ROMÂNII ŞI RUSIFICAREA. DIVERSIUNEA “MOLDOVENISTA”

RUSIFICAREA

Rusificarea este adoptarea voluntară sau silită a limbii ruse sau a altor atribute ruseşti de către comunităţile neruse.
Acest articol se referă la rusificarea românilor în urma anexării Basarabiei de către trupele ţariste în 1812 şi a reanexării sale în 1944 de către trupele bolşevice. Partidul Comunist al Uniunii Sovietice a impus abuziv modelul propriei sale civilizaţii: formarea şi educarea unui om nou – homo sovieticus prin lipsirea românilor din stânga Prutului de limbă, alfabet, cultură, istorie şi tradiţii .

Cel mai eficient mijloc de rusificare a fost şcoala pentru tineri şi instituţiile cultural-educative pentru populaţia adultă. Instituţiile cultural-educative din sistemul suprastructurii totalitariste sovietice au avut ca scop propagarea comunismului, conţinutul spiritual fiind înlocuit de cel politic, bazat pe atitudinea de clasă în aprecierea fenomenelor şi evenimentelor, prioritatea politicii partidului comunist, concepţia moralei comuniste.

ROMÂNII ŞI RUSIFICAREA. DIVERSIUNEA “MOLDOVENISTA”

FUNDAL ISTORIC

Domnitorul Laţcu (aproximativ 1365-1373), fiul primului domnitor al Moldovei, era recunoscut de către Sfântul Scaun ca „Duce al Moldovei” printr-o scrisoare în care se adăuga că Moldova este parte a naţiunii vlahe (române): dux Moldavie partium seu nationis Wlachie.

Cronicarul polonez Jan Długosz afirma în 1476 că moldovenii şi valahii „au aceleaşi limbă şi obiceiuri”. Trimiteri la o aşa-numită „limbă moldovenească” pot fi găsite în lucrări timpurii precum cea a lui Grigore Ureche Letopiseţul Ţării Moldovei, unde autorul notează că de fapt această limbă este vorbită de moldoveni, valahi şi vlahii transilvăneni.

Miron Costin, în lucrarea sa De neamul moldovenilor, afirmă că naţiunea română trăieşte în Moldova, Muntenia şi ţinuturile ungureşti şi mai notează că, deşi oamenii din Moldova se autodenumesc „moldoveni”, ei îşi numesc limba „românească”, nu „moldovenească”.

Marele cărturar Dimitrie Cantemir afirmă în Descriptio Moldaviae (Berlin 1714) că moldovenii vorbesc aceeaşi limbă cu valahii şi transilvănenii. Cantemir este primul care introduce ideea că anumite cuvinte româneşti au rădăcini dacice.

Karl Marx şi Friedrich Engels spuneau la mijlocul secolului al XIX-lea că „valahii şi daco-românii constituiau masa principală a populaţiei teritoriului între Dunărea de Jos şi Nistru” şi că „ţării vechi şi noi ai Rusiei” se tem să recunoască acest lucru şi obligă prin forţă moldovenii să se rusifice.

RUSIFICAREA GUBERNIEI BASARABIA

În primii ani ai ocupaţiei ţariste de după 1812, peste 95% din populaţia regiunii era românească, iar limba română a fost acceptată ca limbă oficială în instituţiile basarabene, alături de limba rusă.

Treptat, limbii ruse a început să i se acorde o tot mai mare importanţă.

Conform autorităţilor imperiale, din 1828 actele oficiale au început să fie publicate numai în limba rusă, iar pe la 1835, s-a acordat un termen de 7 ani în care instituţiile statului mai puteau accepta acte redactate în limba română.

Limba română a mai fost acceptată ca limbă de predare în învăţământul public până în 1842, din acest moment statutul ei devenind unul de obiect secundar. Astfel, la seminarul din Chişinău limba română s-a regăsit printre materiile obligatorii de studiu (10 ore pe săptămână) până în 1863, când catedra respectivă a fost desfiinţată.

La Liceul nr. 1 din Chişinău, elevii aveau posibilitatea să aleagă studiul uneia dintre următoarele limbi: română, germană şi greacă până pe 9 februarie 1866, când autorităţile imperiale au interzis studierea limbii române, oferind următoarea explicaţie: „elevii cunosc această limbă în modul practic, iar învăţarea ei urmăreşte alte scopuri”.

