema evreiască, germanii au perfectă dreptate (vezi cartea ÎN  NOUL PARADIS, de Lucia Dem. Bălăcescu, Editura Națională, Gh. Mecu, 1942, și cartea MEMORII (1929-1989) de Dr. Șerban Milcoveanu, Editura Pământul, București, 2008; de asemenea, este utilă și consultarea cărții lui C. D. SEVEREANU,DIN AMINTIRILE LUI MELE 1853-1929, Editura Fundaţiei Culturale Gheorghe Marin Speteanu, Bucureşti, 2008).

Este imposibil să nu faci legătura cu masacrele şi distrugerile comise de bandele de khazari în Basarabia răpită de sovietici în 1940, cu scenarii „copiate la indigo“, parcă, după Războiul Civil din Spania. În Basarabia au fost omorâţi 42.000 ostaşi, subofiţeri şi ofiţeri şi aproape tot atâta populaţie civilă, în special salariaţii autorităţilor şi slujitorii bisericilor.

În Spania se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos. Se clătina ordinea creştină a lumii. La fel s-a întâmplat şi în Basarabia. Situaţia din Spania din 1936 ar fi trebuit să dea de gândit întregii omeniri; nu s-ar mai fi întâmplat atrocităţile inimaginabile din Basarabia în 1940. Și nici atrocitățile de acum din Fâșia Gaza!

Ura dezlănţuită a khazarilor împotriva autorităților – dar la fel: cu predilecție împotriva bisericilor și a slujitorilor ei, cu masacru încă de contabilizat împotriva populației civile, lipsită de apărare – se soldează cu multe zeci de mii de victime. În tot războiul, Ion Antonescu a protejat khazarii. A primit în ţară pe khazarii alungaţi de toate ţările civilizate din Europa, i-a adăpostit, i-a hrănit, i-a tratat de boli, i-a şcolarizat, i-a îmbogăţit (deşi veniseră cu mâinile goale, complet dezbrăcaţi şi plini de boli), i-a pus în funcţii de conducere. Şi recunoştinţa khazarilor s-a văzut. Şi vin acuma cu pretenţii de restituire a averilor, deşi la plecare tuturor khazarilor li s-au dat bani, reprezentând contravaloarea bunurilor rămase în România. Ce neruşinare şi hoţie! Este puţin probabil ca khazarii să fi adus lepra în Europa, dar această etnie de traficanţi, valeţi, intermediari, căpuşe şi cămătari a reprezentat o lepră cu mult mai rea (vezi B. P. Hasdeu,TALMUDUL CA PROFESIUNE DE CREDINŢĂ A POPORULUI ISRAELIT, Editura Vicovia, 2013, pag. 237-248).

În schimb lui Nicolae Iorga nu i-a asigurat nici o protecţie, din motive diverse, dar mai ales una strict personală, care figurează într-un memoriu adresat – la sfârşitul lui iunie 1940 – regelui: „Domnul Iorga a împiedicat alegerea mea la Academie în primăvara anului 1938“ (vezi cartea lui Mihai Stoian, MOARTEA UNUI SAVANT, Editura Eminescu, București, 1976, pag. 281). Prin asasinarea lui Nicolae Iorga se urmărea compromiterea Mișcării Legionare și anihilarea unui personaj celebru la nivel mondial, savant român naționalist.

Mai mult, Ion Antonescu i-a făcut scăpați pe cei doi khazari asasini a lui Nicolae Iorga. Acești doi khazari, Traian Boieru și Ilie Olteanu, erau infiltrați în Mișcarea Legionară și au fost făcuți scăpați peste graniță, apoi au fost protejați în străinătate. Șoferul mașinii, Ștefan Iacobuță, care i-a însoțit pe cei doi asasini și pentru că era român și un martor incomod, a fost executat în primele luni de la arestare. Ion Antonescu a compromis Mișcarea Legionară pentru multă vreme în fața românilor. Iar încercarea actuală a istoricilor români patrioți de a reabilita Mișcarea Legionară stârnește furia khazarilor încă existenți în țară. Până când să-i mai răbdăm pe khazari ca Andrei Oișteanu, Alexandru Florian, Vladimir Tismăneanu, Horia-Radu Patapievici, Marco Maximilian Katz, Mihail E. Ionescu sau pe khazariți ca Crin Antonescu, Andrei Marga, Mircea Albulescu et ejusdem farinae?!