Prin 1871, ţarul a emis un ucaz „Asupra suspendării studierii limbii române în şcolile din Basarabia” deoarece „în Imperiul Rus nu se studiază limbile locale”.Autorităţile ţariste, spre deosebire de cele sovietice, preferau ca marea masă a poporului, ţărănimea, necunoscătoare multe decenii (din 1812) de limbă rusă, să rămână în ignoranţă, decât să i se deschidă şcoli primare în propria-i limbă. Autorităţile ţariste au ridicat o cortină de fier la graniţa de pe Prut cu România.

Anexarea unei părţi a Principatului Moldovei la 16 mai 1812 -aflat sub suveranitate otomană- a dus şi la o dezrădăcinare cultural-lingvistică, împiedicând evoluţia firească alături de poporul care în 1859 s-a unit cu Valahia prin dubla alegere a domnitorului român Alexandru Ioan Cuza.

Moldovenismul, care în condiţiile separatismului statal medieval era o versiune geografică a românismului întins şi în alte provincii, dobândea în Gubernia Basarabia valenţe deosebitoare. Datorită acestei concepţii special menită să provoace dezorientare, populaţia românească dintre Prut şi Nistru este obligată să-şi caute rădăcinile exclusiv în moştenirea strict provincială de până la 1812 şi să uite de fraţii români din fostul Principat al Moldovei.

În aceste condiţii, fondul cultural-lingvistic al acestei populaţii se limitează la cel mult scrierile cronicarilor din Moldova, mai ales la limba şi creaţia populară, care nu au trecut prin fazele de dezvoltare a literaturii române moderne. Prin urmare, întreaga cultură şi literatură română, chiar şi cea dezvoltată în afara frontierelor politice, de exemplu contribuţiile Şcolii Ardelene, este repudiată ca un corp străin.

Imperiul Rus împiedică dezvoltarea intelectualităţii locale autentice şi impune conceptul de limbă moldovenească, având la baza graiul popular şi cronicăresc rudimentar, nemodelat de cultura modernă.

Acest grai popular va fi transformat în perioada sovietică în limbă oficială, mai întâi în Republica Autonomă Moldovenească din Ucraina, apoi în R.S.S. Moldovenească, urmând ca Republica Moldova să păstreze această moştenire a subjugării sovietice prin adoptarea limbii moldoveneşti ca limbă de stat.

Prin urmare denumirea limbii ca moldovenească reprezintă un produs al rusificării ţinutului.

APARE O LIMBĂ MOLDOVENEASCĂ HIBRID

Deoarece această limbă rudimentară nu putea sluji, în Gubernie, în domenii ale economiei, administraţiei, politicii, culturii, literaturii, etc., este împănată masiv cu rusisme. Apare astfel o limbă moldovenească hibrid (folosită şi azi) care dobândea deseori forme ridicole şi era considerată principalul element definitoriu al naţiunii moldoveneşti.

Această limbă era (este) diferită de limba folosită în Principatul Moldovei cu alfabet chirilic şi apoi latin.

RUSIFICAREA IN  R.S.S MOLDOVENEASCĂ

A avut loc revizuirea fondului de cărţi: literatură română considerată străină a fost confiscată şi înlocuită cu literatură de propagandă ruso-sovietică, fapt ce a dus la imposibilitatea perpetuării conştiinţei naţionale şi la apariţia românofobiei în rândul românilor.

Istoricul Ion Constantin afirmă : “Combaterea românofobiei este o cerinţă inexorabilă a procesului istoric de apropiere şi reintegrare a românilor de dincoace şi dincolo de Prut “.ANII 1945-1950
Anii 1945-1950 sunt consideraţi de istoriografia naţională ca o etapă aparte a istoriei contemporane: reinstaurarea regimului totalitar-comunist.

În această perioadă au avut loc evenimente care au zguduit românismul din Basarabia: seceta, foametea organizată de ruşi, colectivizarea gospodăriilor individuale ţărăneşti din dreapta Nistrului, lichidarea chiaburimii (ţărani înstăriţi) ca clasă, deportarea a mii de oameni.

Genocidul fizic a fost completat de cel cultural şi spiritual: aceşti ani reprezintă momentul de ruptură al evoluţiei fireşti a românilor basarabeni (est-moldoveni) şi includerea lor forţată în sistemul statului sovietic (URSS).

După 1944 a început lichidarea sistemului educaţional existent în Basarabia în 1918-1940 şi 1941-1944. În interpretarea bolşevică acest sistem a avut rolul de a întuneca şi româniza populaţia băştinaşă moldovenească. Se iau măsuri extraordinare: interzicerea activităţilor instituţiilor naţionale, se naţionalizează întregul fond de cărţi, se curăţă bibliotecile de literatură anti-sovietică şi sunt distruse cărţile româneşti.

CADRE DE CULTURALIZARE

Se începe asigurarea cu cadre noi a instituţiilor cultural-educative sovietice, pe baza originii sociale şi a loialităţii faţă de regim, mai puţin conta pregătirea intelectuală.Datorită refugierii în România] sau a eliminării cadrelor naţionale, a decimării şi ostracizării intelectualităţii, în Republică s-a format un vid intelectual ducând la degradarea intelectuală a întregii societăţi.

S-a trecut la recrutarea de cadre comuniste, ajungând ca aceştia să reprezinte 62% în anii ‘50. În anul 1945 este creat Comitetul pentru afacerile instituţiilor cultural-educative pe lângă Consiliul Comisarilor Poporului al RSSM şi se organizează comisii corespunzătoare în cadrul comitetelor executive ale sovietelor judeţene, raionale, orăşeneşti şi săteşti.

În ceea ce priveşte componenţa naţională a cadrelor de culturalizare se observă o decreştere considerabilă a ponderii românilor, astfel în 1947 din 1841 de lucrători 1045 erau români; în 1949 (după doar 2 ani) din 2245 de lucrători doar 1024 erau români (sub 50%)].

La conducerea sistemului situaţia era şi mai gravă: în 1949 din 67 de şefi ai direcţiilor raionale şi orăşeneşti de cultură doar 16 erau români. Restul erau funcţionari ideologici ne-băştinaşi, educaţi în spiritul şovinismului velicorus, specialişti în deznaţionalizarea şi rusificarea populaţiei locale. În cadrul Comitetului pentru afacerile instituţiilor cultural educative, din cadrul Consiliului de Miniştri al RSSM, situaţia era asemănătoare.

ROMÂNII DEVIN MINORITATE

Copii basarabeni, deportaţi în Siberia pe 6 iulie 1949, la vreo lună după deportare. Fotografie de la Muzeul Naţional de Istorie, Chişinău.

Scopul suprem al noilor autorităţi era soluţionarea definitivă a „problemei basarabene” prin crearea unui tip nou de „intelectual” care să trateze cultura drept un domeniu obişnuit al vieţii sociale, coordonată şi dirijată conform necesităţilor partidului.

Se începe procesul de transformare a populaţiei locale româneşti într-o minoritate prin mai multe metode:

• emigrarea forţată peste Prut
• exterminarea basarabenilor folosiţi drept „carne de tun” în operaţiunile militare ale Armatei Roşii.
• foametea organizată.
• deportări. În primii ani postbelici majoritatea celor deportaţi au fost învinuiţi de „naţionalism”, adeziune la diferite „partide burghezo-naţionaliste”.
• colonizări permanente cu diferiţi „specialişti”.
• alte colonizări.
• propagandă culturală de genul: „ocuparea temporară” a Republicii iniţial de către „regimul ocupanţilor burghezo-moşiereşti ai României regale” şi apoi de către „ocupanţii germano-români”.

Ion Constantin notează că „rezistenţa deosebită la asimilare a ţăranilor basarabeni a făcut ca românii din RSS Moldovenească – locuind în cea mai mare parte la ţară – să fie printre etniile din imperiul sovietic care au provocat cele mai multe dificultăţi regimului de la Moscova.

”ROMÂNOFOBIE”

Românofobia a devenit doctrina ideologiei de stat şi o idee obsedantă a întregului sistem de educaţie şi instruire, având drept chintesenţă sloganul „naţionaliştii moldo-români sunt duşmanii de moarte şi călăii poporului moldovenesc, trădătorii intereselor sale naţionale”.

Activităţile propagandistice vizau ştergerea din memoria basarabenilor a urmelor criminale lăsate de regimul sovietic în perioada ocupaţiei din 1940-1941 (crimele şi atrocităţile comise împotriva celor care nu erau loiali puterii sovietice, dezgroparea de către autorităţile române a mormintelor jertfelor terorii staliniste în Chişinău sau în alte zone, deportările de la 13 iunie 1941, distrugerea obiectivelor economice şi culturale de către trupele sovietice aflate în retragere de pe teritoriul Basarabiei în iulie 1941).

În cadrul plenarei a V-a a CC al PC(b)M din 23 mai 1945 s-a hotărât desfăşurarea unei vaste campanii antiromâneşti: „Plenara obligă biroul CC al PC(b)M, comitetele judeţene, orăşeneşti şi raionale de partid să intensifice activitatea în vederea demascării în presă şi pe cale orală a crimelor comise de ocupanţii româno-germani şi acoliţii lor – naţionaliştii moldo-români.