Asasinarea lui Nicolae Iorga fusese stabilită în luna iulie 1940 de către alogenii din ţară şi străinătate (vezi cartea lui Ilie Ilisei, DOSARELE SUFERINŢEI, Editura Bucovina, 1999, pag. 52), din cauza articolului „De ce atâta ură?“, publicat în ziarul său, Neamul Românesc. Este regretabil şi dureros că Ruşii nu-şi dau seama nici azi de greşeala pe care au făcut-o conducătorii Rusiei, în frunte cu Ecaterina a II-a, Alexandru I şi Stalin. Actuala politică a Rusiei are şanse să fie urmată de o destrămare a imperiului. Nici unul dintre succesorii lui Petru cel Mare nu pare să fi meditat asupra înţeleptului sfat dat de împăratul Francisc I al Austriei (1792-1835), bunului său prieten, ţarul Alexandru I, în 1821: „Împărăţia ta este atât de întinsă şi conţine atâtea bogăţii  încât tu şi toţi urmaşii tăi la tron nu aveţi altceva de făcut decât s-o cârmuiţi cu grijă şi să-i puneţi în valoare bogăţiile. Nu vă mai trebuie alte cuceriri…“

După atâţia ani de stăpânire rusească, Basarabia nu a fost asimilată cu Rusia şi şi-a păstrat cu fermitate caracterul naţional român. Ruşii trebuie să înţeleagă că au nevoie de un vecin puternic, prieten, de aceeaşi credinţă ortodoxă. Nu trebuie uitat că noul stat Ucraina are tendinţe expansioniste şi este un stat parţial catolicizat (de fapt, iudaizat). Raporturile dintre Rusia şi Ucraina şi dintre ruşi şi ucraineni sunt încordate, căci ura între aceste două popoare slave datează de veacuri. O alianţă cinstită a Rusiei cu România va fi benefică ambelor state, bineînţeles cu restituirea Basarabiei şi Nordului Bucovinei şi a Ţinutului Herţa. Ajungând la o înţelegere cu Rusia, care să ne recunoască hotarele pe Nistru şi pe Ceremuş, am putea să le devenim chiar aliaţi, căci este mult mai avantajos o alianţă cu Rusia decât o alianţă cu America. Dacă Rusia ne-ar restitui teritoriile româneşti smulse din hotarele României şi cedate ulterior arbitrar şi împotriva oricăror considerente istorice şi legale statului ucrainean, inexistent la acea dată, atunci România va încheia cu Rusia nu numai un tratat de prietenie, dar chiar o alianţă, căci prin acest tratat România şi-ar asigura liniştea pe hotarul Nistrului şi Ceremuşului şi ar putea anihila complet ameninţările Ungariei şi sprijinitorilor ei la adresa României pe motivul Transilvaniei. Am convingerea şi speranţa că guvernele de la Moscova vor înţelege că prietenia cu România ar constitui un avantaj politic şi chiar militar. Nu trebuie uitat că alogenii l-au determinat pe ţarul Rusiei să vândă Alaska cu 750.000.000 dolari Statelor Unite în anul 1867. Acum alogenii infiltraţi în conducerea Rusiei urmăresc înstrăinarea Siberiei şi Orientului Îndepărtat, dar nu îndrăznesc de frica mârâitului „ursului“. Am speranţa că poporul rus, care este un popor mare, puternic, ortodox, care a dat lumii atâtea valori, nu se va lăsa jefuit, batjocorit şi umilit de nişte alogeni setoşi de dominaţie mondială şi care duc o luptă înverşunată împotriva Creştinismului ortodox. În Al Doilea Război Mondial, Uniunea Sovietică a câştigat războiul, dar a pierdut pacea. În acest ultim război, U.R.S.S. a pierdut 27 milioane de militari (oficial, dar în cartea SINUCIDEREA, Victor Suvorov sugerează că a pierdut aproape dublu!), iar România a pierdut un milion de ostaşi, ca să salveze viaţa şi averile khazarilor (vezi cartea „În amintirea eroilor“, editată de Ambasada Rusiei, în anul 2012, din care numai un exemplar se află în România, la Biblioteca „Mihail Sadoveanu“ din Bucureşti). Ruşii trebuie să fie atenţi, altfel în următorii 30-40 ani vor avea soarta pieilor roşii din rezervaţiile americane. Este un lucru incredibil, cel mai mare stat din lume, un stat pe două continente să ajungă colonie khazarească şi să fie deposedat de bunuri şi dezmembrat de iudaismul mondial. Păcăliţi au fost ruşii în anii 1989-1990!