Pe baza faptelor şi a exemplelor concerte se va explica populaţiei esenţa tâlhărească şi de jaf a cuceritorilor germano-români, se va explica sistematic oamenilor muncii că numai în statul sovietic le sunt asigurate libertatea politică, bunăstarea şi dezvoltarea culturii. Li se va explica tuturor oamenilor muncii că naţionaliştii moldo-români sun duşmanii de moarte şi călăii poporului moldovenesc, trădătorii intereselor sale naţionale”.

Pentru implementarea românofobiei s-au folosit mai multe metode, mult mai brutale decât cele din timpul imperiului ţarist:

•  închiderea graniţelor.
• izolarea culturală totală de România.
• propagandă culturală: popularizarea unei noi istorii revizuită prin prisma discursului sovietic şi prin perspectiva noii „prietenii multiseculare” dintre „poporul rus şi poporul moldovenesc”.

O armată de noi cadre utilizau frecvent expresii ca „teroare”, „sclavie”, „colonie a României”, „cotropitori români” cu referire la jandarmi, funcţionari corupţi, care i-ar fi umilit pe basarabeni prin bătăi şi alte acte abuzive.

Aceste bătăi, care au avut loc sporadic în toată România Mare, a căpătat în Moldova dintre Prut şi Nistru, sub influenţa propagandei sovietice, caracterul unei drame naţionale.

Concomitent se falsifica rolul istoric al Rusiei în raport cu Moldova: Rusia devine un prieten al Moldovei din cele mai vechi timpuri, fiind prezentată ca cea care a jucat un rol progresiv şi decisiv în istoria Moldovei, devenind „fratele mai mare”, justificându-se astfel anexarea ţaristă din 1812 şi apoi reanexarea sovietică a Basarabiei.

APARIŢIA “NAŢIUNII SOCIALISTE MOLDOVENEŞTI”

Datorită victoriei ruse (împreună cu aliaţii săi) asupra Germaniei naziste, Stalin a încurajat şi exploatat intens patriotismul rus pus în slujba rezistenţei anti-germane.

În discursul său din 24 mai 1945 Stalin proclama poporul rus drept naţiunea cea mai eminentă din Uniunea Sovietică, discurs care a dus la startul unei intense companii de exaltare a virtuţiilor acestui popor, ajungându-se la ideea că ruşii sunt un popor mesianic care au asigurat o societate nouă şi un viitor luminos nu numai popoarelor înrobite din URSS dar şi întregii lumi.

Prin urmare, este necesar ca dragostea pentru poporul rus să fie mai mare decât dragostea pentru propria naţiune. Se propagă masiv idei artificiale despre reunirea poporului moldovenesc, statalitatea sovietică moldovenească, formarea naţiunii socialiste moldoveneşti.

Potrivit istoricului Ion Constantin, poporul moldovenesc, după ce i s-a dăruit statalitatea sovietică, reunit şi promovat la rang de naţiune socialistă, este sortit contopirii cu masele ruseşti, fenomen ce a dus la apariţia românofobiei la români şi la pierderea identităţii naţionale.

RUSIFICAREA REPUBLICII MOLDOVA

Deşi în perioada 1991-2001 s-au făcut progrese simţitoare în însuşirea de către masa poporului din Moldova a valorilor comune ale limbii şi culturii române, clasa politică este cea care frânează acest proces.

Rusificată şi ea, clasa politică utilizează mijloace democratice pentru apărarea conceptului şi acţiunii politice a moldovenismului adus de ruşi, întreţinând artificial o situaţie confuză în rândul populaţiei.
Cantonarea în moldovenism ca hotar despărţitor de românism este o manevră politică pentru a asigura pârghiile puterii noilor conducători ai Moldovei, unii fiind dispuşi chiar să vasalizeze Moldova de Rusia.
Moldovenismul ca viziune politică a fost un concept etno-cultural menit a netezi calea rusificării populaţiei române dintre Prut şi Nistru pe principiul „Divide et impera” („divide şi cucereşte”, „dezbină şi stăpâneşte”)].

Bibliografie

•  Valentin Burlacu – Instituţiile cultural-educative din R.S.S. Moldovenească – Instrument de rusificare (1944-1950), în Destin românesc, nr. 2/2002, pagina73
• Gheorghe Negru – Politica etnolingvistică a R.S.S. Moldovenească, 2000
• Apostol Stan – Procesul de rusificare a Basarabiei, în Destin românesc, nr. 3/2001, pagina 149.

Surse: Basarabia literara md. si  Wikipedia, enciclopedia liberă