În decembrie 1989, în România a fost un paradox. După prima revoluţie anticomunistă (antiiudaică) reuşită din lume, khazarii au pus din nou mâna pe putere şi îşi bat joc în continuare de poporul român într-un mod îngrozitor. În timpul complotului internaţional antiromânesc din decembrie 1989, khazarii din Radio, Televiziune, Presă, Cinematografie, instituţiile centrale, conducerile ministerelor Apărării Naţionale şi Interne, din Comitetul Central al P.C.R. şi din Guvern, au avut un comportament inuman şi chiar criminal. Ei au transmis ştiri false, au incitat populaţia la crime şi la dezmembrarea Statului Român. A fost vreunul cercetat şi adus în faţa instanţelor de judecată? Este obligatoriu să se publice listele cu khazarii din Guvern, Parlament şi instituţiile centrale ale Statului Roman. S-au terminat Românii capabili să conducă? Vor să-l aducă pe decrepitul și trădătorul  ex-rege Mihai la conducerea statului, pentru că a fost decorat de Stalin cu Ordinul Victoria?! Incredibil. Azi pe khazari îi întâlneşti la fiecare colţ şi la toate eşaloanele Puterii. khazarii în masă te îngrozesc. Dar în martie 2002, conform rezultatelor publicate în revista Academica nr. 10 din octombrie 2012, erau numai 7.400: nu mai sunt khazari în România?! A dispărut rubrica cu etnia khazarească din Anuarul Statistic! În toate timpurile khazarii şi-au tăinuit efectivele, dar nici chiar aşa. Ne-au copleşit khazarii după complotul internaţional khazaresc. Au venit khazari şi din îndepărtata Brazilie, cea mai mare parte a lor fiind sectanţi „universalişti“!

După Decembrie 1989, khazarii au pus din nou mâna pe conducerile tuturor instituţiilor Statului Român. Ne-au luat aproape toate bogăţiile, ne-au luat sufletul şi limba. Acum vor să ne ia şi credinţa. Ce n-au reuşit năvălitorii barbari, începând cu anul 270, au reuşit conducerile postdecembriste ale României să determine şi chiar să îi oblige pe români să-şi părăsească vetrele lor strămoşeşti. După decembrie 1989, românii au devenit salahori, cerşetori, slugi la capitaliştii khazari, iar România a devenit un teritoriu administrat de iudaismul mondial. De atunci a început şi acţiunea de alungare a românilor de pe meleagurile lor strămoşeşti.

„Evreii“ vor să şteargă orice urmă de existenţă a Neamului Românesc pe aceste meleaguri şi să înfiinţeze Israelul European pe teritoriul actual al României. Aici au adus bunătatea, toleranţa, nepăsarea înrudita cu nesimţirea şi chiar prostia românilor. Un popor vechi de peste 7.000 de ani, care a dat lumii o civilizaţie, o limbă (limba traco-dacă), o cultură, să dispară din cauza unor triburi turanice parazitare, care au invadat România, ar fi o nedreptate (vezi cartea lui khazari POPOARELE TURANICE PARAZITARE“, Editura VICOVIA, 2015). Khazarii din toată lumea trebuie să ştie şi să nu uite niciodată că primele aşezări khazareşti la Rash Pine şi Zichron Yacov în Palestina s-au înfiinţat în 1881, cu 228 de khazari din România, majoritatea din Moineşti. Ei au plecat cu vasul Thetis şi România le-a asigurat transportul şi mijloacele necesare pentru a lucra pământul în Palestina – deşi aceşti khazari erau descendenţi ai hazarilor, care nu aveau nici o legătură cu Palestina! Şi aceasta este recunoştinţa khazarească? Recunoştinţa este o floare rară, recunoştinţa khazarească totdeauna inexistentă. După cât rău au făcut khazarii românilor, Statul Roman trebuie să interzică stabilirea khazarilor în România, iar cei care au contribuit la ruinarea României trebuie expulzați!

25 ianuarie 2015,

Voicu TUDOR,

inginer și publicist

Sursa: